Pentru a-l parafraza pe Mark Twain, vestea venirii în România a celui mai bogat om din lume, Elon Musk, a fost exagerată. Nu e însă exagerată vestea morții presei românești. Se va spune că nu e o noutate, ceea ce e adevărat. Cadavrul se răcise de mult, dar trista veste nu ajunsese încă în toate colțurile țării pentru că nu a mai avut cine să o difuzeze. Sau, pentru a fi mai preciși, nu mai era nimeni care să fie un credibil purtător al acestei vești. Al oricărei vești.
Revenind la Godot-ul care (nu) a venit în România (un Godot care în imaginarul nostru e desigur american, așteptarea americanilor rămânând parte a identității noastre colective), site-ul paginademedia.ro a preluat o monitorizarea MediaTrust (un nume potrivit…) care a observat că într-un singur week-end, cel de la sfârșitul lui octombrie, “au fost scrise sau difuzate pe TV un total de peste 1.600 de materiale” referitoare la o vizită prezentată ca reală, iar brand-urile implicate au dintre fost cele mai cunoscute de pe piața media, vezi câteva exemple mai jos, inclusiv cei care au evitat prea-construit-ul fake-news[1].
Problema lipsei de credibilitate nu vizează doar sub-sistemului mediatic, ci întregul sistem de putere fondat după căderea comunismului. Utilizarea, începând cu decembrie 1989, apoi în diverse episoade-cheie, de la 13-15 iunie 1990 la 10 septembrie 2018, a diversiunii și dezinformării ca politică de stat, a săpat durabile tranșee ale neîncrederii societății în stat și în toate instituțiile legate de acesta. Sigur, exista o lungă tradiție a acestui fenomen, dar iată că ea a fost continuată cu brio. Criza Covid-ului a ilustrat perfect dizolvarea contractului social până la limita de avarie și existența neîncrederii ca un reflex social în fața discursului autorităților. În 2022 organizarea vectorilor mediatici în dispozitiv după atacul Rusiei asupra Ucrainei vecine e un (alt) episod tragi-comic, un recent sondaj arată că încrederea românilor în NATO a scăzut tocmai acum când se dovedește, dacă mai era nevoie, importanța cu adevărat vitală pentru România a apartenenței la această organizație. Desemnarea Antenei 3 ca vectorul cvasi-oficial al proamericanismului românesc nu e străină de acest eșec major, unul care nu e numai de comunicare. Militarizarea și logica comitetelor secretomane de “comunicare strategică” nu sunt decât un substitut perdant al unui veritabil leadership politic. Unul care ar fi fost mai necesar ca oricând. Dar acesta nu se poate naște în contextul mediatic de azi. Deocamdată statul știe să fie în război informațional cu propria sa populație, nu cu adevăratul adversar extern.
Aici revenim la “moartea presei”. Magma mediatică de azi nu prea mai are legătură cu ceea ce pe bună dreptate majoritatea românilor considerau la începutul tranziției drept principalul progres postrevoluționar: libertatea cuvântului întruchipată de apariția unei prese libere. Dacă alte instituții ale democrației au fost repede mimate sau chiar pervertite, libertatea presei a fost o realitate. Nu numai una teoretică, ci a fost un autentic fenomen social. Societatea civilă postcomunistă, laolaltă cu partidele de opoziție, au putut să apară și să se exprime pe scheletul acestei noi realități. Presa liberă avea o dimensiune militantă, dar militantismul venea în sensul eliberării de stat. Presa liberă era o presă de opoziție, dar nu era a opoziției.
Presa liberă exista pentru că exista și o cerere economică, spun unii analiști ai fenomenului. E simplist și cinic. Presa liberă a apărut ca principalul fenomen major al democratizării postcomuniste pentru că exista o sete de libertate, una care era împărtășită atât de cei care scriau, cât și de cei care citeau. Realitatea aceasta se poate traduce în termeni economici, dar era vorba de o energie venită din dorința de asumare a libertății și din încrederea în viitor. Exact aceeași energie care acum a dispărut, o dată cu ea în mod logic a dispărut și autentica presă liberă.
Sigur că această treptată dispariție are și motive economice: televiziunile de știri, apoi internetul și în cele din urmă rețelele zise sociale explică multe, dar nu totul. E suficient să ne comparăm cu alte state, să ne uităm pe tarabele și la chioșcurile cu ziare din alte țări, nu neapărat mari democrații, ca să vedem că suntem într-o situație unică în UE. Peste tot presa e în criză, nicăieri nu a dispărut.
