« „Aș putea să stau în mijlocul Fifth Avenue și să împușc pe cineva, și n-aș pierde niciun alegător, OK?” se lăuda Donald Trump la un eveniment din Iowa, în timpul primei sale campanii prezidențiale din 2016. „Este, cumva, incredibil.” A completat chiar el. Va pierde el sprijinul bazei sale Maga după ce a bombardat instalațiile de îmbogățire nucleară ale Iranului?
În mod clar, el nu crede asta. Pe 19 iunie, președintele le-a declarat jurnaliștilor: „Susținătorii mei sunt alături de mine. Susținătorii mei sunt America First și Make America Great Again. Susținătorii mei nu vor ca Iranul să aibă o armă nucleară.”
În urma atacului pe care l-a ordonat asupra Iranului pe 21 iunie, Trump pare să beneficieze de o imunitate în stil Fifth Avenue față de revoltele majorității susținătorilor săi conservatori populiști, în ciuda scepticismului lor față de intervențiile militare externe. Este ajutat de faptul că comentatorii și aleșii care pretind că vorbesc în numele adepților săi Maga nu sunt de acord între ei. Există „șoimi” precum comentatorul TV și radio Mark Levin, dar și susținători ai reținerii, precum reprezentanta din Georgia, Marjorie Taylor Greene.
Chiar și Tucker Carlson s-a angajat într-o dezbatere dură cu senatorul republican texan Ted Cruz, în legătură cu politica SUA față de Israel și Orientul Mijlociu. Fox News înclină spre poziția pro-război. Fostul său consilier Steve Bannon, gazda popularului podcast Bannon’s War Room, pe care Trump l-a invitat la Casa Albă înainte de atac, a făcut apel la reținere.
Însă chiar și fără aceste diviziuni privind strategia în Orientul Mijlociu din cadrul dreptei populiste, Trump are puține motive să se teamă de o diminuare semnificativă a Susținerii de care se bucură. Motivul este că Maga nu este o doctrină sau o mișcare cu mulți lideri care împărtășesc un set comun și bine înțeles de principii; este un cult al personalității în jurul unui singur lider carismatic.
Președinți carismatici cu un cult al personalității au mai existat în istoria Americii. Printre ei se numără Andrew Jackson, Theodore Roosevelt, Franklin Delano Roosevelt și Ronald Reagan. (Lincoln și Kennedy au fost „zeificați” în conștiința publică abia după ce au fost asasinați.)
Pentru că a servit un număr fără precedent de patru mandate, FDR (Franklin D. Roosevelt) a demonstrat cât de puternic poate fi un cult al personalității. Între prima sa învestitură în 1933 și moartea sa în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1945, el a abandonat sau inversat numeroase politici. În campania din 1932, FDR îl denunțase pe președintele Herbert Hoover pentru „creșterea iresponsabilă a guvernului”. Odată ajuns la putere, însă, a extins dramatic rolul guvernului federal în economie și societate.
Promisese să țină SUA departe de cel de-Al Doilea Război Mondial, dar a făcut din SUA un co-beligerant de facto al Regatului Unit și al Uniunii Sovietice chiar înainte de Pearl Harbor. A fost uneori un adept al echilibrului bugetar, alteori un susținător al deficitelor. În anii 1930 a sprijinit reformatorii anti-trust, dar a îngrădit atacurile guvernului asupra marilor corporații atunci când ajutorul acestora a devenit necesar în timpul războiului. În ciuda inconsistenței sale, FDR a păstrat loialitatea a milioane de americani, în special a muncitorilor din clasa majoritară.
Baza electorală a lui Trump, la fel ca cea a lui FDR, se regăsește în rândul albilor din clasa muncitoare, alături de un număr tot mai mare de hispanici și afro-americani din aceeași clasă socială. Aceștia nu urmăresc disputele privind constituționalitatea îndoielnică a multor ordine executive ale sale, dar aprobă campaniile sale de aplicare a legilor privind imigrația la frontieră și de combatere a opresivei „poliții woke a gândirii” din bastioanele jurnalistice și academice.
Carisma nu poate fi transmisă atunci când un președinte carismatic părăsește funcția, așa cum au aflat pe pielea lor succesorii lui Andrew Jackson (Martin van Buren), Theodore Roosevelt (William Howard Taft) și Franklin D. Roosevelt (Harry Truman). Un cult al personalității este un fel de idolatrizare a celebrității, nu un corp coerent de principii politice sau economice.
Pe 23 mai, la o conferință de investiții desfășurată la Riad, capitala Arabiei Saudite, Trump a reluat temele dreptei anti-intervenționiste și ale stângii anti-imperialiste, condamnând administrațiile americane anterioare:
„La urma urmei, așa-zișii constructori de națiuni au distrus mult mai multe țări decât au construit. Iar intervenționiștii se băgau în societăți complexe pe care nici măcar nu le înțelegeau.”
Acum, el a realizat visul de lungă durată al neoconservatorilor care l-au disprețuit și a bombardat Iranul – ceea ce nici măcar George W. Bush nu a îndrăznit să facă. Dacă Trump angajează trupele americane într-un război prelungit cu Iranul, în loc să limiteze ostilitățile din Irak doar la atacuri aeriene, unii dintre susținătorii săi, fără îndoială, îl vor abandona, acuzându-l că i-a trădat prin declanșarea unui nou „Război etern” în Orientul Mijlociu, asemenea războiului din Irak al lui Bush.
Majoritatea adepților săi, însă, vor rămâne loiali – nu doar din cauza efectului de solidaritate în jurul liderului pe timp de război, ci și pentru că loialitatea lor este față de el, nu față de o agendă internă sau externă anume.
Între timp, comentatorii conservatori care se tem că vor pierde accesul și favoarea vor încerca, fără îndoială, să raționalizeze aparenta inconsecvență a politicii sale față de Iran, susținând că Trump joacă un joc genial de șah tridimensional – „pace prin forță”, sau ceva de genul acesta.
În anul 1077, după ce a fost excomunicat, împăratul Henric al IV-lea al Sfântului Imperiu Roman a străbătut zăpezile până la castelul Canossa din Italia pentru a cere iertare papei Grigore al VII-lea.
Pe 18 iunie anul acesta, înainte de bombardamente și după ce a denunțat administrația Trump pentru că ar fi fost „complice” la atacurile Israelului asupra Iranului, comentatorul conservator Tucker Carlson a vorbit cu președintele. Trump a declarat jurnaliștilor: „M-a sunat și și-a cerut scuze zilele trecute, pentru că a considerat că a spus lucruri puțin cam dure, și am apreciat acest gest.”
După loviturile aeriene asupra Iranului, reprezentantul republican Thomas Massie le-a denunțat ca fiind neconstituționale și inutile:„Nu exista nicio amenințare iminentă la adresa Statelor Unite care să autorizeze o astfel de acțiune.” Pe Truth Social, rețeaua sa personală de socializare, Trump l-a excomunicat:
„Congresmanul Thomas Massie din Kentucky nu este Maga, chiar dacă îi place să pretindă că este. De fapt, Maga nu îl vrea, nu îl cunoaște și nu îl respectă.”
Excomunicarea lui Massie, asemenea drumului metaforic la Canossa al lui Carlson, demonstrează că în Biserica Maga, Donald Trump este atât Împărat, cât și Papă. »
Sursa: Michael Lind, « Trump will not lose Maga support over bombing Iran. This is why », The Telegraph.
