La 5 martie 1953 a sucombat în mijlocul unor discrete suspine de descătușare, izolate într-un noian de bocete dezlănțuite de mulțimile ignorante, Iosif Vissarionovici Djugașvili, intrat în istorie sub numele de Stalin. Cei apropiați l-au dezmierdat cu apelativul „Koba”.
Legiunile de mercenari ai condeiului și ai retoricei angajate, din spațiile sovietice și de pe alte meridiane ale globului, s-au întrecut, vreme de treizeci de ani, într-o dezgustătoare competiție, să-l glorifice cu cele mai năstrușnice titluri: „Cel mai iubit fiu al poporului”, „Părinte al națiunilor”, „Stegar al păcii”, „Erou între eroi”, „Ctitor superb de conștiințe”, „Constructor de epocă nou”, „Far de lumină”, „Dascăl emerit al omenirii”, „Ghid al mulțimilor”, „Locomotivă a istoriei”, „Strălucit promotor al spiritului revoluționar”, „Strateg inegalabil”, „Cel mai desăvârșit conducător din toată istoria”…
Umbra lui înfiorătoare mai planează, obsedant, asupra lumii întregi și duhul lui diabolic va continua să supraviețuiască, datorită permanentizării unui sistem care mai subzistă și care, din păcate nu s-a spulberat odată cu el…
Rănile profunde provocate de hegemonii care au întunecat istoria trecutului, cu isprăvile lui odioase, au lăsat sechele ireversibile pentru posteritate. Stalinismul, însă, nu a încetat până în deceniul al nouălea al secolului nostru, nicăieri și în nici un moment, să-și piardă virulența și actualitatea.
Cine a fost omul care, în scara valorilor sociale, și-a câștigat, pe merit, porecla de „arhitect al teroarei”? (Robert Conquest)
Un personaj mic de statură (măsura 154 centimetri), îndesat, cu pieptul strâmb, cu talia scurtă, cu brațe neobișnuit de lungi, cu aspect vulgar și cu ținută impertinentă. Avea fața palidă, figura vicleană și lipsită de orice noblețe, pomeții colorați, dinții împrăștiați și îngălbeniți, ochii de un brun întunecat, cu reflexe roșietice; privirea lui încruntată avea, uneori, sclipiri tăioase de șarpe cobra. Obrazul lui era stigmatizat cu umbre de verolă. Pe sub mustața răsucită frecvent mozolită între dinții îngălbeniți, apărea câteodată un surâs murdar, care atesta viclenia. Umărul și brațul stâng îi erau semi-atrofiate, în urma unui accident din copilărie. Cu trecerea vârstei, a dobândit un cap de bețiv și un umblet de cimpanzeu. Complexul de inferioritate, provocat de statura lui măruntă, l-au obligat să-și adauge la înălțime tocuri înalte și să se instaleze la festivități pe piedestale.
Stalin avea (după relatările făcute de Buharin) reacții violente de ură, nu numai împotriva celor mai dotați decât el, dar și împotriva oamenilor cu talie înaltă, din anturajul său. Era permanent frământat și ros de temeri nejustificate, devorat de invidii meschine, măcinat de răutate congenitală. Nu suporta în preajma lui inteligența remarcabilă a altora, nici pe oamenii cu calități de care el era lipsit. „Nu tolera ca alții să dispună de ceea ce nu avea el” (Kalinin). Avea în comportare o insolență necuviincioasă și agresivă. Retorica lui (atât de aplaudată!) era idioată și lipsită de conținut. Aceasta nu-i împiedicat pe acoliții lui să-l asculte cu evlavie, să ia note după agramatismele pe care le debita, să rotunjească „teze” și „dogme” din elucubrațiile lui.
Cei care l-au cunoscut mai îndeaproape l-au calificat: cinic, brutal, fățarnic, ipocrit, sălbatec, sub-mediocru. „O cuasi-nulitate care și-a datorat ascensiunea numai vicleșugului, revoluției și întâmplării”. (Troțki) Era, într-adevăr, de o incurabilă simplicitate intelectuală, un anti-cultural notoriu. Apariția lui, oricât era de meșteșugit regizată, ofensa toate canoanele esteticii. Purta pecetea inconfundabilă a omului care n-a avut în viața lui nici o meserie, care nu a învățat nimic, dar care a crezut că știe de toate, mai bine decât toți, și că poate să împrumute, din geniul lui atotștiutor, îndrumări prețioase în toate domeniile.
S-ar pune întrebarea dacă împrejurările tulburi ale zguduirilor revoluționare au fost suficiente pentru a-l catapulta pe Stalin în fruntea unei populații de peste două sute de milioane de oameni, pe un creștet absolut, de la a cărui înălțime el s-a jucat cu soarta omenirii, pe întinsul unei jumătăți de secol? Fără îndoială că nu!
