După arestarea și răpirea lui Maduro în Venezuela, un „meme” a circulat pe rețelele sociale: apărea fotografia devenită deja iconică a dictatorului mustăcios, încătușat, cu ochii bandajați și în trening, ținând în mână o sticlă de apă minerală, cu următoarea legendă: „După ce a urmărit cu atenție situația din Venezuela în ultimele 24 de ore, UE a constatat că sticla de apă a lui Maduro nu era prevăzută cu capacul omologat de reglementările europene.” Americanilor le place să ironizeze acea mică limbă de plastic de care atârnă jalnic capacele sticlelor de apă minerală, devenită obligatorie în întreaga UE după directiva privind materialele plastice de unică folosință. Lor puterea, nouă reglementările. Ei leagă dictatori, noi legăm capacele de plastic: imaginea este sugestivă și destul de fidelă raportului de forțe actual dintre o Americă dezlănțuită și o Europă anchilozată.
Această ruptură dintre „cele două Occidente” este analizată cu finețe de Mathieu Bock-Côté în cartea sa apărută în toamnă, care capătă o actualitate surprinzătoare la începutul anului 2026. El descrie divergența tot mai accentuată dintre o Americă trumpistă, care își asumă un proiect conservator și cezarist, în ruptură cu patruzeci de ani de progresism tehnocratic, și o Europă care, de teama unei replici trumpiste pe propriul teritoriu, dublează și mai mult sacralizarea acestui consens progresist tehnocratic. Eseistul descrie răsturnarea pe care am trăit-o în 2025: sfârșitul utopiei post-politice din 1989, care postula domnia universală a democrației și extinderea indefinită a drepturilor omului și a pieței. Departe de a fi fost o fericită paranteză de pluralism și dezbatere, anii 1990 au văzut instaurarea unui monopol ideologic care a trimis orice critică conservatoare a regimului la margini, fiind asimilată abuziv extremei drepte, termen-umbrelă care servește mai degrabă la excludere decât la descriere. Momentul trumpist este cel al unui conservatorism cezarist, care pretinde să depășească populismul antisistem al „alungării tuturor” pentru a înlocui elitele și instituțiile existente cu altele noi, axate pe revenirea capacității de decizie a executivului. În fața unei Americi polarizate, care își asumă opțiuni ferme, țările europene par blocate într-o viziune gestionară, private de suveranitățile lor (incapacitatea Franței de a refuza ratificarea acordului Mercosur este un exemplu). Inerția proprie imperiului tehnocratic european îi conferă un decalaj în adaptarea la noile provocări.
„Abia a zdrobit comunismul est-european, și Occidentul a început să adopte anumite trăsături ale adversarului învins”: Mathieu Bock-Côté îl citează pe disidentul rus Aleksandr Zinoviev. Ar fi Uniunea Europeană un fel de URSS progresistă? Teza va părea exagerată pentru unii, dar Bock-Côté ne antrenează cu o forță de convingere seducătoare. Uniunea Europeană, amintește el, nu mai are nimic dintr-un simplu proiect de asociere a statelor-națiune, menit să pună capăt războiului dintre ele. Ea a devenit o comunitate orientată ideologic, moștenitoare a utopiei post-politice din 1989. Aplică un progresism tehnocratic prin inginerie socială, fie că este vorba de gen, climă, Covid sau de lupta împotriva „dezinformării”, ridicată la rangul de prioritate absolută.
Ursula von der Leyen este descrisă sub trăsăturile unei Erich Honecker care ridică un nou zid al Berlinului, nu împotriva Imperiului sovietic, ci împotriva populismului și a avatarurilor sale, nu cu ajutorul turnurilor de supraveghere, ci prin instrumentele unui „stat de drept” deturnat. Acest „centru extrem”, așa cum îl numește Mathieu Bock-Côté, este panicat de alternanța la putere. El se teme de o „polarizare” care nu este decât revenirea politicii după decenii de guvernanță tehnocratică și se aruncă fără rezerve în controlul rețelelor sociale, cărora le atribuie înfrângerea sa ideologică. În timp ce restul lumii pare să se îndrepte spre o mișcare de revenire național-conservatoare, Uniunea Europeană devine „laboratorul unei modernități radicalizate”, se afundă într-o logică de control social din ce în ce mai agresivă și nu face nimic pentru a combate imigrația masivă care pune în pericol viitorul continentului.
De aproximativ zece ani, Mathieu Bock-Côté este un observator angajat și avizat al vieții politice occidentale. Identitatea sa de canadian francofon exilat în Franța îi conferă un rol de punte între Lumea Nouă și Lumea Veche. El cunoaște la fel de bine nuanțele și subtilitățile dreptei franceze, cât și pe cele ale conservatorismului american. Ne însoțește cu brio prin labirinturile ideologice ale acestuia din urmă, adesea disprețuit în Franța, deși gândirea conservatoare americană este una dintre cele mai fertile. Oricât i-ar deranja pe toți naivii care aruncă insulta „neocon” de îndată ce cineva aprobă acțiunea energică a lui Trump în Venezuela, trumpismul nu are nimic de-a face cu neoconservatorismul unui Bush sau al unui John Bolton. Departe de a se dori un universalism armat, o cruciadă mesianică în numele Binelui, exercitarea forței se face în numele intereselor americane: Maduro a fost acuzat de trafic de droguri și de utilizarea imigrației ca instrument de destabilizare a Statelor Unite, nu de nerespectarea drepturilor omului.
Conservatorismul american se desfășoară în două direcții. Pe de o parte, post-liberalii, care vor să pună capăt ipocriziei unei democrații liberale ce pretinde că este un regim axiologic neutru, dar care este în realitate în slujba unei antropologii a omului nelimitat. Un fel de neo-aristotelicieni, ei își asumă dorința de a readuce binele comun și viața bună în centrul vieții publice. Pe de altă parte, o aripă mai îngrijorătoare, neo-nietzscheană, care își asumă exaltarea forței pure și dorește să alunge idealul egalitar în favoarea unei viziuni biopolitice. Acesta este curentul Dark Enlightenment („Luminile negre”).
Se va adânci prăpastia dintre America și Europa în anii care vin? Mathieu Bock-Côté, preocupat să nu cedeze nimic corectitudinii politice — ceea ce este lăudabil — trece însă puțin prea repede peste defectele descalificante ale trumpismului, în special cultul minciunii și megalomania sa. Slăbiciunea duce la impotență, dar forța poate duce la hybris, iar Statele Unite nu sunt ferite de această tentație care pândește toate imperiile. Pericolul este ca, prin rivalitate mimetică, liderii europeni să dubleze tentația liberticidă și ca „în timp ce Trump zguduie regimul diversitar, Europa să înăbușe rebelii”, cedându-și teritoriile wokismului și islamismului. Bock-Côté își încheie demonstrația strălucită cu o miză crucială: cea a religiei. Căci ceea ce separă în mod fundamental Europa de restul lumii și de America este vidul metafizic pe care îl revendică cu mândrie în inima instituțiilor sale. Pot supraviețui țările fără credință într-o epocă a prădătorilor?
Sursa: Le Figaro
