Democrațiile franceză și germană se îndreaptă, vertiginos, spre schimbări majore. Sau spre disoluția lor.
La Paris, președintele Macron a instalat un guvern minoritar de centru-dreapta, care, flancat de populiștii de dreapta și de extrema stângă islamistă și pro-teroristă, n-are majoritate proprie și va trebui să spere la tolerarea sa de către extremiști. Pentru că liberalii centriști ai lui Macron nu controlează, împreună cu oamenii de centru dreapta de la Les Republicains pe care președintele i-a adus, cu Barnier, la putere, decât 213 din cele 577 de mandate.
Ce speră ei?
Ca dreapta populistă din Ressemblement National, care, ca partid, a câștigat alegerile, să tolereze construcția dubioasă pusă pe picioare de Macron cu un conservator pur și dur la interne, ca Bruno Retailleau, un om politic de dreapta cu opțiuni foarte nete, în materie de securitate și, mai ales, de reducere a imigrației.
Alegerile din estul Germaniei – un mare deget îndreptat spre pământ pentru elita politică
Electoratul german se mută și el, notabil, spre dreapta și naționalism anti-imigraționist. În ultimele trei alegeri regionale, derulate în fosta RDG, alegătorii au pedepsit nu doar mișcările ideologice de tipul celei ecologiste, care sunt la temelia decăderii economice germane, ci și formațiunile care se dau ”burgheze”, dar nu fac decât să susțină eșuata elită politică de stânga cu politica ei imigraționistă, verde-progresistă. În speță pe liberali și creștin-democrați.
Aceasta e concluzia celor trei scrutine regionale estgermane ale acestei luni, soldate mai toate cu înfrângeri în parte catastrofale, istorice, ale partidelor tradiționale, cu victorii reale ale AFD și cu transformarea acestui partid într-unul popular, de mase.
În Brandenburg, SPD mobilizase ”împotriva fascismului” alegători ai comuniștilor clasici, ai ecologiștilor, ai creștin-democraților și ai nealegătorilor, de la care a luat aproximativ 100.000 de voturi, pierzând alte 40.000, care au revenit național-comuniștilor putiniști ai BSW și dreptei populiste, naționaliste și economic liberale de la AFD.
Rezultatul
E deci probabil ca SPD, al cărei șef regional s-a distanțat de cancelarul Scholz și a condiționat rămânerea în funcția de premier de victoria partidului său, să fi reușit să câștige la mustață alegerile regionale din Brandenburg. SPD cu cca 31%.
Căci parte din alegătorii CDU și ai ecologiștilor au votat SPD, din pricina amenințării cu demisia a premierului social-democrat. CDU a luat numai circa 12%, un istoric record negativ. Cam 30% din alegători au votat AFD. Partidul de dreapta și-a adjudecat cu 6,4% mai multe sufragii decât acum cinci ani. Iar ecologiștii au pierdut, ca și liberalii, masiv.
Au câștigat în schimb 12%, plecând de la zero, național-comuniștii (xenofobi) ai BSW. Mobilizarea electoratului s-a dovedit a fi puternică. Au participat la vot aprope 75% din alegătorii cu drept de vot. Mulți ex-nealegători, s-au prezentat la urne și au ștampilat AFD ori SPD. Cel mai mare număr de voturi a luat AFD de la tineri. Dacă n-ar fi votat decât alegători de mai puțin de 35 de ani, AFD ar fi câștigat aproape 40 la sută. Iar dacă național-comuniștii nu le-ar fi luat din zestrea de sufragii, s-ar fi apropiat de majoritate.
Pe scurt, verzii nu vor intra în parlamentul regional din Brandenburg. Nici liberalii. Ambele partide au fost pedepsite pentru cooperarea lor cu SPD și cancelarul Scholz în coaliția guvernamentală, a cărei acceptare, la nemți, tinde spre zero, fără ca executivul, culmea, să simtpă nevoia să demisioneze. Iată de ce AFD a devenit cel mai puternic partid estgerman. E și principalul partid de opoziție în unele zone din vest. Alături de el și-a început ascensiunea politică nefastă BSW, un partid național-comunist, putinist și xenofob.