Stalin nu era lipsit de inteligență și de istețime. Avea o memorie excelentă, neobosită de lecturi și meditații. Era dur, obraznic, sângeros, ostentativ, vanitos, necruțător, fără scrupule și fără simțul omeniei. Cu toate că era lipsit de spiritul analitic care să-i îngăduie speculații teoretice și elaborări de planuri, concepții, dogme și idei, el avea însă intuiție justă în domeniul realităților operaționale. Era din plin „dotat cu un nemaiîntâlnit talent pentru intrigă și înscenări macabre” (Roy Medvedev), pentru triumful cărora și-a concentrat toate disponibilitățile unui intelect deficient. Avea, în cel mai înalt grad, „facultatea de a observa și de a aștepta în tăcere, într-o țară în care domnește obiceiul de a se vorbi prea mult și de a nu se observa nimic” (Bajanaev).
Departe de a fi un autentic doctrinar, „avea o oarecare cultură marxistă, de nivel modest și de orânduire nesistematică” (Krestinski), care nu i-a permis niciodată să-și realizeze visul de a deveni un teoretician eminent. În toată cariera lui de „marxist desăvârșit”, Stalin nu a făcut decât să repete, în stil primar gândirea predecesorilor lui. În epoca lui de glorie și-a răzbunat complexele, umilindu-și cu nerușinare interlocutorii și căutând cu predilecție satisfacții ieftine, în stânjeneala acelora. Stilul său era insolent și necuviincios. Avea, față de intelectuali, încă de pe vremea guvernării lui Lenin (între fruntașii căreia doar el și Zinoviev nu erau intelectuali de marcă), o dușmănie surdă, pe care nu scăpa prilej să și-o manifeste, prin atitudini injurioase și grobiene, sau prin spirite mitocănești.
Stalin a fost socotit de unii „prost și ridicol” (Riazanov). Unii l-au așezat în „clanul istericilor” (Sukanov) și l-au depreciat total. Dar toți, de la Lenin și până la ultimul ciolovec, s-au temut de el, fie că l-au detestat în intimitatea ascunsă a gândului lor, fie că l-au adulat, mai mult sau mai puțin ostentativ, pentru a-și câștiga bunăvoința, pentru a-i dezarma ostilitatea, sau măcar pentru a se feri de crâncena lui răzbunare. În testamentul său, Lenin a recomandat partidului să-i ia din mână posturile de conducere. Violența lui dezgrădită „a fost catastrofală pentru Uniunea Sovietică” (Hrusciov).
Limbajul lui era obscen, conversația era încărcată cu anecdote vulgare. Se exprima practic și rudimentar, folosind expresii triviale, eliminate din dicționare, și abuzând, cu predilecție, de formule plastic – mitocănești, indecente, pornografice.
Stalin era originar din Georgia. S-a născut într-un sat umil (Gori), din părinți care vegetau la periferia societății rulare. Tatăl său era un cizmar bețiv, socotit de săteni meșteșugar netrebnic și poreclit „cârpaci de ciubote”. Mama lui era o femeie muncitoare, cumplit martirizată, întâi de către un soț brutal, bădăran și alcoolic, apoi de către un copil ușor infirm, dar impertinent și neascultător, pe care s-a străduit, cu încrâncenare zeflemistă de săteni, să-l facă popă. Cu eforturi remarcabile l-a întreținut la seminar, de unde a fost eliminat, la sfârșitul veacului trecut (1899), pentru necuviință și indisciplină. Și astfel, în loc să cânte tropare într-o modestă bisericuță ortodoxă georgiană, Stalin a devenit cel mai celebru pontifice la altarul crimelor împotriva umanității!
Violența lui s-a manifestat chiar și în propria lui familie și în cel mai intim mediu de viață. Și-a ucis sau deportat un număr impresionant din numeroasele lui amante (pe care le schimba cu surprinzătoare rapiditate), și-a ostracizat copiii, și-a lichidat rudeniile. Se spune că și-a ucis și una din soții, pe Svetlana Aleluieva, despre care s-a anunțat că s-ar fi sinucis.
Ferocitatea lui fără seamăn a provocat sinistroze, sinucideri și accese de demență. A trimis milioane de oameni pe lumea cealaltă și alte milioane în lumea de groază și de neînchipuite suferințe a muncilor forțate, în regiunile arctice și în ostilele păduri extrem-orientale, în condiții înfiorătoare de antică sclavie. A împins tensiunile sociale din „Uniune” la paroxism. A călcat în picioare cele mai elementare drepturi ale omului. A refuzat libertatea de gândire și de creație. A blocat, cu nespusă desfătare, toate disponibilitățile sufletești spre îndrăzneală și entuziasm ale unei jumătăți de continent. Și i-a împletit dictatura despotică și sângeroasă cu omoruri și atrocități, cu etnocide și exilate, cu neamuri eterogene trecute prin sabie, cu generații întregi extirpate.
