Minele de marmură de la Carrara, mereu între agonie și extaz

Irving Stone în romanul său „Agonie și extaz”, sau mai popularul film omonim al lui Carol Reed, cel cu Charlton Heston în rolul vieții lui – pierdut acum în istoria cinematografiei și prea arareori desprăfuit pentru vreo vizionare nocturnă la Telecinemateca – ne-au învățat pe mulți dintre noi o poveste frumoasă și cu o brumă de adevăr în ea. Pe când lucra la bolta Capelei Sixtine, undeva prin 1508-09, Michelangelo s-a simțit prea oprimat de autoritarul papă Iulius al II-lea și s-a săturat să fie considerat pictor de tavane, așa că fugit de la curtea papală de la Roma și s-a refugiat la Carrara, între munții de marmură albă din care el ivise Pietà la numai 22 de ani și pe David la 29. Sculptorul urâcios și neșlefuit se simțea în siguranță acolo, între pietrarii muți și neciopliți și între blocurile de marmură pline de promisiuni: departe de intrigi, de diplomație și de arta cu substrat politic, prea orgolios să admită că problema era la el și nu la papă și că, de fapt, avea de-a face cu lipsa temporară de inspirație. După împăcarea cu pontiful care i-a fost cel mai generos și răbdător mecenat și după ce a încheiat prima sa mare frescă din Capela Sixtină, Buonarroti a mai făcut mai multe drumuri la Carrara, fie ca să își aleagă piatra din care i-a scos la lumină pe Moise și sclavii meniți să împodobească mormântul papei Iulius, fie ca să-și aleagă din munte blocurile în care să sculpteze minunile din Capela Medici de la Biserica San Lorenzo din Florența.  

Într-adevăr, localitatea Carrara este sinonimă cu marmura albă, perfectă pe care nu doar autorul celei mai celebre Pietà  din lume a făcut-o să fie nemuritoare. De acolo vine o piatră unică: carbonat de calciu 98,98%, cea mai pură marmură din lume, aurul alb din Alpii Apuani. Minunea naturii, dacă ne gândim că avem de-a face cu o formațiune muntoasă ce datează dinaintea lanțului Apeninilor și pare pusă cu mâna acolo, departe de Alpii adevărați, cu care se aseamănă atât de tare prin vechime și formațiunile carstice. Roca spectaculoasă a început să fie exploatată de romani încă din secolul II înainte de Hristos, iar cu un exercițiu de imaginație ne-o putem închipui învelind Pantheonul și ornându-i frontonul cu un basorelief strălucitor care îl celebra pe Octavian Augustus, primul împărat de la Roma. O regăsim în Renaștere în sculpturile lui Donatello și Michelangelo, ori în Neoclasicism, când pe de o parte Canova îl imortaliza pe Napoleon pe post de Marte Pacificator, iar pe de altă parte arhitectul John Nash construia Arcul de Marmură de la Londra, care celebra victoria englezilor asupra lui Bonaparte. O reîntâlnim în sculpturile comandate de Mussolini în Roma fascistă pentru stadionul lui de la Roma, ori la sculptorii care astăzi folosesc acest material nobil de care e legată istoria artei, ca să ațâțe polemici cu sculptura clasică și academismele de orice fel, sau pur și simplu ca să provoace spectatorii: mă gândesc pantofii sportivi din opera „His Airness” a lui Frank E Hollywood, care au pășit până la Moco Museum din Amsterdam, ori la mai recentul grup sculptural propus artistul iranian Reza Aramesh la Bienala de Artă de la Veneția din acest an, care a trezit reacții de diferite feluri prin seria controversată de piese de lenjerie intimă bărbătească. Sensurile fiind, la ambii artiști, poate chiar prea evidente: primul se joacă cu metafora consumismului în sneakerșii de marcă deveniți status-simbol al noii generații dar aduce în același timp un omagiu miticului Michael Jordan. Al doilea, în schimb, lovește agresiv coarda sensibilă a individului transformat în armă politică, a vieților și identităților distruse de războaie și de teroare, alegând să arunce cu neglijență aparentă pe podelele bisericii San Fantin un număr 207 chiloți bărbătești sculptați, așa cum spuneam, în marmura albă de cea mai mare puritate. 

