Tratamentul aplicat deținuților politici a fost diferențiat de timp, închisoare și echipaj, un exemplu elocvent constituindu-l ceea ce s-a întâmplat la penitenciarul de la Râmnicu-Sărat, care prezenta o situație ieșită din comun, acolo fiind concentrate așa-zisele „vârfuri ale reacțiunii”: „Acolo gardienii erau asiatici, nu cunoșteau limba română. Ei știau doar că aveau un număr de deținuți, pe care-i identificau după cifră, nefiind capabili să comunice în nici un fel. Eu m-am aflat singur în celulă foarte mult timp. În acest interval, nu am schimbat cu nimeni nici un cuvânt, de manieră că aproape uitasem să vorbesc. Singura comunicare posibilă, dar nu ușor de realizat, era alfabetul Morse, bătut în perete. Echipele de gardieni au avut o strategie specifică de menținere a ordinei, aplicând la intervale determinate, fără un motiv anume, bătăi tuturor deținuților. Intrau în celule, în echipe de 7-8 și aplicau cu temeinicie și metodă, ca o sarcină de serviciu, bătăi dintre cele mai dure deținutului, până ce acesta cădea la podea. Astfel, considerau ei că și-au îndeplinit datoria pentru ziua respective” (note și „Dialoguri cu Vartan Arachelian”, Editura Anastasia, 1991).
Foarte mulți dintre deținuții de acolo au murit, rând pe rând, din cauza bătăilor, hranei mai mult decât insuficiente, bolilor și disperării, fiind îngropați după regimul penitenciarelor comuniste, care s-a practicat atât la Sighet, cât și la Râmnicu-Sărat: deținutul mort era pus într-o ladă, dezbrăcat de toate hainele care aparțineau inventarului închisorii și dus într-un loc de la marginea cimitirului(un loc mocirlos la Râmnicu-Sărat, în cimitirul săracilor la Sighet). Acolo, gardienii săpau o groapă de 50-60 cm, cadavrul era aruncat din ladă (care se păstra pentru că era utilizată des) și mortul era acoperit cu pământ.
Unul din locurile de exterminare, despre care nu se știu multe sau despre care se vorbește mai puțin decât de celelalte, este lagărul de la Midia, acolo unde se află o sumedenie de morți fără morminte sau cum spunea cutremurător Cicerone Ioanițoiu „morminte fără cruci”. Seniorul Coposu, care a stat acolo un an și șapte luni, scria în notele sale găsite în arhiva fundației pe care o conduc: “În lagărul de la Midia au murit în intervalul în care am stat acolo în jur de 700 de deținuți. În fiecare zi se făcea raportul. De infirmerie răspundea un deținut care s-a vândut regimului. Numele lui era Liviu Radu, originar din Brașov. Îi dau numele aici pentru a fi înfierat de istorie pentru modul criminal în care s-a comportat. Liviu Radu, în raportul general pe colonie, care însuma aproximativ 4000 de deținuți, raporta comandantului, faimosul Borcea: “Să trăiți, domnule comandant, infirmeria are 150 de deținuți vii și 15 morți”, la care comandantul replica: “Nu te-ai ținut bine Radule, mâine îmi raportezi mai mulți morți”.
Cu siguranță că tot ceea ce au îndurat milioanele de deținuți politic din România, în perioada 1945-1965, a fost de o cruzime de neimaginat pentru generațiile de azi. Societatea românească a trecut printr-o epocă atât de nocivă, atât de cumplită, care, din păcate, nu știu dacă va putea fi reconstituită pe deplin, reprezentând o tragedie fără egal pentru poporul român.