A instaurat, pe uriașe întinderi, un infern neiertător și degradant, populat de o cohortă mizerabilă de oameni în derivă. Cu o vervă demoniacă, a impus frica generală, ca factor de reglementare a raporturilor dintre cetățeni și instituțiile investite cu atributele puterii. A instaurat, la nivelul extrem, potențialul de neliniște socială. A nesocotit, cu dementă superbie, suferințele oamenilor, pe care i-a administrat cu un constant refuz de dreptate, degradându-i la un conformism deprimant. A urmărit, cu impulsuri schizofrenice, uniformizarea omului prin violență și a impus adoptarea unui infernal mecanism de supraviețuire întemeiat pe obediență, umilință servilă, minciună, duplicitate, delațiune, poltronism și trădare.
Prin rigiditatea maladivă a sistemului pe care l-a patronat, a impus contemporanilor lui privațiuni atât de îngrozitoare, încât a redus cu o treime media de viață a popoarelor spațiului sovietic. A prăbușit și retrogradat nivelul de viață rusesc cu trei secole. A epuizat, prin exploatare cruntă și silnicii despotice, energia mai multor generații. A supus, prin torturi fizice și psihice, la probe fără precedent, capacitatea de rezistență a ființei umane.
Pentru soluționarea divergențelor pe care le-a întâmpinat a utilizat, fără nici o reticență, un singur argument, suprimarea fizică.
Spre deosebire de alți atleți ai violenței (Saint-Just, Robespierre, Proudhon), care își urmăreau prin împilare obiectivele, dovedind însă o anumită onestitate în intențiile lor revoluționare, Stalin a practicat teroarea dusă la extrem numai datorită cruzimii sale, cinismului care-l caracteriza, temerilor obsesive de concurență și setei despotice și nepotolite de autocrație.
Stalin a cultivat șovinismul, militantismul obscurantist, dogmatismul, ignoranța și conformismul impus prin presiuni irezistibile. A prigonit, a mazilit, a deportat, a surghiunit, a chinuit, a întemnițat, i-a asasinat în mod sălbatic pe concetățenii lui, pentru a păstra singur puterea. A strangulat sistematic drepturile elementare ale omului, libertatea de mișcare, libertatea de opinie, libertatea de gândire.
A instaurat samavolnic puterea arbitrară a autorității nelimitate, sprijinind-o pe cel mai gigantic aparat polițienesc pe care l-a cunoscut istoria. A făcut din pușcărie o instituție națională fundamentală, obișnuindu-și cetățenii să o considere tot atât de fatidică precum foametea și moartea. A lichidat istoria onestă, înlocuind-o cu basme și „găselnițe”. A înlocuit practica demnității cu conformismul servil. A anihilat obiective. A impus un mod de gândire para-logic, primitiv și regresiv, încorsetat în scheme prestabilite. A rectificat, prin retușuri tenebroase, toate valorile morale, pentru ca travestite în pseudo-valori de surogat să le poată servi în promovarea tuturor inepțiilor. Și-a inventat, cu migală, o personalitate imaginară, fetișizată, golită de conținut real, pentru glorificarea căreia a impus un cult dezgustător, care a depășit limitele tuturor exceselor. A stabilit, drept criteriu de devotament și fidelitate, amploarea și durata aplauzelor impuse populației, cu prilejul apariției sale în public, sau cu prilejul debitării platitudinilor ocazionate de festivități devenite prompt catehism ideologic. A jubilat la strigătele fanatice a adorație ale maselor terorizate, încolăcite, cu servilismul disperării, la picioarele lui. A încurajat toate exagerările apologetice ale scribilor onctuoși, cu inconștienta convingere că i s-ar cuveni.
A depravat spiritele, a corupt condeiele, a pervertit cuvântul, a murdărit prin acuze și calomnii biografiile oneste, a spoliat cele mai elementare atribute ale demnității umane. A legiferat și introdus munca forțată și pedeapsa capitală pentru minori, de la vârsta de 12 ani. „A practicat, cu dezinvoltură, arta de a ghida mulțimile, fără să cunoască drumul pe care încerca să le conducă” (Rawels).
A declanșat cel mai crâncen masacru pe care l-a cunoscut vreodată lumea. A dus o politică anti-egalitară și a creat o clasă privilegiată de birocrați ai aparatului politic la discreția exclusivă a propriei lui bunăvoințe. Prin dezumanizarea dirijată a aparatului administrativ, a organizat un regim specializat în arta de a naviga temerar în oceanul ilegalităților oficializate.