Dar poate că mai mult sens găsim, pe de altă parte, într-un alt exemplu care dă seamă de dimensiunile incredibile ale acestui zăcământ di Toscana. Mă refer aici la imensul complex statuar ivit lângă Hiroshima, din mâinile și din imaginația maestrului Kazuto (Itto) Kuetani și denumit „Colina Speranței”. Astăzi seria impresionantă de sculpturi păstrează vie amintirea victimelor bombei atomice, dar de fapt proiectul a început în 1933, când industriașul Kokso Kosanji și-a dorit o sculptură pe care să o amplaseze pe dealul pe care construise templul menit să nemurească numele familiei sale. În urma atrocității de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, acea primă sculptură s-a transformat într-o grădină de marmură albă care măsoară acum circa 5000  m² și face ca Japonia să fie cel mai mare beneficiar al pietrei albe de calitate statuară de la Carrara: altfel spus, o bucată consistentă din Toscana a migrat pur și simplu în Țara Soarelui Răsare. 

Povestea dealului din Japonia devine cu adevărat extraordinară, dacă ne gândim că toată piatra de acolo provine nu din carierele exterioare, ci de la prima mină internă din zona Carrarei, deschisă în pântecul Muntelui Torrione abia în 1963 de un vizionar: Carlo Dell’Amico. A lui a fost ideea să exploateze marmura dinspre interior spre exterior și nu invers, dând astfel o nouă viață și nouă speranță zonei, după ce Carrara fusese pârjolită de nemți și de fasciști în război, iar calea ferată trasă de boi, marmifera, fusese dinamitată, împiedicând temporar continuarea exploatării. Și uite așa a apărut, în timp, mina denumită „Catedrala de marmură”, de unde ies la lumină mii de tone de aur alb, în blocuri de maximum 3mx3, cât măsoară diametrul tunelului. De acolo a ieșit, de altfel, și blocul lung de 15 metri care acum e transformat într-un far în Suedia. Acum exploatările sunt impresionante, dar există reguli stricte de tăiere și de avansare în munte, există cantități maxime care pot fi extrase dintr-o carieră, există standarde precise de calitate și, nu în ultimul rând, modalități moderne de extracție și de tăiere care par a pune mai mult preț pe viața pietrarilor și pe cea a muntelui. Pentru că, da, muntele are viață, zona e parc național, iar marmura de Carrara este la fel de vie și de imposibil de falsificat precum era atunci când Michelangelo, dând ultimul șmirghel pe carnea lui Moise, a luat mânios ciocanul și i-a tras o lovitură în miezul rotulei, zicându-i: „Și acum de ce nu te ridici să umbli?”

Zona e spectaculoasă, drumurile leagă curbe în ac de păr de tuneluri, văi și poduri înalte și se pretează la vizite cu mașina, la tururi cu bicicleta, la trekking și, nu în ultimul rând, la tururi cu motocicleta. Multe altele ar mai fi de povestit despre zona Carrarei, de la vinul din struguri vermentino denumit ”Straordinario”, pe care familia Dell’Amico îl ține la învechit în mină și până la celebra, de acum, slănină de Colonnata. Localitatea aceasta cunoscută acum de toți italienii și turiștii gourmet care se respectă, este doar una dintre multele din zonă care s-au născut atunci când vechii romani au populat munții cu sclavi care să lucreze la extracția de marmură. Iar pentru că învățaseră de la egipteni să mute blocurile de piatră făcându-le să alunece pe bușteni de fag dați cu grăsime și pentru că porcii din zonă creșteau dolofani de la castanele delicioase și osânza lor era la-ndemână, localnicii au învățat nu doar s-o dreagă cu mirodenii, ci și să o păstreze în recipiente de marmură după o rețetă care și astăzi se folosește și care determină lumea să viziteze burgul ce i-a dat numele. 

Între munții de piatră nobilă din nordul Toscanei, marmura cunoaște mai multe variațiuni: de la cea albă denumită „statuară”, la cea albă cu vene sau cu puncte gri și până la o nuanță compactă de cenușiu care seamănă doar cu norii joși care anunță ploi torențiale. Aceasta din urmă e în prezent cea mai puțin apreciată pe piața internațională: atât de slab evaluată, că proprietarii și exploatatorii de cariere și mine din zonă preferă să o lase la locul ei în munte, până când vreun nou Michelangelo sau poate vreun Calatrava va fi atras de ea și va să facă o asemenea minune de sculptură sau de arhitectură, încât piatra de culoarea norilor mânioși să vină la modă și să fie dorită. La cum se așază vremurile, s-ar putea să nu dureze prea mult.