După cum anunța presa internațională, în particular The Guardian, pentru prima dată în istoria sa, Conservative Political Action Conference și-a ținut conferința anuală în afara SUA, taman la Budapesta, pe 19-20 mai 2022[1]. Participau invitați din Europa Occidentală și din întreaga lume, conservatori de calibre amestecate (Vaclav Klaus, Herbert Kickl, Francesco Giubilei, Nigel Farage, Tucker Carlson, Eduardo Bolsonaro și mulți alții). Cum sunt din punct de vedere filosofic verificaționist, iar jurnalismul mi-a fost cînd profesie, cînd hobby, am verificat informațiile și afirmațiile. Anul acesta au fost două conferințe CPAC, ambele in the USA: pe 24-27 februarie, în Orlando, Florida; pe 4-6 august, în Dallas, Texas. Deja nu mai sunt conferințe anuale, și nu se țin în afara Americii. În trecut, organizații înrudite ori curioase au invitat CPAC la manifestări în străinătate, în Japonia, Coreea de Sud, Australia, Filipine, Brazilia, dar acele manifestări nu intră în categoria conferințelor ”anuale” propriu-zise ale CPAC [2]. Dar nu despre acuratețea relatărilor este vorba aici, ci despre faptul că o serie de cercuri politice (democratice, de stînga, de extremă stînga) au intrat în alertă, chiar în panică, deoarece patronul întîlnirii nu era altcineva decît Orban Viktor. Iar punctul de maximă atracție al conferinței de la Budapesta a fost mesajul lui Donald Trump în direct, pe un videolink. Primul ministru al Ungariei fusese recent reales în funcție, împotriva predicțiilor unora, iar triumful se cuvenea celebrat pe măsură.
Victoriile în alegeri ale populiștilor pot însemna în anumite cazuri intrarea în reflux democratic (teoria valurilor democratice include fluxuri și refluxuri, reversed waves), iar în altele chiar sfîrșitul democrației. Se poate însă întîmpla ca victoriile în alegeri ale populiștilor să fie urmate de înfrîngeri; în Grecia, alegerile din 2015 au adus la putere partidul populist de stînga, Syriza; în 2019 însă Syriza a pierdut, iar alegerile au fost cîștigate de Nea Dimokratia (Noua Democrație), partid liberal-conservator.
Orban Viktor[3] este cel mai celebru și mai influent politician european de dreapta din lume.
În campania sa electorală, el i-a invitat în Ungaria pe fostul președinte american Donald Trump și pe președintele Braziliei, Jair Bolsonaro. Cînd OV vizitează o țară sau vreun colțișor de țară, indiferent de continent, se află în centrul atenției, iar dacă mai ține și discursuri, publicitatea este asigurată. Niciodată politicienii postcomuniști români nu au beneficiat de asemenea atenție, indiferent de culoarea lor politică. La conferința CPAC din Texas, the opening keynote speaker a fost Orban Viktor. Presa de peste ocean a scris pe larg despre fenomenul ”the Orbanization of America.” Înainte ca Donald Trump să fie ales președinte, Orban Viktor era supranumit (de însuși Steve Bannon) ”Trump before Trump”. După ce Trump a pierdut alegerile, Orban continuă să fie o sursă de inspirație pentru neoconservatorii americani.
După cum voi arăta în articolul următor, acesta este unul dintre semnele degradării neoconservatorismului: își caută ideile de la personaje cu un fundament doctrinar și moral precar, dar totuși charismatice. Neoconservatorismul pragmatic este din multiple puncte de vedere epuizat și a pierdut contactul cu universul ideilor, valorilor, dar beneficiază în continuare de finanțări fabuloase. Există și o prăpastie tot mai adîncă între neoconservatorismul intelectual și cel pragmatic. Liderii actuali care se pretind conservatori sau neoconservatori sunt de fapt agitatori politici, pescuitori în ape tulburi, experți în întreținerea fricii, fobiilor, urii și resentimentelor. Succesul lor este contextual și depinde în mare măsură de modurile în care politicienii de profesie, consacrați, și partidele mainstream sunt în stare să rezolve problemele curente și provocările neașteptate ori circumstanțele agravante.
Este o eroare strategică să intri în jocul propagandistic al populismului. Nu ai cum să cîștigi cînd vine vorba de dezinformări, provocări, instigări (doar dacă procedezi la fel). A fost patetic spectacolul politic și mediatic din România, ca reacție la discursul lui Orban Viktor la Băile Tușnad. Nu i-a trecut nimănui prin minte că la nivel mondial există ceea ce se numește libertatea exprimării și care nu recunoaște granițele dintre state. Esența obiecției era legată de întrebarea ”de ce a făcut acele afirmații premierul maghiar tocmai în România?” Cu alte cuvinte, dacă le făcea în Bulgaria sau în Texas sau oriunde altundeva, nu ne deranja, chiar dacă el repetă în context european the replacement theory a suprematiștilor albi (white suprematists) americani. Nu este prima dată cînd constatăm precaritarea dezbaterilor politico-intelectuale autohtone. De fapt, nici nu a fost o dezbatere. Au reprodus unii fără acuratețe niște argumente disparate din presa de stînga occidentală (vezi mai sus). Iar alții l-au înjurat pe OV în social media.