În epoca modernă de la mijlocul veacului nostru Stalin a restaurat, cu diabolică premeditare, inchiziția medievală, depășindu-i cruzimile. Comportamentul lui nelegiuit a fost în mod riguros imitat de supra-structura executanților subalterni.
Coteria pe care și-a sprijinit o mult prea îndelungată dictatură a adoptat teroarea ca metoda normală de administrare. Supunerea necondiționată la poruncile ilegale și neomenești ale conducerii a ajuns să fie socotită ca cea mai desăvârșită virtute revoluționară și ca unic criteriu de apreciere și promovare. „A răsturnat concepția etică a vieții!” (Isac Deutcher) A violentat intimitatea strictă a oamenilor prin impudice metode coercitive, care urmăreau umilirea absolută a individului, prin etalarea indecentă a celor mai ascunse gânduri, fapte și opinii personale. După concepția laborios prelucrată de stăpânire, un bun revoluționar trebuia să sacrifice pentru partid și iubitul său conducător nu numai adevărul, dreptatea și cele mai nobile sentimente, dar și viața lui și a celor ce-i erau apropiați, și „să facă abstracție de demnitatea, sensibilitatea și prestigiul personal, atunci când interesele partidului cer acest lucru” (Kaganovici).
Stalin a căutat să distrugă, din eul emulilor lui, orice urmă de umanism. A deteriorat echilibrul moral al oamenilor, forțându-i ca, de teama unor înspăimântătoare consecințe, să-și limiteze relațiile reciproce la stereotipice schimburi de ipocrizii și la conversații conformiste, împletite din minciună și fățărnicie.
Are paternitatea unui complex, până la el necunoscut în manifestările omului. Este complexul relei credințe, care a îmbrățișat și se manifestă în jumătatea răsăriteană a Europei. Acest complex rușinos și degradant, care infiltrează, din fragedă copilărie, în ființa umană, dedublarea personalității și comportarea publică falsificată de teroare, a molipsit milioane de cetățeni și a viciat cel puțin două generații, învățase să nu spună ceea ce cred, ci ceea ce dispune satrapul și să se comporte în societate altfel decât recomandă convingerea proprie.
Stalinismul reprezintă o metodă intolerantă de gândire etalon, care conduce la judecăți pragmatice de valoare, determinate exclusiv de oportunism, de strategie vicleană și de poză dogmatică.
Stalin a proliferat în lumea sovietică foametea epidemică, mizeria organizată și robia desăvârșită; a introdus și generalizat delațiunea și practica spionajului murdar împins până la propriile așternuturi; a acordat denunțului, fie el și calomnios, statut de virtute cetățenească și de „sarcină revoluționară”. A gestat, prin directive persuasive, deposedarea oamenilor de caracterul lor și adoptarea obligatorie de măști permanente, în raporturile sociale. A provocat, prin necontenite presiuni, exercitate constant și fără pauze, apariția așa-zisului „om nou”. Acest surogat de om se manifestă în public altfel de cum se simte, altfel de cum gândește, se mișcă după ritmul fanfarei oficiale, după drapele care nu sunt ale lui, purtând la gură lacătul îngrozitor al fricii de necunoscut; bate din palme la poruncă, ovaționează scrâșnind din dinți, cu ochii la „politruc” și cu teama demoralizantă pentru ziua de mâine. Dacă în intimitatea lui încă nescormonită, mai vegetează un eu ascuns de lume, se gândește cu groază că ar putea veni un moment în care, sub torturile infernale ale organelor represive, va fi obligat să-l deconspire, prăbușindu-și mizerul viitor.
Stalin a încoronat violentarea brutală a libertăților, miruind practicarea ei prin ucaz oficializat.
A condamnat mulțimile inocente la milioane de ani închisoare, de temniță grea, de muncă silnică, de lagăre de exterminare, pentru vinovății imaginare, pe bază de mărturii mincinoase și de suspiciuni lipsite de temei. Victimele lui, fără apărare, constrânse prin chinuri și torturi de nesuportat, în disperarea lor supremă, au acceptat, în chip aberant, să mărturisească și să-și însușească grave culpe imaginare, pentru a pune capăt unor maltratări care le depășeau rezistența.
