În România de astăzi fastul de mucava al defilărilor militare şi tonalitatea demagogică a discursurilor oficiale amuţesc vocea anului 1918 şi a Proclamaţiei de la Alba- Iulia. În acest decor cacofonic şi fals patriotismul este confundat cu delirul beţiei de cuvinte, în vreme ce sacrificiul celor de demult devine soclul pe care se înalţă statuile ridicole ale celor de azi.
Dacă există un sens al zilei de 1 decembrie şi al documentului de la Alba – Iulia acesta este acela al demnităţii. Demnitatea umană este, în acest moment rar ce se naşte din teribila catastrofă a Marelui Război, valoarea ce reprezintă temelia proiectului de reîntemeiere şi de regenerare. Unirea nu este, pentru un Iuliu Maniu sau un Iuliu Hossu, un simplu act politic. Ea este ocazia de a reafirma, dincolo de clipa trecătoare, perenitatea principiilor fară de care viaţa nu poate fi trăită.
Şi nici un alt document scris în limba română nu egalează, prin intensitate vizionară, textul rostit în acel 1 decembrie. Ducând mai departe acţiunea celor care, de un secol şi jumătate, în numele domniei legii, au reclamat pentru românii din Transilvania şi Banat demnitatea civică elementară, Proclamaţia de la Alba- Iulia este preambulul la acest viitor visat: fiecare paragraf de aici este consacrarea dreptului natural al oamenilor la libertate, fiecare paragraf de aici este un apel la respingerea arbitrariului statal, în favoarea constituţionalismului, fiecare paragraf de aici este semnul afirmării unui patriotism al onoarei şi al speranţei.
Pentru cei ce au gândit acest document, democraţia constituţională este cadrul natural în care libertatea poate fi recunoscută drept ceea ce este : temelia ultimă a condiţiei umane. Claritatea formulărilor pare tăiată din granit. Nimic nu este inutil, grandilocvent sau de prisos în acest text.
Iar demnitatea şi libertatea au continuat să fie calea pe care oamenii anului 1918 au mers, în clipa supremei încercări a înfruntării tiraniei. Cuvintele de la Alba- Iulia au răsunat pentru Iuliu Maniu, Iuliu Hossu sau Ilie Lazăr în momentele în care lacheii stalinişti i-au condamnat şi umilit. Acea forţă morală a textului de la 1918 a durat în alcătuirea lor etică. Teroarea nu i-a înduplecat şi nu au fost ispitiţi de trădarea abjectă.
Demnitatea şi libertatea nu se pot negocia şi nu se pot vinde: ele trebuie opuse, tenace şi ferm, statului ce oprimă şi răpeşte autonomia individuală. 1 decembrie 1918 este mai mult decât un prilej de festivism calp. Proclamaţia de la Alba- Iulia este manifestul în care toţi cei ce cred în libertate se regăsesc.
Curajul de a rezista este un curaj al demnităţii şi al speranţei. Glasurile lui Iuliu Maniu, Iuliu Hossu şi Ilie Lazăr ajung până la noi, dincolo de tumultul înşelător al vremii, ca un far ce arde în noapte, indicând largului mării sensul întoarcerii acasă.
Articol apărut inițial în publicația electronică LaPunkt.ro