Motivele specifice contextului românesc sunt legate strâns de cele care permit complacerea regimului politic într-o pseudo-democrație pe care nu o mai ia nimeni în serios. Cacofonia mediatică ascunde deficitul de pluralism autentic. Nu e aici locul analizării acestui fenomen, important este că decredibilizarea sistemului mediatic e legată de cvasi-militarizarea care s-a impus la nivelul clasei politice și administrative. O istorie foarte scurtă a acestui fenomen ne spune că timp de mulți ani presa liberă a fost singura care denunța corupția. Asta a făcut ca foarte mulți dintre cei denunțați să cumpere instituții mediatice relativ credibile și, vorbim aici de efect nu de intenții, să le decredibilizeze, chiar să le închidă. Lupta împotriva corupției a fost până la urmă, în urma presiunii europene, preluată de instituții ale statului. Dar acestea în loc să fie stimulate de presă, au instrumentalizat-o pentru a legitima metode îndoielnice, deși scopul inițial era comun și corect. Rezultatul interimar a fost creșterea credibilității DNA și SRI. Dar rezultatul final a fost unul reciproc dezastruos atât pentru presă, cât și pentru credibilitatea celor care au instrumentalizat-o.
Mediatizarea a aproape oricărui eveniment politico-juridic ne ajută să facem radiografia unui sub-sistem mediatic care azi nu este parte a societății civile, ci parte a unui sistem de putere al cărui pluralism se reduce la bătălia dintre diverse grupări dominate de oameni care au avut în trecut sau au acum o relație strânsă cu serviciile secrete. Atunci când nu fac parte din acestea sau chiar le conduc.
Episodul “Musk în România”, indiferent de resorturile sale, simbolizează perfect un sistem mediatic înecat în dezinformare, scandal și lipsă de profesionalism. Presa liberă a dispărut, o nouă presă s-a născut din și pe ruinele ei. Prima libertate post-decembrie 1989 a fost și ea pervertită, dar asta nu numai din cauza politicului, ci și din cauza unei societăți care în marea ei majoritate se complace în această dezinformare, în acest scandal, în această lipsă de profesionalism. Iată tristul bilanț a peste 30 de de ani de libertate.
Evident însă că putem găsi și semne de speranță, putem spune că acest bilanț nu e nici complet, nici definitiv, că există o multitudine de voci și de site-uri alternative, care critică și se delimitează de acest sistem mediatic. Oligarhii care au distrus presa centrală, baronii care au distrus presa locală, și-au primit pedeapsa. Însă înlocuirea acestora cu banii partidelor politice, bani veniți de la stat, dar chiar dacă nu veneau de la stat, ne aruncă din lac în puț. E adevărat că se adaugă alte resurse, cum sunt banii europeni, ele însă decuplează instituția media de o cerere autentică, oricum subvențiile împing către un conformism departe de idealul inițial al libertății presei.
În concluzie, deși fake-news-ul nu e deloc o noutate pentru România, reflectorul pus cu ocazia recentului uriaș fake-Musk ne îndeamnă la un bilanț. După ce în complicații ani 1990 am avut, totuși, presă liberă, societate civilă, mari manifestații, partide, alternanță, de un număr bun de ani și din ce în ce mai strident avem parte de presă liberă fake, ca și de o societate civilă fake, manifestații tip Piața Universității fake, partide fake, alternanțe fake. Toată lumea joacă jocul, dar este un teatru al absurdului.
La prima vedere numai o resetare semnificativă a întregului sistem de putere mai poate crea o energie socială care să stea la baza unui nou moment propice (re)nașterii unei prese libere. Pe de altă parte, o astfel de resetare nu e de gândit în afara une presiuni sociale care, într-o măsură sau alta, va fi mediatizată, va fi și rezultatul mediatizării. Românii ar trebui să învețe după acest episod că informația non-fake nu e gratis. Dacă nu mai vor să se otrăvească voluntar cu minciuni mari și mici, trebuie să contribuie la renașterea presei libere. Renașterea aceasta ar trebui să fie mai rapidă decât orice resetare politică. Ca să nu fie și aceasta din urmă un (alt) autentic fake.
NOTE
[1] Câteva exemple conform paginademedia.ro: “Musk a cerut respectarea tradițiilor românești” (a1.ro), Musk s-a „îndrăgostit” de „pâinea caldă de la noi” (stirileprotev.ro și a1.ro), a ales România “să petreacă până în zori” (RomâniaTV), i-a invitat „doar pe cei mai bogaţi oameni din lume” (evz.ro), în fine “Elon Musk a confirmat oficial pe twitter că este în România. Mesajul din miez de noapte care a bucurat milioane de români” (Capital). Din fericire au fost și excepții, monitorizarea respectivă menționează Europa FM, digi24.ro (nu și televiziunea cu același nume), G4media, Cotidianul şi Spotmedia. În plus Libertatea și-a făcut mea-culpa și a realizat un material despre acest fake-news