A introdus dictatura polițienească, a generalizat sub aspect de datină munca forțată („patriotică, benevolă, obștească”), pe lângă munca din lagăre; a prăbușit sub cel mai pauper nivel standardul de viață al cetățenilor; a patronat cea mai cumplită foamete cunoscută din arestările scrise (1932/1933) pe continentul european; a terorizat timp de trei decenii, cu sabia (lui Damocles) „a epurărilor” din slujbă și din locul de muncă, cu frecventă repetiție, pe toți salariații, expunându-i permanent la o amenințare generatoare de deznădejde; a dirijat, cu neegalată competență, tirania totală, care a depășit chiar și închipuirile legate de veacurile proto-istorice.
Stalin s-a făcut vinovat de crime abominabile, unele comise cu propria lui mână. Se poate afirma că a reușit să supra-liciteze în cruzime unicatele fioroase incluse în atlasul lui Lambroso. Nenumăratele lui omucideri au fost preparate și comise cu sânge rece și cu incredibilă josnicie. Ele nu ar putea fi explicate sau justificate nici prin explozii cu furie pasională (incitate de revoluție sau de starea de război) și nici prin mânii acumulate sau prin fanatism ideologic.
Violența lor nu poate găsi circumstanțe atenuante nici în străduința de a instaura o „ordine socială superioară”, nici în periculozitatea victimei. S-a invocat, fără îndreptățire, de către apologeți ai dictatorului, că obiectivul nobil de a realiza, pe seama colectivității, în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat, o existență fericită, adăpostită de griji, ar fi impus și sacrificii omenești. Inexact! La temeiul tuturor acestor crime rezidă nu un obiectiv umanitar, ci o teamă maladivă de reacțiune, de deposedare de putere, rezidă invidia dezgrădită și ura nestăpânită, rezidă dorința demențială de stăpânire!
Cruzimea inutilă, de care a dat dovadă Stalin în fruntea gloatei sale de asasini subordonați (recrutați din pleava unei societăți frământate de dezagregare și săltați de furtuna de patimi dezlănțuite în creștetul unui conglomerat anarhizat de zguduiri profunde), i-a asigurat „Genialului Timonier”, pe merit, epitetul de „criminal apocaliptic”.
„Stalin a fost un monstru, care și-a dobândit și și-a menținut atotputernicia prin crime, violențe, persecuții și opresiuni, ca și prin nenumărate distrugeri fizice și morale”, (Milovan Djilas) monopolul exclusiv al celor mai grozave ticăloșii planetare. El a imaginat, cu premeditare, terorizarea colectivității, fără limite și fără control. El s-a făcut vinovat de genocid aberant. În pornirile lui alienate „nu a scutit de masacru nici propria lui familie, nici pe cei mai apropiați tovarăși de lupte și de credințe” (Suzanne Labin). Această împrejurare îl singularizează în istoria omenirii.
Încă din tinerețea lui (1912), s-a evidențiat prin remarca cinică, înregistrată de biografi, că „nimic nu poate fi mai agreabil pentru un revoluționar decât să se culce mulțumit, după ce și-a suprimat adversarul!” (Svanidze)
În circulara secretă (deconspirată de Hrușciov la Congresul al XX-lea), datată 20 ianuarie 1939 și trimisă de Stalin tuturor COMITETELOR de partid și organizațiilor N.K.V.D., se precizează că: „presiunea fizică trebuie să fie aplicată deținuților politici, sistematic și fără reticențe, ca o metodă legitimă și eficientă”.
Stalin a întreprins o luptă brutală și necruțătoare împotriva așa-numiților „contra-revoluționari”, precum și a elementelor socotite ostile dictaturii proletariatului și metodelor acesteia. Se poate aprecia că la epoca „socializării agriculturii”, această vastă categorie de „dușmani” ai revoluției, de oameni legați de pământul lor, însuma (după fișele conduse de organele represive) aproape două treimi din populația țărilor înglobate în Uniunea Sovietică. Statisticile anului 1933 atestă că, din rândul acestei uriașe categorii, au fost întemnițați (în anul respectiv) 800.000. În anul următor (1934), numărul lor sporește cu încă 1.000.000 de arestați.
În intervalul celor 5 ani următori, procentul deținuților crește în progresie geometrică. La numărul lor se adaugă „contra-revoluționarii” din alte resorturi, pescuiți cu năvoadele cuprinzătoare ale poliției secrete („sabotorii” din categoria inginerilor industriali, comercianții, speculanții, clerul „obscurantist”, culacii, elementele agitatoare din rândul grupurilor etnice contestatare). În ajunul războiului (1938), s-a ajuns la cifra uriașă de 12.000.000 de „dușmani ai poporului”, întemnițați în pușcării, ocne și lagăre de muncă. Cu alte cuvinte, Uniunea Sovietică a lui Stalin întemnițase șase procente din populația țării. În cursul colectivizării au fost exterminați peste 5.000.000 de țărani „refractari socializării”. În anul 1938, cadența execuțiilor sumare ale „dușmanilor poporului”, după relatările convergente ale unor supraviețuitori, s-a ridicat numai la închisoarea Levertova, la 40.000 de oameni pe lună, iar la închisoarea Butirca, la 30.000 de oameni pe lună. (În cele mai dese cazuri, execuțiile se făceau prin împușcare cu mitraliera în grup, chiar în incinta temnițelor.)
