Putin pare să aibă motive de îngrijorare. Președintele SUA, Trump, nu s-a dezis de articolul 5 al Tratatului Alianței Nord-Atlantice. Iar țările NATOi-au făcut pe plac și au hotărât oficial să-și sporească bugetele militare la 5% din PIB. Din ele, 3,5 % se vor aloca pe viitor cheltuielilor militare clasice. Spania extremei stângi a obținut o soluție de excepție.
Nu mai puțin importantă decât creșterea bugetelor militare e asumarea de către Trump a articolului 5 al Tratatului NATO, care a fost validat la summit în prezența sa, în pofida alarmiștilor și afirmațiilor Casandrelor, proorocind că șeful statului american s-ar dezice de principiul întrajutorării militare, stipulat de acest pasaj cheie al Tratatului Alianței.
În deschiderea summitului, Trump a subliniat că-și asumă obligațiile decurgând din articolul 5: ”mi-l asum, de aceea mă aflu aici”, a spus el textual, adăugând:”NATO va fi foarte puternic”. E un moment istoric, fără îndoială. Dar în ce mod?
Ce înseamnă pentru europeni, Rusia și războiul din Ucraina summitul NATO de la Haga? Pune el capăt rușinii de la summitul din București, din 2008, când Vestul a îngenuncheat în fața dictatorului rus, i-a căutat în coarne și a admis amânarea la calendele grecești a aderării la pactul defensiv, Nord-Atlantic, a Ucrainei, Moldovei și Georgiei? Inaugurează, în fine, această reuniune la vârf a Alianței Nord-Atlantice, ”schimbarea de epocă” de care vorbise, fără el, gura cancelarului Scholz, imediat după invazia Rusiei în Ucraina, la 24 februarie 2022 și n-avea să-i urmeze nimic?
Sub conducerea olandezului Rutte, NATO promite să-și revină cândva, într-un târziu, căci pe moment oferă o imagine amintind fatal de a Europei. Alianța, ca și Bătrânul Continent, are aspectul unui uriaș cu picioare de lut.
Uriașul e Trump. Picioarele de lut – europenii. Cel dintâi i-a obligat pe cei din urmă să-și asume – acesta e marele succes al summitului – o sensibilă augmentare a contribuției lor militare, fixată, cifric, la cele 5% din PIB cu care urmează să sporească bugetele pentru înarmare ale țărilor membre.
Nu e, la prima vedere, un capăt de țară pentru economiile europene. E doar o simplă revenire la nivelul (probabil insuficient al) apărării din epoca războiului rece. Dar șocul e puternic, iar dușul economic va fi rece.
Marele lui disconfort e urmarea complacerii europenilor, timp de decenii, într-un dolce far niente, condiționat de umbrela militară și nucleară americană. Deci nu e vina lui Trump. Și nici măcar doar a lui Putin, din pricina amenințării căruia europenii sunt siliți, à contrecœur, să se încline în fața mult demonizatului președinte american. Așa cum a făcut, înaintea tuturor, secretarul general al NATO, Mark Rutte. Care și-a înghițit mândria și l-a elogiat fără rezerve pe șeful statului american, admițând adevărul dezagreabil, că, fără Trump la timona Statelor Unite, Europa ar fi continuat să-și rateze datoria de a face față primejdiei. În speță, lui Putin.
Dar Rutte a mers mai departe, și a siderat pur și simplu extrema stângă occidentală, felicitându-l pe Trump și pentru bombardarea instalațiilor nucleare iraniene, raiduri pe care le-a calificat drept în deplină ”concordanță cu dreptul internațional”. Aceste contorsiuni, laude și ”lingușeli” europene, cum le consideră progresiștii antiamericani și antioccidentali din Vest, fac parte din prețul piperat plătit de lașitatea, nevolnicia și trufia ascunse în deceniile de împăciuitorism german și continental față de dușmanii mortali ai Apusului și ai lumii libere. Când presupusa ”conștiință morală” a lumii, duplicitara UE, a insistat să fie cu ”fundul în două luntri”, să se dea mare, chiar uriaș, verbal, și să rămână, militar, un pitic cu totul insignifiant. Care nu putea muta, fără ajutor american, trupe din vestul în estul Europei. Și care acum nu știe câți militari americani vor retrage SUA până la sfârșitul anului de pe Bătrânul Continent.
În timp ce, pe plan militar, marea Europă se vădea un jalnic liliputan, iar UE se rățoia dur la Israel, ca un diriginte sever, virulent și contondent, validat de puteri progresiste ca Franța, Spania și Marea Britanie, micul stat evreu făcea în Iran ”munca murdară a noastră, a tuturor”. Așa recunoștea, într-un rarisim moment de sinceritate, cancelarul Merz.
Or, aici e buba bubelor. Europa, care se lăuda că poate fi relevantă doar ca Uniune, iar nu împărțită pe căprării și mari puteri, nu poate fi luată în serios, așa cum e, de agresori și teroriști expansioniști nici în calitate de Comunitate. Dictatori criminali ca Putin și Khamenei și organizațiile lor teroriste gen Hamas râd în sinea lor de o UE abulică, incapabilă nu doar să se apere, ci și să rostească adevăruri elementare.
Ambele capacități vin la pachet nu atât cu conștiința ”progresistă”, cum sugerează agitatorii neomarxiști, ideologii postmoderni, imbecilii, politicienii și diplomații de stânga, ci cu bunul simț și cu o forță și o putere militară adecvate, capabile să țină piept deopotrivă Rusiei, Chinei și expansiunii revoluției islamice iraniene.
Chestiunea esențială este: ne mai vrem libertatea? O mai putem apăra? Sau o scoatem la mezat și o vindem cui dă mai mult: lui Putin, Chinei, islamiștilor și extremiștilor (de stânga și de dreapta) care, constituind împreună alianța globală antiamericană și antisemită, o vor împărți între ei?
Testul voinței de libertate e simplu. Rezidă în capacitatea noastră de a recunoaște și de a rosti adevărul, la adăpost de aberații și manipulări, care ne cer să plasăm înaintea dorinței de neatârnare interese comerciale, economice, ideologice. Merz a spus adevărul și a fost masiv criticat și osândit că a îndrăznit să-l articuleze.
Merz promite să transforme Germania în cea mai amplă putere militară a Europei. Ceea ce, pe cale de consecință, ar putea să nu le convină multor adversari ai unei Germanii redevenite mare putere militară, dar ar putea oferi și Bătrânului Continent o vigoare fără precedent de la Churchill încoace.
Dar mai durează. Și, deși mai bine mai târziu decât niciodată, nu e clar că mai e timp. Ucraina are nevoie de o Europă și de o alianță NATO puternice acum. Nu peste mulți ani. La fel, poporul iranian. Pe care Vestul iar l-a lăsat, vinovat, de izbeliște. Pe scurt, summitul NATO a mers net mai bine decât s-au temut presa progresistă, ”influensării” de doi lei și stânga europeană. A promis mult. Vom vedea însă cât și când își va ține făgăduielile.
Text publicat inițial pe site-ul petreiancu.com