Populismul neoconservator sau cel neocomunist trebuie combătute cu solide argumente filosofice, teoretice, logice, politice, pragmatice. Ipoteza că suntem într-o epocă postideologică sau postdoctrinară ori nondoctrinară, că nu mai contează nici ideologiile, nici doctrinele, nici perspectivele filosofice, etice, este un simptom al ignoranței și al lipsei de educație. Politica democratică se face în continuare cu idei mari, cu construcții argumentative valide și cu soluții ingenioase la marile probleme și provocări cu care se confruntă comunitățile, națiunile, minoritățile, indivizii, continentele, planeta. Dar și politica antidemocratică se bazează tot pe idei. Că tocmai de aceea trăim în epoca marilor războaie culturale. Ele se poartă la nivelul elitelor și la nivelul gloatelor, în stradă; unii cu idei, alții cu pancarte. Nu am auzit pe nimeni la noi să spună ceva inteligent privind ofensiva dusă de Orban împotriva elitelor din 1968[4]. Cînd acest individ provocator își trîmbițează opțiunea pentru illiberal democracy, el atacă deliberat ”nucleul rațional” al lui 1968, din care se trage întreaga ”ortodoxie social-culturală” occidentală, marcată de ascensiunea feminismului, ateismului și cosmopolitanismul stîngist.
Neoconservatorii din Florida (și din alte state) îl admiră pe Orban pentru modul în care a atacat două teme, ambele derivate din ”nucleul rațional”[5] al lui 1968: imigraționismul și drepturile comunităților LGBTQ. Sintagmele ”the Orbanization of America” și ”American Orbanism” nu se referă la un set de idei sau de declarații retorice, de care s-au legat politicienii și ziariștii români, ci la măsuri politice, administrative, legislative, extrem de concrete[6]. Guvernatorul republican al Floridei, Ron DeSantis, promovează o serie de inițiative legislative care amintesc de legile deja votate în parlamentul Ungariei.
De mai multă vreme, Orban a reușit să amendeze constituția Ungariei, pentru a defini căsătoria ca o uniune în care mama este o femeie, iar tatăl un bărbat, încercare care a eșuat în România după referendumul organizat la presiunile ”Coaliției pentru Familie.” În Ungaria au fost adoptate legi care interzic adoptarea copiilor de către familii de același sex, în vreme ce este imposibil pentru persoanele transgender să își schimbe oficial genul (gender). S-au luat măsuri legale pentru protecția copiilor, cum ar cele împotriva includerii în educația copiilor a chestiunilor legate de homosexualitate sau schimbarea sexului, considerate ca avînd același statut cu pornografia. Orban se consideră campionul ”valorilor familiei”, dar aici nu mai este vorba despre o simplă retorică, ci de politici de stat, care afectează cetățeni reali. Iar faptul că este votat demonstrează că o parte a societății îl susține. În mod similar se pun problemele și în America, unde sprijinitorii lui DeSantis sau ai lui Trump se pregătesc în anumite state (nu în California sau New York) să ia măsuri legale împotriva avortului, după ce Curtea Supremă a anulat consecințele istoricei decizii Roe vs. Wade.
O fi neoconservatismul degradat din punct de vedere teoretic, dar în viața politică reală produce ravagii.
NOTE
[1] Jan-Werner Muller, ”The American right is whitewashing Hungary’s nasty, autocratric regime (US conservatives are signaling their commitment to authoritarianism loud and clear by holding this year’s Conservative Political Action Conference in Budapest – the first-ever outside the US)”, The Guardian, May 24, 2022, https://www.theguardian.com/commentisfree/2022/may/24/the-american-right-is-whitewashing-hungarys-nasty-autocratic-regime .
[2] Pentru cele afirmate mai sus, vezi CPAC website cpac.conservative.org și articolul ”Conservative Political Action Conference”, https://en.wikipedia.org/wiki/Conservative_Political_Action_Conference . CPAC a fost înființată în 1973, iar prima sa conferință s-a ținut în 1974, iar Ronald Reagan a ținut the keynote speech. Pentru conferința de la Budapesta, program, speakers, material propagandistic, vezi https://www.cpachungary.com/en/ .
[3] Spre deosebire de obiceiul anglo-saxon și nu numai de a pune first name first (adică mai întîi prenumele, numele de botez) și last name last (adică numele de familie ultimul), la unguri este invers. Nu este un obicei chiar izolat: la chinezi este la fel, Xi este numele de familie, iar Jinping este prenumele.
[4] I-am întrebat pe cei care au fost tineri în timpul anilor ’60 dacă știu ceva despre marile tulburări din Franța, Germania, SUA, Marea Britanie din anul 1968. Nu știau despre ce vorbesc. Același habarnism l-am constatat și la studenții mei de la științe politice.
[5] Am folosit sintagma lui Ernst Nolte ”nucleul rațional”, dar am schimbat contextul. Istoricul german se folosea la ”nucleul rațional” al nazismului în marea dezbatere cunoscută sub numele Historikerstreit, care i-a scandalizat pe mulți deoarece compara nazismul și comunismul într-o perioadă în care în Germania Federală admirația pentru Uniunea Sovietică era enormă. După invazia din Ucraina, revizionismul schimbă perspectivele.
[6] De pildă, cotidianul Washington Post, cumpărat de la familia Katherine și Phill Graham de către miliardarul Jeff Bezos, a publicat o serie de trei analize ale lui Ishaan Tharoor pe subiectul ”the Orbanization of America”. În The Nation, s-a scris despre ”American Orbanism.”