În faimoasa epocă de teroare absolută, cunoscută în istoria sovietică sub numele de „Yejovcina” (epoca lui Yejov), s-au expediat pe adresa conducerilor N.K.V.D.-ului (local, raional, regional, republican) telegrame zilnice, având un uluitor cuprins (atestat documentar!): „Exterminați imediat zece mii de dușmani ai poporului. Raportați telegrafic executarea”. Răspunsurile nu s-au lăsat așteptate. Din toate colțurile Uniunii, întinsă peste două continente, soseau cu miile telegrame de răspuns (atestate documentar!). „Conform ordinului, am executat integral dispoziția. Am expediat listele nominale ale celor executați”. (Uneori și pe alocuri, în lipsă de „elemente” încadrate în fișele categoriilor condamnate, numărul execuțiilor plafonate, care trebuia neapărat atins, a fost completat cu intelectuali, preoți, culaci sau mici delincvenți.) Într-una din localitățile ucrainene: Vinitza, s-a descoperit în timpul războiului o singură groapă comună, care cuprindea 9.000 de cadavre ale unor ucraineni „neconformiști”, suprimați cu mitralierele. La colonia de muncă forțată Baikal-Amur, au fost împușcați într-o singură zi (din august 1939), tot cu mitralierele, 50.000 de întemnițați.
Din statistica oficială sovietică ante-belică, rezultă că în anul 1936, populația U.R.S.S. era de 180.700.000 locuitori; în anul 1939, în preajma războiului (deci după mai puțin de trei ani), populația U.R.S.S. (tot din statistica oficială) ajunsese la 170.467.000 locuitori. Ținându-se seama de sporul natural (evaluat în suprafețele înglobate în Uniunea Sovietică la un procent constant de 8%), se poate trage concluzia că în intervalul dintre cele două înregistrări statistice oficiale în Uniunea Sovietică au dispărut aproximativ 14.000.000 de cetățeni.
La începutul anului 1937, numărul condamnaților aflați în închisorile și lagărele Uniunii Sovietice (după relatări publicate) era de cca 6.000.000 de oameni. Până la sfârșitul anului 1938, pe lângă acești întemnițați, au mai fost arestați alți 8.000.000. Numărul execuțiilor s-a apropiat de 2.000.000. Anul nou 1939 consemnează numai 10.000.000 de întemnițați, din care aproape 90% se aflau internați în lagăre de muncă. Patrusprezece ani mai târziu, la moartea lui Stalin (1953), decretul de grațiere a golit temnițele și lagărele sovietice de peste 6.000.000 de deținuți.
S-ar putea ca pentru teoreticienii răsturnărilor revoluționare, stârpirea maselor de opozanți să aibă o justificare ideologică sau pragmatică, ori scuza de a atinge prin orice mijloace nobilul obiectiv preconizat. Însă revoluționarul Stalin – concomitent cu decimarea populației opoziționiste (sau cu vocația de a fi) – a declanșat o luptă crudă și neînduplecată, nu numai împotriva așa zișilor „dușmani de clasă”, ci chiar împotriva vechilor cadre de partid, împotriva faimoasei gărzi ideologice a lui Lenin, împotriva comuniștilor integri și devotați, împotriva militanților străini care au căutat adăpost în „patria comunismului” și împotriva bătrânilor lui tovarăși de lupte și de victorii.
De la revoluția din Octombrie până la moartea lui Stalin, la comanda supremă a Partidului Comunist (bolșevic) din Uniunea Sovietică, numită Biroul Politic Suprem, s-au perindat 33 de titulari. Dintre aceștia, au murit de moarte aparent naturală: Lenin (?), Kalinin, Djerdjinski, Frunze (?) și Jdanov. I-au supraviețuit lui Stalin, chiar dacă s-au prăbușit mai târziu: Malenkov, Molotov, Beria, Voroșilov, Andreiev, Mikoyan, Kaganovici și Hrusciov. Ceilalți douăzeci de fruntași din conducerea supremă au căzut pe rând, victime ale neîndurării pizmuitoare ori irodiace a lui Stalin, între anii 1934 și 1941, în următoarea succesiune: Kirov, Zinoviev, Kamenev, Tomsky, Ordjonikidze, Bauman, Krestinski, Buharin, Ruduztak, Sirstov, Rykov, Yejov, Kossior, Sokolnikov, Troțki, Uglanov, Postisev, Ciubar. Unii dintre ei au fost executați după procese spectaculoase, încheiate prin sentințe judecătorești motivate cu leit-motivul „spionajului” în favoarea englezilor sau a nemților, alții și mai cu seamă cei care au avut tăria și rezistența de a refuza să se auto-acuze și să-și „recunoască” în instanță „crimele”, au fost lichidați fără publicitate.