Ce sunt toate acestea? Și care e pericolul major la adresa democrației?
Acestea sunt un vot de blam pentru elita politică europeană de stânga și extrema stângă. Și pentru un sistem care, în fața asaltului islamist și a schimbărilor revoluționare petrecute în Europa și în lume, nu acceptă schimbarea și s-a retras în ultima sa redută, a demonizării adversarilor conservatori și de dreapta, ca prezumtiv ”pericol la adresa democrației”.
Scop în care elita germană se folosește fără jenă și de presa mainstream, și de eforturi de cenzură pe plan federal și european, și de verdictele anticonstituționale ale serviciilor secrete. Care dau note de proastă purtare presupus ”extremistă” unor partide ca AFD, iertând însă de oprobriu, totodată, formațiuni net mai problematice, situate la extrema stângă a spectrului politic.
Bazându-se pe intens alimentata frică a electoratului de extremism, ca să se mențină la putere în diverse constelații, establishmentul a băgat economia în recesiune și a ajuns să comită din ce în ce mai multe greșeli evitabile, pe al căror teren fertil au apărut și au crescut, precum ciupercile după ploaie, populismele de diverse facturi.
Dar nu doar părți marginale din ele sunt un pericol la adresa democrației. Pericolul major se găsește, în genere, altundeva. Amenință democrația mesianismul progresist cu revoluționarii săi de profesie, de pildă ecologiști, ori woke.
Primejdia reală, acută, la adresa democrației, rezidă, în Vest, în disprețul elitei față de cetățeni și de votul și voința manifestă a electoratului, sau ale unei mari părți din electorat; în cantonarea puterii în ideologii liberticide; în distrugerea resorturilor și mecanismelor pieței libere; în desconsiderarea drepturilor individuale, a tradiției, religiei, familiei și valorilor civilizației iudeo-creștine, în favoarea unor politici identitare, unor pseudoreligii seculare și a unor doctrine fundamentaliste, rasiste și transgenderiste; și, last but not least, în debordanta imigrație neintegrabilă.
Ce vor, în mare parte, vesteuropenii
Iată ce semnalizează la urne, în disperare, tot mai mulți europeni, că nu mai vor în ruptul capului să li se impună de sus. Mulți nu doresc defel să-nlocuiască democrația cu dictatura. Ci vor, în primul rând, să fie auziți, ascultați, înțeleși. Să li se dea în fine un cuvânt de spus. Iar elita politică să răspundă, fie și într-un târziu, pentru faptele ei, în parte oribile. De pildă pentru faptul că, încercând obsesiv să împiedice politici conservatoare și de dreapta, atât Macron cât și Scholz au ajuns să promoveze ascensiunea extremei stângi islamiste, sau xenofobe și putiniste, până la a nu mai putea evita coalițiile guvernamentale regionale sau naționale cu acești odioși extremiști.
Căci există, iată, pe de altă parte, și un tot mai amplu segment care detestă libertatea. Unul antisemit, antiamerican, anti-ucrainean, anticapitalist, pro-islamist și antidemocratic.
Nu e clar dacă guvernul Barnier, situat net mai la dreapta decât tot ce-a avut Franța până acum, va rezista moțiunii de cenzură pe care extrema stângă a anunțat că o va introduce în Adunarea Națională. Dar e un cabinet din cale afară de șubred. E atât de șubred, încât și un vânt modic l-ar putea mătura de la putere chiar în ipoteza că va rezista moțiunii, tolerat fiind de un Ressemblement National care, sub Marine Le Pen, e cu atât mai concesiv, cu cât nu-și dorește nimic mai fierbinte decât acomodarea, adaptarea, tolerarea și acceptarea de către elita de stânga.
O astfel de agendă nu se va putea susține decât cu prețul discreditării și sciziunii RN, urmate de o regrupare de forțe atât de amplă, încât să măture de la putere, la următoarele alegeri, întreaga elită actuală.
Europa pare să se îndrepte spre un nou 1848. Sau 1968. Dar de dreapta.
Articol publicat inițial pe site-ul petreiancu.com