Metodele de desființare ale rezistenței românești au fost multiple. De la faimoasele anchete, întoarcerile în celule erau în mod frecvent pe targă, iar traumatismele fizice nu se vindecau săptămâni întregi. În toate închisorile exista un doctor, a cărui primă sarcina era să cerceteze în mod serios pe deținutul nou venit și să stabilească cât de rezistent poate fi la bătaie. Se întocmeau raporturi scrise. După examinare, medical decreta: “poate suporta bătaia până la nivelul 2, 3, 4…” sau “are o afecțiune care poate determina moartea deținutului, dacă se aplică sistemul de torționare nr.5” (note Corneliu Coposu, memorii nepublicate Ilie Lazăr). Printre toate aceste sisteme de torționare, existau unele care nu lăsau urme aparente, așa zisele sisteme de ”torționare acoperite”. Se poate menționa aici bătaia cu sacii de nisip, care distrugea organele interne, fără urme vizibile. Se utilizau săculețe cu 2-3 kg de nisip, cu care era izbit deținutul în spate și în piept iar consecința era teribilă: rupturi în circulația arterială și internă, afecțiuni ale sistemului pulmonar sau ale altor organe, rupturi de ficat, plesnituri de splină, etc. Un procedeu asemănător era bătaia cu cearceaful ud: deținutul era înfășurat într-un cearceaf ud, astfel ca loviturile de bici să nu se vadă, ele apărând după 3-4 zile.
Organizarea sistemului penitenciarelor comuniste impunea ca toți cei care aveau de executat pedepse mai mari de 10 ani să fie transportați în cătușe. Acestea erau bătute în nituri. ”Gluma” predilectă a deținuților de drept comun care montau aceste cătușe era să le strângă puternic astfel încât să intre în carne, să lase urme și să se infecteze. Corneliu Coposu, tatăl meu dar și alți prieteni de familie, foști deținuți politici, au păstrat urme serioase pe picioare care nu au trecut niciodată.
Vorbind despre ”reeducarea” din pușcării, Seniorul Coposu spunea că el a scăpat de acel calvar, de “metodele criminale, unice în istoria penitenciarelor, practicate la Pitești” pentru că se afla în lagărul de la Capul Midia, trimis la șantierul de muncă forțată, la ecluza de la Canal. Și acolo, însă, era să ”beneficieze” de o echipă de torționari care trebuia să aplice reeducarea. Această echipă era compusă din 10 foști comuniști, condamnați pentru “colaborare cu siguranța burghezo-moșierească”, care vroiau să se reabiliteze în ochii partidului, prin aplicarea indicațiilor date de securitate, pentru a-și dovedi devotamentul față de regim: ”Ei s-au prezentat voluntar să lucreze la abataj, la 14 metri adâncime, sub un teren care era grevat și de un depozit de blocuri mari de beton, care cântăreau fiecare câte 8 tone și erau utilizate la prelungirea digului. În timp ce se afla echipa la abataj, s-a auzit un zgomot uriaș și întreaga platformă(aproximativ 10.000 vagoane de pământ) s-a prăbușit peste acești 10 oameni, care au murit îngropați de vii. Așa s-a terminat, înainte de a începe, ”reeducarea” de la Capul Midia. Din păcate, în alte părți, ea a fost pusă în practică. Cei care au trecut prin reeducare au avut puține șanse de recuperare ulterioară. Tragedia celor care au fost forțați să suporte inimaginabile torturi, umilințele fizice și psihice ale acestei criminale inițiative luate în scopul creării ”omului nou”(homo sovieticus) a fost îngrozitoare și nu putea să nu lase urme”. ( note nepublicate, Corneliu Coposu)
În ultimii aproape 33 de ani s-a scris și s-au publicat cărți, studii, monografii despre închisorile grele, despre închisorile de exterminare. Neobositul și remarcabilul Cicerone Ioanițoiu a întocmit chiar o hartă a penitenciarelor și lagărelor de concentrare. Niciodată capacitatea acestora nu a depășit 350.000 locuri (note Corneliu Coposu). Cum se explică totuși că numărul deținuților a trecut dincolo de 2.000.000, iar sentințele executate au însumat peste 1.800.000 de ani?(note Corneliu Coposu). Cred că explicația se poate afla în atrocitatea regimului de exterminare, care a depășit statistic, raportat la numărul populației, chiar și regimul prelungit de teroare din URSS, cu 1,6%. Iată că, ”am reușit” să ne depășim și patronii! Obligația și datoria istoricilor și a generației tinere este de a reconstitui așa cum trebuie, indiferent cât de dur poate fi adevărul, această perioadă atât de dramatică din istoria României.