Multe din execuțiile sumare ale unor bătrâni și poate onești militanți pentru ideile comuniste din „vechea gardă a lui Lenin” s-au datorat invidiei, rivalității, resentimentelor personale ale lui Stalin. Unele, pur și simplu vreunui cuvânt malițios, scăpat cu cine știe ce prilej și în care vreme, la adresa lui Stalin, sau poate unei opinii separate, exprimate cu bună credință în trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat.
Epoca stalinistă a învederat, mai ilustrativ, decât oricare altă răscruce de istorie, adevărul crunt că „revoluțiile își mănâncă copiii!”.
Din hecatomba de victime ale atotputerniciei lui Stalin, peste 26 de procente au fost încadrate în Partidul Comunist și aproape 10 procente în organizația Komsomol-ului.
La cel de al XVII-lea congres al partidului, din ianuarie 1934, botezat „al învingătorilor”, Stalin a anunțat solemn, în entuziasmul delirant al celor 1966 de participanți, că „Dușmanii partidului au fost definitiv și integral lichidați!” La congresul următor (al XVIII-lea), după cinci ani, din cei 1966 de delegați, care la congresul anterior l-au aplaudat pe „Marele Timonier”, mai rămăseseră în viață doar 858, iar ceilalți 1108 fruntași fuseseră asasinați de Stalin!
Din numărul membrilor Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, aleși în anul 1939, au fost asasinați 55 de titulari din 71 și 60 de supleanți din 68!
Din cei 700 de scriitori sovietici comuniști, care au preamărit cu entuziasm revoluția și „era nouă”, participanți la primul congres al Uniunii Scriitorilor, care s-a ținut în anul 1934, un număr de 650 (!) de scriitori au dispărut în temnițe și morminte, până la cel de al doilea congres al Uniunii.
Nici exponenții comuniști din celelalte țări ale Europei, aflați în refugiu sau sub auspiciile „azilului politic” în „țara libertăților” lui Stalin, nu au scăpat de decimare. Stalin a suprimat pe toți cei care au manifestat un cât de mic gest de insubordonare sau contestație față de evanghelia Kremlinului, sau și-au îngăduit luxul de a emite o opinie personală, neagreată de Stalin. Comitetele de conducere ale secțiilor comuniste din Polonia, Germania, Italia, Spania, au fost necruțător secerate. Din România, încă au căzut victime ale valurilor de „epurări” mulți militanți, cu vechi state de activitate ideologică, între care Marcel Pauker și Alexandru Dobrogeanu Gherea.
Stalin a împrăștiat, cu egală „generozitate”, moartea între savanții, inginerii, tehnicienii, biologii, artiștii, literații, economiștii, inventatorii și doctorii sovietici, dintre care unii au făcut cinste culturii sovietice. Pe necrologul lor s-a atârnat invariabila acuză de „trădare”, „deviație”, sau, la rigoare, „spionaj în favoarea statelor capitaliste”.
De teama unor ipotetice puciuri militare, care ar urmări răsturnarea lui (dar a căror primejdie se contura doar în închipuirea lui psihopată), Stalin a omorât preventiv, chiar în ajunul războiului, aproape toată elita armatei sovietice, nădăjduind, ca pe vremuri Irod Împăratul, că în acest fel nu vor scăpa nici „conspiratorii” potențiali. Printre victimele fricii lui obsesive de comploturi, se numără trei mareșali din cinci (în frunte cu popularul erou al revoluției Tukacevski), 14 mari generali din armată din 16, (în cap cu Yakir, Blucher, Grigoriev), opt amirali din cei nouă (în frunte cu Orlov și Muklevici), 60 de generali de corp de armată din 67, apoi 136 de generali de divizie din cei 199, 221 de generali de brigadă din 397. De asemenea, Stalin a asasinat 22.000 de „comisari politici ai armatei”, 75.000 de membri ai Sovietului Militar Suprem, 35.000 de ofițeri, 11 foști „Comisari ai Apărării (miniștri de război). Peste 27% din cadrele profesioniste ale armatei sovietice au fost măcelărite. Toate aceste cadre sacrificate au fost precipitat înlocuite, de cele mai multe ori cu analfabeți și imbecili, care și-au dovedit incompetența la începutul războiului. Pentru a-și acoperi propria vinovăție gravă, de a fi nesocotit pericolul acut al invaziei hitleriste, care a găsit Uniunea Sovietică complet nepregătită, după primele incursiuni, neașteptat de ușoare, ale armatei germane, pe care generalul neamț din prima linie Kesselbrik le-a considerat „plimbări infanticide”, Stalin a împușcat pe generalii săi, umiliți de Wehrmacht (Koroblov, Kinovski, Pavlov, Rîșkov), aruncând vina dezastrului de care el singur se făcuse vinovat asupra cadavrelor acestora.
