Invazia recentă a Rusiei în Ucraina a scos la iveală inclusiv vulnerabilitatea maximă în care se află Moldova de peste Prut, o ţară care, spre deosebire de România, nu este membră a NATO sau a Uniunii Europene şi, în plus, are pe teritoriul său trupe (de ocupaţie) ale Federaţiei Ruse. Acestea din urmă sunt suspectate de Ucraina că ar putea interveni în conflictul sângeros declanşat de Vladimir Putin care vizează şi marele oraş-port Odessa, situat foarte aproape de frontierele Republicii Moldova. Deficitul de securitate resimţit de vecinii Rusiei a determinat Finlanda şi Suedia să ia serios în considerare o posibilă aderare rapidă la NATO, organizaţie care, prin articolul 5 din statutul său, prevede apărarea colectivă. Ca totul să fie şi mai complicat, elita politică reformistă de la Chişinău este împiedicată de textul constituţional să adopte o orientare geostrategică similară, întrucât legea supremă impune „neutralitatea“ ţării. Dacă Putin nu s-a sfiit să atace un stat de peste 40 de milioane de locuitori, ajutat logistic şi militar de Occident, ce l-ar stânjeni să încalce suveranitatea unei ţări de dimensiunile Republicii Moldova cu o armată minusculă (mai ales că are un cap de pod numit Transnistria)?
Chestiunea Basarabiei a revenit mai accentuat în atenţia istoricilor şi datorită celebrării Centenarului împlinit de la Unirea din 1918. Pe lângă festivismul şi spiritul patriotard vădit în 2018, au existat şi manifestări ştiinţifice care au stat la baza unor volume colective demne de a fi semnalate. Este şi cazul conferinţei organizate la 11-12 aprilie 2018 de Centrul de Studii Ruse şi Sovietice „Florin Constantiniu“ din cadrul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Lucrarea (Florin-Răzvan Mihai, Văile Buga (coordonatori), Problema Basarabiei în relațiile româno-sovietice, 1918-2018, Editura Litera, București, 2020, 304 pag.), împărţită în 13 capitole, acoperă întreaga perioadă a celor 100 de ani şi include un spectru tematic larg: circumstanţele istorice ale Unirii Basarabiei cu România; profilul societăţii basarabene şi al presei la începutul „Marelui Război“; bătălia diplomatică pentru recunoaşterea internaţională a unirii (cu o aprofundare a tatonărilor româneşti în direcţia Italiei la finele anilor 1930); relaţiile sovieto-române şi problema Basarabiei în perioada interbelică şi în timpul comunismului; aspecte instituţionale şi politici de cadre derulate în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (1924-1940); campania armatei române de eliberare a Basarabiei şi a nordului Bucovinei (iunie-iulie 1940); drama refugiaţilor basarabeni; disputa istoriografică româno-sovietică şi, în fine, analizarea celor trei decenii postcomuniste de convieţuire între România şi Republica Moldova.
Toate contribuţiile ar merita comentate, dar aici ne limităm la a menţiona efortul de coordonare al celor doi editori, Vasile Buga (un foarte bun cunoscător al spaţiului sovietic/rus convertit cu succes în istoric al relaţiilor diplomatice) şi Florin-Răzvan Mihai, prezenţi în volum şi cu capitole proprii. Ne-a atras atenţia capitolul celui din urmă despre Relaţiile ucraineano-moldoveneşti în context regional (1917-1919) (pp. 51-69) – un fragment de istorie deosebit de util, mai ales în contextul de astăzi când nevoia de expertiză istorică pentru spaţiul de la est şi nord-est este stringentă. În ceea ce priveşte istoria Basarabiei/a Republicii Moldova, situaţia istoriografică s-a îmbunătăţit considerabil în raport cu anii 1990 datorită inclusiv istoricilor din străinătate. De altfel, acest volum prezentat aici poate fi citit în paralel cu o altă lucrare de referinţă tradusă acum câţiva ani – Alberto Basciani, Dificila Unire. Basarabia și România Mare, 1918-1940, Editura Cartier, 2018. Între cele două există un raport de complementaritate.
Mai remarc în final cât de depăşită este generaţia de istorici formată în comunism care, după 1989, a îmbrăţişat naţionalismul istoriografic pernicios. Componenţii acestei generaţii mai cred şi în prezent că o unire cu Republica Moldova în 1991 ar fi fost posibilă în condiţiile în care Armata a 14-a a unei puteri nucleare era pe Nistru, iar populaţia, în majoritate, nu era favorabilă Unirii (cum nu pare să fie nici azi). Pentru ei, semnarea în iunie 1997 a Tratatului cu Ucraina, prin care România rezolva o problemă de frontieră, act obligatoriu înainte de aderarea la NATO, este o negare a Unirii de la 1918, nu un pas înainte pe calea asigurării graniţelor în faţa unui previzibil atac dinspre Est.
Articol publicat inițial în revista România literară