Dominația comunistă de 45 de ani asupra României a fost ”mai dăunătoare decât cele două războaie mondiale la un loc, pentru că această dictatură nu a distrus numai vieți omenești, ci însăși spiritualitatea românească, sufletul acestui popor, pe care l-a călcat în picioare și căruia i-a imprimat complexul relei credințe și practica minciunii. Această epocă a însemnat, pe lângă asasinarea a sute de mii de oameni etichetați drept ”contrarevoluționari”. Batjocorirea liniei ferme a demnității noastre naționale, distrugerea valorilor noastre spirituale”(note/scrieri Corneliu Coposu). Începând cu Basarab Întemeietorul și cu Bogdan Descălecătorul, în tragica și dramatica noastră istorie nu a existat nici un moment atât de nociv pentru poporul nostru ca cel al dictaturii comuniste. Epoca de criminalitate comunistă totală a lui Gheorghiu Dej se face vinovată de asasinarea a ”cel puțin jumătate de milion de români”, cum spunea același Corneliu Coposu într-o conferință ținută la Paris în 1994.
Cred că ar fi foarte interesant să vedem care este capacitatea societății românești, la 33 de ani de la sângeroasele evenimente din decembrie 1989, de a face o deculpabilizare a comuniștilor în general, față de criminalii regimului de dictatură. În notele și scrierile sale, Corneliu Coposu menționează: “Am încercat să fac o statistică între 1984-1986, abordând oameni cunoscuți, care aveau încredere în mine, și am tras concluzia că înscrierile în partidul comunist au fost determinate de 17 cauze diferite. Din aproximativ 600 de subiecți, numai 2 persoane mi-au indicat ca motiv al înscrierii convingerea ideologică. Ceilalți au justificat acest pas în manierele cele mai diferite: păstrarea situației, avansarea, protejarea copiilor, înscrierea la doctorat, etc. Aceștia nu au fost comuniști, au fost cotizanți, de aceea noi am fost foarte generoși cu această categorie, pe care am delimitat-o dintr-un început de criminalii care, prin actele lor personale, au contribuit la dezastrul țării, la chinuirea și asasinarea deținuților politic. Aceștia din urmă nu se pot sustrage răspunderii pentru faptele lor. În momentul în care acești oameni, puțini la număr, vor fi identificați și judecați, toți foștii comuniști vor respira ușurați, pentru că se va risipi suspiciunea generală care le apasă pe umeri. Statul nu are însă nici un interes să purceadă la această deculpabilizare, pentru că menținerea sub teamă permanentă a aproximativ 4 milioane de oameni, înseamnă implicit asigurarea menținerii la putere. Pentru realizarea reconcilierii naționale, trebuie arătați cei vinovați, care trebuie blamați cel puțin de o sentință morală. Altfel, îi vom vedea mereu, încercând să ne moralizeze ei pe noi”. Câtă viziune, câtă dreptate a avut acest Om, această victimă a comunismului.
Solidaritatea noastră, solidaritatea celor care am fost tinerii anilor 90 și am avut posibilitatea să aflăm de la toți martirii și eroii închisorilor comuniste, este indispensabilă pentru eliminarea criptocomunismului. După ce vom îngropa definitiv comunismul, fără nici o posibilitate de resurecție în societatea românească, ne vom putea confrunta și ideologic, prezentându-ne în fața electoratului cu doctrine și ideologii adevărate. Pentru ca aceste lucruri să se poată înfăptui este necesar ca generația tânără să cunoască adevărata istorie a perioadei cuprinse între 1945-1990 și să nu lase ”perdeaua uitării peste memoria noastră chinuită de suferință”(Corneliu Coposu).
