Sens Politic: Domnule Thierry Wolton, mulțumindu-vă că ați acceptat acest interviu pentru Sens Politic, aș dori pentru început să ne vorbiți despre rolul intelectualilor în lumea de azi. În al treilea volum al importantei dumneavoastră trilogii, “O istorie mondială a comunismului”, apărută în română la editura Humanitas, vorbiți despre o “cecitate voluntară” a multor intelectuali față de realitatea regimurilor comuniste. În toate cele trei volume putem vedea importanța intelectualilor în legitimarea totalitarismului roșu, dar și ca opozanți ai sistemului, atât din interiorul blocului socialist, cât și din afara acestuia. Credeți că în lumea de azi, globalizată, complexă și care se schimbă atât de repede, intelectualul poate redeveni la fel de periculos, dar și la fel de necesar, precum în secolul precedent?
Thierry Wolton: În epoca Luminilor, Intelectualul (în sens generic) a eliberat Omul (tot în sens generic) de tutela divină pentru a-i indica alte căi posibile de eliberare. În secolul XX, Intelectualul a fost sedus de religiile seculare (comunismul, într-o măsură mai mică nazismul și fascismul) pentru a-l conduce pe om spre noi obscurantisme. Precum Ianus, Intelectualul poate deci avea două fețe, ceea ce e valabil și azi: în țările opresive adesea ei sunt contestatarii, plătind cu libertatea, câteodată chiar cu viața; în țările democratice ei sunt primii care captează aerul timpului, îmbrățișează ideologiile la modă, oferindu-le o vizibilitate și mai mare, chiar legitimându-le moral. E interesant și totodată preocupant să constați că toate revendicările societale care se afirmă în democrațiile occidentale (feminism, ecologie, anticolonialism, woke-ism, cancel-culture etc.) preiau mecanisme de funcționare moștenite de la ideologiile totalitare de ieri: cine nu e cu noi, e împotriva noastră. În aceste noi lupte ideologice mulți intelectuali cad în erorile secolului trecut, aderând orbește, practicând vânătoarea de vrăjitoare, cauționând cu autoritatea lor savantă spiritul de turmă numerică care se formează pe rețelele sociale, ele însele sub dominația unor algoritmi care fabrică consensul. Din fericire unii intelectuali se ridică contra acestei pretenții de consens, denunță pericolul pe care îl reprezintă pentru coeziunea la nivelul umanității pentru că noile tropisme au tendința de a diviza umanitatea – în cei Buni și cei Răi – , mai degrabă decât să o reunească. Dimensiunea de Ianus al Intelectualului nu e așa marcantă ca pe vremea comunismului triumfător, dar există. În acest sens, luptele de ieri continuă, dar cu alte cuvinte de ordine.
Sens Politic: Una dintre deciziile semnificative luate în Rusia chiar înainte de declanșarea războiului împotriva Ucrainei a fost interdicția celebrei organizații civice Memorial. Ce ne spune asta despre relația regimului de la Moscova cu trecutul comunist? Este acest episod un argument important în favoarea rolului memoriei și istoriei comunismului în înțelegerea lumii în care trăim?
Thierry Wolton: Istoria e utilă dacă știm să-i învățăm lecțiile pentru prezent. Necunoașterea istoriei face prezentul dacă nu neinteligibil, cel puțin manipulabil pentru că-l lasă fără puncte de reper. În aces sens, George Orwell în al său 1984 a descris bine acest fenomen prin sloganul Big Brother: “Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Cine controlează prezentul, controlează trecutul”. Rusia putinistă oferă în acest sens un bun exemplu, dar și China lui Xi Jinping. În primul caz, glorificarea Marelui Război patriotic (atât de tragic, cu cele 27 de milioane de morți de partea sovietică), încuie spiritele în “gloriosul trecut” al luptei împotriva nazismului, încercând astfel să mobilizeze în favoarea unei noi cruciade, aparent similare, contra Ucrainei, care ar fi tot nazistă! Greșim dacă ne închipuim că acest mecanism e lipsit de eficacitate, pare că o majoritate a rușilor a susținut “operațiunea specială” a lui Putin. În China, umilința “tratatelor inegale” impuse de occidentali la sfârșitul secolului XIX e intrumentalizată de către puterea comunistă pentru a-și legitima sentimentul de revanșă care animă Partidul Comunist Chinez. PCC e conștient de măsura în care credința naționalistă poate mobiliza poporul în mult mai mare măsură decât credința în marxism-leninism. Uitarea trecutului, fie că vorbim despre teroarea stalinistă, sau de cea maoistă, permite acestor regimuri de la Moscova și Beijing să mobilizeze în mai mare măsură noile generații, care nu au cunoscut aceste dramatice perioade. Din acest motiv, întreținerea memoriei a ceea ce a fost tragedia comunistă e o necesitate absolută și nu doar pentru cele două țări, ci pentru viitorul umanității pentru a nu se lăsa prinsă în capcana unui trecut manipulat.
Sens Politic: De ce noua generație de lideri politici europeni, formată după sfârșitul Războiului Rece, a ignorat atâta timp amenințarea rusă? Credeți că insuficienta înțelegere a trecutului și a crimelor comunismului poate fi o explicație?