Retragerea precipitată a administrației sovietice din teritoriile invadate de nemți, a fost însoțită de mitralierea deținuților din închisorile și lagărele abandonate, ordonată de Stalin.
Cruzimea devastatoare a lui Stalin a fost îndreptată și împotriva popoarelor din Uniune. Considerând că naționalitățile însumate între frontierele sovietice au vocația de a se răzvrăti, el a procedat sistematic la suprimarea ori îndepărtarea în orientul extrem a conducătorilor și fruntașilor de entități etnice. Cele mai numeroase victime le-au dat: ucrainenii, românii, polonezii și tătarii. Din Basarabia și Bucovina de Nord au fost omorâți și deportați zeci de mii de gospodari, între care au figurat cei care polarizau simpatia și respectul maselor, sau se bucurau de autoritate în regiunilor lor.
Dar și celelalte naționalități au plătit, cu tribut greu de sânge, veleitățile de dominație ale celui care se considera cu emfază „părinte al popoarelor!” Letonii, estonii, lituanienii, finii din Carelia, armenii, evreii, afganii, uzbecii, turcmenii, tătarii, chinezii și semințiile mongolice au umplut lagărele și temnițele sovietice și au contribuit, cu mii de capete tăiate, la statistica holocaustului.
Desigur că timpul disponibil al lui Stalin, solicitat de numeroase preocupări, ar fi fost insuficient pentru atingerea performanțelor criminale, legate de numele și dictatura lui. Dar mediul post-revoluționar și periferia lumpenă a societății cosmopolite și retrograde, frământate de răscoală și anarhie, au oferit executanți infami dar zeloși, care s-au ridicat la nivelul proiectantului de fărădelegi. De la F.E. Dzerdjinski și până la Lavrenti Beria, s-au succedat satrapii faimoși ai poliției politice, precum J. Menjinski, Genrich Jagoda, N. Yejov, V. Agranov, Andrei Ianuarievici Vișinski, Kiriakov, Postkrebîșev, Andropov, fiecare din ei răspunzător de sute de mii de victime inocente, năpăstuite de infernala lor atrocitate. Conducătorii și adjuncții vestitelor organe de represiune, care înglobau un număr de „executanți” echivalent cu populația unei țări mici, și-au îndeplinit și depășit cu râvnă mare indicațiile.
Instituția de bază a puterii sovietice, care s-a numit rând pe rând: CEKA, GPU, OGPU, NKVD, OKVD, MVD, KVD, SCHMERTCH – în tovărășească colaborare cu tribunalele inchizitoriale și cu tiranii de la conducerea lagărelor și închisorilor, cu o impresionantă cohortă de executanți și cu nesfârșitul cortegiu de delatori și informatori, au așezat cărămizi trainice la uriașul și înspăimântătorul coliseu al teroarei. În numărul lor, mare, excelează figura grotescă a lui Yejov, stârpitura sângeroasă rămasă fără pereche în analele criminalității. Un pitic de un metru și mai puțin de jumătate, cu cap mare și păr frizat, care „are pe conștiință” (dacă va fi avut vreo fărâmă) zeci de mii de morți pe fiecare centimetru de înălțime. Dar nu pot lipsi din „tabloul de familie” al nelegiuirilor nici complicii apropiați ai lui Stalin, cu osebire Molotov, Malenkov, Kaganovici, Jdanov și ceilalți semi-autocrați ai aparatului politic.
Oamenii au facultatea (binecuvântată) și tendința de a uita grozăviile pe care le-au trăit. Dar, pentru prevenirea unor viitoare sacrilegii, este bine ca suferințele majore ale colectivităților năpăstuite să fie din când în când reamintite, o dată cu numele și faptele odioase de care s-au făcut vinovați cei mai nemernici călăi ai omenirii, dintre care cel mai mare a fost Iosif Vissarionovici Djugașvili, celebrul Stalin, care prin răutatea fără margini a unei vieți mai dușmănoasă și mai crudă decât toate câte s-au pomenit, a întunecat ca nimeni altul liniștea, pacea și seninătatea omenirii!
5 martie 1973
