America lui Biden exercită de luni de zile presiuni insuportabile asupra guvernului de la Ierusalim, spre a opri o operațiune antiteroristă, israeliană, în Rafah, menită să termine cu oștirea jihadistă a Hamas. E bine? E rău?
La ordinele administrației de stânga de la Washington, sau independent, bat de mult timp în aceeași tobă și egiptenii, și varii oficiali internaționali, de la mai-marii Germaniei și ai UE, la secretarul general al ONU, Guterres. Care a declarat mai nou că o intrare a armatei israeliene în Rafah ar fi, pasămite, o ”escaladare intolerabilă”.
Ca și cum nu perpetuarea terorismului ar fi insuportabilă, ci curmarea lui de la rădăcină.
Opinia cetățenilor SUA: înaintea alegerilor prezidențiale, americanii cred altceva decât liderii lor
O solidă majoritate a americanilor, de 72%, sunt de cu totul altă părere decât Biden, Blinken, Guterres, Macron și compania. Conform unui sondaj Harvard CAPS/Harris, cei mai mulți americani, inclusiv o majoritate clară și consistentă, de 57%, a tinerilor americani cu vârste fragede și mult manipulabile, situate între 18 și 24 de ani, consideră că ”Israelul ar fi bine să penetreze Rafah și să-i termine pe teroriști”.
Până de curând, americanii au părut să fie mai critici față de guvernul israelian. Ce le-a schimbat multora părerea? Nu e clar. Dar spectacolul imund al violenței și antisemitismului genocidar, manifestat deschis de teroriștii pro-palestinieni care au preluat, zile în șir, controlul asupra universităților de elită de peste ocean, nu e probabil să fi rămas fără efect.
Or, presat de guvernul american, care crede, în mod absurd, că împăciuitorismul față de teroriști și blocarea unei clare victorii israeliene în războiul cu jihadiștii i-ar aduce președintelui Biden presupuse ”avantaje electorale”, Netanyahu ezită, încă.
Doar retoric, din rațiuni de menținere a majorității guvernamentale, șovăielnicul premier își tot semnalizează prezumtiva hotărâre de a distruge ultimele batalioane ale Hamas, ascunse îndărătul sutelor de mii de civili palestinieni din oraș, abuzați ca scuturi umane. ”Israelul va pătrunde în Rafah cu sau fără un acord privindu-i pe ostatici”, a spus Netanyahu marți, la finele sărbătorii de Pesah.
Premierul, pe care peste jumătate din israelieni l-ar dori demisionar, s-a articulat astfel, între altele, pentru că e somat de radicalii de dreapta din guvernul israelian, care-i cer imperativ să nu abandoneze obiectivele principale ale războiului și să disloce, deci, armata, la Rafah.
Culmea, acești politicieni israelieni calificați drept ”extremiști de dreapta”, susțin o poziție de bun simț, de vreme ce e sprijinită puternic de voci responsabile, de majoritatea americanilor, ca și de Mossab Hassan Yousef, fiul fondatorului Hamas, șeicul Hassan Yousef.
Cu toții cer Israelului să-i termine pe teroriștii Hamas la Rafah, pătrunzând în oraș, în ciuda avertismentelor apocaliptice ale extremei stângi occidentale și ale slugilor ei dintre oficiali. Cei din urmă insistă obsesiv să acrediteze că ar dori protejarea prezumtivelor victime civile ale operațiunii, deși e evident că vor, mai degrabă, salvarea teroriștilor, de vreme ce evacuarea civililor înaintea debutului acțiunii din Rafah i-ar pune pe nevinovați la adăpost.
Cine are dreptate? Și de ce?
Comentatorul britanic, Piers Morgan, un om care încearcă să se plaseze mereu în centrul controverselor, spre a asculta luările de poziție ale tuturor părților implicate într-un conflict, inclusiv și mai ales pe cele mai extreme, l-a întrebat pe Mossab Hassan Yousef în ce măsură acțiunile în forță ale militarilor israelieni nu fac mai mult rău, decât bine. Dacă, de pildă, ele nu iscă ura care să genereze noi și noi generații de teroriști.
Mossab Hassan Yousef, zis ”Fiul Hamasului” i-a răspuns că israelienii, amenințați de islamiști cu extincția, nu au încotro, fiind siliți să lupte pentru salvgardarea propriei lor existențe.
Fiul fondatorului Hamas are, evident, dreptate. Că israelienii n-au de ales, e cert. Distrugerea ultimelor batalioane ale jihadiștilor e un minimum necesar restabilirii capacității disuasive a statului evreu. Care, fără o credibilă descurajare a inamicilor săi genocidari, aflați pe glob în număr incomparabil mai mare decât evreii, ar fi, cu siguranță, pierdut.
Ce lipsește din replica lui Mossab Hassan Yousef
Răspunsul său nu acoperă defel întreaga chestiune. La mijloc nu e doar proiecția de forță și de putere disuasivă a Israelului, ci și o chestiune relevantă pentru caracterul durabil al păcii în Orientul Apropiat, care ține de cultura și structura de profunzime a poporului palestinian. Spălat pe creier de un etos războinic și exterminator, ca și de manualele școlare ale UNRWA exaltând terorismul, calificat drept un imaginar, dar presupus meritoriu ”martiriu”, poporul palestinian susține, în covârșitoarea sa majoritate, terorismul și masacrul abominabil, cu 1200 de morți, comis cu tot cu violuri în masă, de jihadiștii Hamas și ai Jihadului Islamic, la 7 octombrie 2023.