Thierry Wolton: Marea eroare a țărilor democratice, comisă la sfârșitul secolului XX, a fost dezinteresul față de efectuarea unui bilanț al tragediei comuniste după căderea URSS. Dacă acest bilanț ar fi fost făcut, nici Rusia lui Putin, nici China lui Xi Jinping (care își revendică și azi identitatea comunistă), nu ar mai amenința întreaga lume așa cum aceste regimuri o fac acum. Nu ignorarea trecutului explica atitudinea țărilor occidentale în fața pericolelor actuale, ci o dorință de a nu știi, chiar și azi. Cecității voluntare de altădată i-a succedat ignoranța voluntară de acum, motivată în mod esențial de reaua conștiință: a declara azi comunismul criminal înseamnă să-ți pui problema de ce ai tăcut ieri, ba chiar să-ți pui întrebări despre complicitatea unor democrații la crimele împotriva umanității care jalonează istoria. E deci un întreg trecut istoric care ar trebui evaluat, multe legende ar trebui depășite, și numeroase adevăruri ar trebui spuse. Deocamdată Putin și Xi Jinping, care sunt azi principalii inamici ai democrațiilor, pot profita de această tăcere.
Sens Politic: Ați scris o carte despre negaționismul de stânga, tradusă și ea în română, dar cum evaluați atitudinea unei părți a dreptei franceze, mai ales a dreptei extreme, în raportul lor cel puțin naiv față de regimul putinist? Nu arată o cunoaștere superficială a elementelor de continuitate între regimul rus actual și trecutul comunist, asta din partea unor zone politice ce în trecut puteau fi calificate drept anticomuniste? Credeți că există în Franța de azi moștenitori politici ai anticomunismului gaullist?
Thierry Wolton: În Franța există o tendință autoritară din vremea lui Bonaparte care, să nu uităm, a restabilit ordinea statală punând capăt agitaților ani revoluționari începuți în 1789. În secolul XX, totalitarismul comunist a fost plebiscitat de o bună parte a stângii franceze. Azi, cealaltă parte a spectrului politic a văzut în Putin un reper de autoritate într-o lume în plină mutație, economică, digitală, socială, inclusiv prin creșterea demografică produsă de mondializare, culturală prin punerea în discuția a unor moduri de viață (patriarhat, moravurile sexuale). În fața acestui șuvoi de schimbări, partizanii vechii ordini de la dreapta sunt seduși de cântecele de sirenă putiniene, sau chineze, văzând în acestea promisiunea unor fortărețe împotriva schimbărilor. În același timp, la stânga nu este autoritarismul care este apreciat în atitudinea Rusiei și Chinei, ci măsura în care acestea sunt inamice ale democrațiilor capitaliste, veche atitudine a acestei părți a eșichierului politic în numele egalitarismului pe care îl privilegiază. Există în zilele noastre conexiuni roșu-brune, între extrema stângă și extrema dreaptă, din fericire mai puțin puternice ca în anii 1930-1940, dar totuși active. Problema nu este să fii anti-comunist, atitudine morală de bun simț, ci să fii anti-autoritar pentru a evita ca democrația să nu piardă teren.
Sens Politic: Cunoașteți destul de bine România, cum vedeți rolul Securității după 1989? Importanța serviciilor secrete într-o țară membră UE poate totuși apropia regimul politic românesc de o caracteristică determinantă a regimului putinist care este această formă de continuitate cu trecutul comunist prin intermediul unei multitudini de servicii secrete?
Thierry Wolton: Securitatea de ieri nu mai are acum în România greutatea pe care FSB-ul, ex-KGB-ul, o are în Rusia. Acolo FSB-ul conduce țara prin filiere financiare, control economic, controlul justiției, prin propagandă, în fine prin puterea politică deținută de omul lor, Vladimir Putin. În Rusia, KGB-ul e la putere, așa cum am scris și într-o carte din 2008, tradusă la Humanitas. Deturnarea revoluției dumneavoastră din 1989 de către elemente din Securitate e adevărat că a frânat considerabil procesul democratizării în țara dumneavoastră, mai ales raportând la ce s-a întâmplat în restul blocului socialist. Această întârziere costă și azi, mai ales prin corupția endemică moștenită din comunism și care vă împiedică să integrați deplin Uniunea Europeană. Cum am șansa de a veni în România în mod regulat, todeauna cu mare plăcere pentru că am aici prieteni dragi, constat totuși o evoluție în direcția bună. Democrația nu cade din cer, nu e suficient să bați din palme ca să apară: e nevoie de un lung proces de educare, să nu uităm ca Franței i-au trebuit aproape o sută de ani, între 1789 si 1870, ca să creeze regimul celei de a III-a Republici. Țara dumneavoastră este în acest proces de învățare și rămân optimist. Sigur, cu condiția ca ambițiile lui Putin să nu dea peste cap actualul peisaj politic european. Dar esta e o altă poveste.
Sens Politic: Ce putem face pentru a unifica memoria europeană și pentru a da trecutului comunist importanța care i se cuvine la nivelul identității anti-totalitare pe care Uniunea europeană o asumă?
Thierry Wolton: Trebuie muncit, muncit, muncit cât mai mult în sensul cultivării acestei memorii. Deocamdată tragedia comunistă nu prea se află pe radarul european, totuși există semne pozitive, se fac mici pași care anunță apariția acestei memorii comune. Mă bazez, spre exemplu, pe condamnarea morală a crimelor comunismului adoptată de adunarea parlamentară a Consiliului Europei în 2006. E deja ceva. Sunt profund convins că umanitatea nu poate ignora această istorie tragică dacă vrea să continue să progreseze. Sunt convins și că în viitor comunismul va fi definitiv condamnat în aceeași măsură în care, din fericire, este azi condamnat nazismul. Aceste două totalitarisme sunt o rană istorică deschisă, înțelegerea răului pe care îl reprezintă e o necesitate vitală. Se dovedește mai grea condamnarea în cazul comunismului pentru că a existat și există în mai multe țări, în plus în timp ce nazismul apăra principiul unei rase superioare, comunismul a sedus prin mesajul egalitarist. Național-socialismul se adresa numai unora, marxism-leninismul se adresează tuturor. E mai dificil să scapi de el, chiar dacă bilanțul său uman e încă și mai catastrofal.
