Armand Goșu. Putin, obsesia imperiului (fragment)

Timp de lectură 6 min.

“Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. Sute de mii de tineri educaţi, cel mai bine pregătiţi specialişti în domenii de vârf, au fugit din ţară de la izbucnirea războiului. Sancţionarea administrativă sau penală a celor care îndrăznesc să aibă altă părere decât cea oficială, introducerea cenzurii, înflorirea imposturii agresive au transformat într-un mediu toxic universităţile şi centrele de cercetare. Este un proces ale cărui consecinţe se vor vedea în următoarea jumătate de secol şi vor condamna Rusia la subdezvoltare şi irelevanţă. Putin şi-a aruncat ţara cu cel puţin două decenii înapoi. Rusia de astăzi nu mai aparţine lumii civilizate. Poate că asta era «operaţiunea specială» proiectată de preşedintele rus: să distrugă Rusia. Dacă acesta a fost planul lui înseamnă că i-a reuşit.

[…]

Moștenirea sovietică

În Armenia, ca și peste tot în acest spațiu unde instituțiile democratice sunt tinere, fragile, abuzate de orice flăcău intrat în politică cu bani și clan în spate, eterna problemă e cea a puterii. Pe care nici un lider n-ar ceda-o de bunăvoie. Și unde instituțiile și mecanismele de transfer al puterii sunt plăpânde și insuficient rodate. Și unde o moștenire istorică – imperiile otoman, iranian și rusesc – nu favorizează democrația.

Vecinii din Transcaucazia ai Armeniei pășiseră și ei pe acest drum. În cazul Georgiei, Mihail Saakașvili a eșuat. După două mandate de președinte, el a schimbat Constituția, a mutat prerogativele la guvern, în mâinile primului ministru, fotoliu pe care spera să-l ocupe chiar el, dar a pierdut alegerile parlamentare și a trebuit să abandoneze puterea și chiar să fugă din țară. Celălalt vecin din regiune, Azerbaidjanul, s-a așezat supus sub clanul Aliev, care a făcut ce a vrut cu țara, fără nici o rezistență serioasă din partea populației. În fond, cele mai multe foste republici sovietice urmează modelul politic desenat la Moscova. Majoritatea liderilor politici s-au format în perioada sovietică, fie în rândurile komsomolului, fie în mișcările de redeșteptare națională. Reperul lor principal rămâne scena politică de la Kremlin. Primul președinte, Boris Elțîn, care-și asumase modelul democrației occidentale, i-a făcut pe acești lideri să respecte, cel mai adesea formal, drepturile omului, să organizeze alegeri cât mai libere, să nu încalce libertatea presei, de asociere. După 2000, odată cu venirea lui Vladimir Putin la Kremlin, schimbându-se modelul de referință, se observă o accentuare a derapajelor antidemocratice, atât în Asia Centrală, cât și în „europenele“ Belarus, Ucraina și Moldova. În spațiul euro-asiatic s-a cristalizat un model oligarhic, rezultat din combinarea incestuoasă a serviciilor de informații, fostele sucursale ale KGB-ului republican, dar mai ales a noilor servicii de securitate cu lumea criminală.

În fostele republici sovietice se observă fie o asumare integrală a noii idelogii a Moscovei, care în numele suveranismului respinge grila de valori occidentală, fie un pretins prooccidentalism, condimentat cu antirusism de vitrină, în numele căruia se încalcă valorile democrației liberale, fardându-se un model politic de esență putinistă. Pentru țările în chestiune, această a doua variantă e mai păguboasă. Va trebui să treacă o generație până ce încrederea în Occident și valorile lui să renască în rândul populației. Din prostie, comoditate, mediocritate sau pur și simplu din cinism fără margini, unele cancelarii vestice au făcut mai mult decât Moscova pentru compromiterea Occidentului, în acest spațiu.

Țară atipică

Pentru a înțelege Armenia trebuie să renunțați la grila geopolitică, prorus vs. proamerican. E o scamatorie utilizată de mulți „analiști“ care nu explică în fond nimic. Cu atât mai puțin în cazul Armeniei, o țară cu totul atipică, în primul rând din motive de moștenire istorică și de geografie. De vreo trei decenii încoace, Armenia are un parcurs atipic. Puțină lume știe că RSS Armenească este singura republică care a urmat procedura de ieșire din URSS, potrivit Constituției sovietice. Alături de republicile baltice, Georgia și Moldova, ea nu a participat la referendumul pentru menținerea URSS organizat de Gorbaciov.

A fost cea mai antisovietică și anticomunistă din Caucazul de Sud, dar geografia a obligat-o să caute prietenia Rusiei, care a rămas până astăzi garantul de securitate și integritate teritorială al Armeniei. Pe teritoriul său funcționează baze militare rusești, iar frontierele sunt apărate de grăniceri ruși. Armenia, cu doar trei milioane populație, are patru vecini. Dintre care cu doi are frontierele închise. Relația cu Turcia, o țară de 80 de milioane, e dominată de agenda istorică, genocidul armean, pe care Ankara refuză să-l recunoască și să plătească despăgubiri. Turcia e partenerul strategic al altui vecin, Azerbaidjanul (10 milioane populație), cu care Armenia e în război pentru enclava Nagorno-Karabah, încă de acum 30 de ani. Georgia, cu o populație puțin mai mare decât a Armeniei, nu s-a remarcat prin stabilitate politică. În ultimii ani au fost destul de bune relațiile cu Iranul, o țară cu peste 80 de milioane de locuitori, dar cu și mai mari probleme pe scena internațională.

Erevanul este confruntat cu un mecanism de reglementare a crizei din Nagorno-Karabah nefuncțional, cu un război neterminat care anual face victime nu doar în rândul militarilor, ci și al populației civile, un război împotriva Azerbaidjanului, vecin care a sedus întreaga lume prin dimensiunea rezervelor lui de hidrocarburi. Cum Franța și Statele Unite, pe teritoriul cărora trăiesc numeroase și influente comunități de armeni, sunt departe și puțin dispuse să-și asume responsabilitatea pentru securitatea Armeniei, Erevanul a găsit în Rusia aliatul strategic nu neapărat ideal și nici foarte loial, dar totuși esențial pentru securitatea țării. Zvonurile privind retragerea Armeniei din Uniunea Economică Euro-Asiatică sau din Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, ambele dominate de Rusia, sunt nerealiste. Nu pentru că Pașinian ar fi prorus, ci pentru că el nu se poate lupta cu geografia, fugind cu Armenia în rucsacul său negru, ca s-o pună pe hartă lângă San Marino.

(Revista 22, 2 mai 2018)”

Fragment din cartea: Armand Goșu, Putin, obsesia imperiului, editura Polirom, 2022, sursa: https://polirom.ro/-/7930-putin-obsesia-imperiului.html

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.