Cu un astfel de popor, pace nu se poate face. Așa cum nu s-ar fi putut face vreodată pace cu nemții lui Hitler, în 1945, fără cucerirea, ocuparea și parțiala denazificare a Germaniei. Ori cu niponii, fără tragicele și regretabilele bombe atomice aruncate la Hiroshima și Nagasaki, ori fără o ipotetică și probabil extrem de sângeroasă cucerire a insulelor japoneze.
Morala precedentelor istorice și cazul palestinian
Lecțiile acelui final de Război Mondial antihitlerist sunt clare. În cauză nu sunt doar dictatorii. Nu doar voința vârfurilor criminale ale unui regim totalitar constituie un obstacol major în calea restabilirii păcii destrămate de agresiuni militare de amploare. Ci și militarismul popoarelor de care tiranii e posibil să fi abuzat, împingându-le spre masacru și genocid.
Anihilarea acestui militarism, am spus-o repetat și au observat și alții, reclamă un șoc de amploare. Dar nu orice fel de șoc. În opinia mea, doar dacă e de natură militară e util. Doar o categorică, din unchiul învinșilor o catastrofală înfrângere pe câmpul de luptă, urmată de o îndelungată ocupație poate hrăni reflexivitatea și lecui durabil, de militarismul său, aparent incurabil, un popor agresiv și belicos. Așa s-a întâmplat în Germania post-hitleristă. Așa și în Japonia sau Italia postbelică. În vaste zone ale lumii, militarismul e, în parte, expresia neurasteniei colective și a unei profunde nesiguranțe, provocate de inadecvarea la modernitate, la libertate și la democrație a unor popoare. Procesul adecvării lor la modernitate și libertate ar reclama o criză identitară și o asiduă și îndelungată muncă intelectuală de revizuire a etosului propriu și a unor tradiții naționale belicoase.
Palestinienii au fost scutiți, până acum, de acest șoc militar și privați de șansele pe care le implică, de prejudecățile pacifiste și progresiste ale elitelor occidentale care cred util să-i alinte, în loc să-i someze și să-i silească să se maturizeze. Nu în ultimul rând îi ajută pe teroriști și ezitările premierului Netanyahu, care a oprit în repetate rânduri, prematur, campanii militare împotriva grupării Hamas, după ce jihadiștii au bombardat nediscriminat populația civilă din satele și orașele israeliene.
Presiunile extremei stângi combinate cu nehotărârea și lașitatea liderilor occidentali în fața vrăjmașilor Vestului au provocat și schimbarea atitudinii administrației americane din debutul războiului anti-terorist din Gaza, astfel încât guvernul Biden să ajungă să militeze deschis pentru evitarea singurei metode, contondente, militare, de eradicare durabilă a problemei revoluției islamiste. Care amenință nu doar statul evreu, ci și întregul Vest.
Dar n-au fost oare suficiente devastatoarele bombardamente din Gaza?
În mod clar, nu. Pentru că, dată fiind superioritatea tehnologică a israelienilor, mulți palestinieni consideră că raidurile nu țin loc de luptă corp la corp, în care își imaginează, fals, că ar prevala ai lor. Așa că, luând excesiv în considerare superioritatea tehnologică a inamicului israelian, simpla supraviețuire în catacombe a unor teroriști i-ar face să creadă că ar fi obținut o improbabilă victorie, ar celebra-o și ar perpetua narativul poporului imbatabil și mitul militarist.
Nu doar teroriștii palestinieni sau stăpânii lor iranieni au nevoie de un pumn de fier, iar apoi de o lungă perioadă de ghidaj extern și de autonomie foarte limitată, pentru ca poporul care-i susține să renunțe la o atitudine belicoasă și să revină la sentimente pașnice, de omenie, de civilizație, de respect mutual și de toleranță față de evrei și creștini.
Morala precedentelor istorice și cazul Rusiei lui Putin
La fel le trebuie și rușilor. Pe care, prin drămuirea livrărilor de arme necesare forțelor armate ale Ucrainei, Occidentul americano-german i-a protejat până acum de șocul militar al unei înfrângeri.
Or, dacă Rusia nu încasează o bătaie soră cu moartea pe câmpul de luptă, va continua să întrețină tradiția culturală a propriei invincibilități prezumtive. Propensiunea spre noi aventuri militare și cuceriri teritoriale se va perpetua, punând periodic în pericol națiunile europene sau asiatice.
În funcție de amploarea catastrofei militare suferite, o Rusie capitulardă ar putea să-și bage mințile în cap pe veci. Sau pe secole. Sau pe decenii. Orice altceva ar menține globul pe jar, făcând zob dreptul internațional și ordinea mondială.
Dar în acest scop e nevoie de o schimbare radicală în mentalitatea și voința cârmuitorilor din Washington, astfel încât SUA să înceteze să se mai teamă de o victorie clară în fața inamicilor Americii și ai lumii libere și să dea, în fine, aliaților din statele atacate de tiranii și terorism dreptul și mijloacele de-a învinge fără drept de apel.
Articol publicat inițial pe site-ul petreiancu.com
