Alexandru Gussi: “Pocăința retroactivă” de care ați vorbit este legată de tema de amintită mai devreme, de existența unei memorii involuntare. În acest sens aș spune că memoria nu e democratică, nu e impusă de majoritate și nu se stabilește prin vot, de unde și invocarea unei așa-zise tiranii a minorităților mai ales la dreapta: memoria diverselor minorități nu numai că apare ca discurs public foarte prezent, poate paradoxal dominant, dar logica ei intră în contradicție, pare că dizolvă, memoria națională, asta fără să facă mai ușoară re-unirea unei potențiale memorii europene. O viziune optimistă ar spune că aceasta este o perioadă de tranziție, că lupta între memoriile vindicative și memoria confortabilă pentru majoritate va putea deveni mai puțin acută. Dar asta pune problema voinței de unificare, ea nu mi se pare evidentă la nivel social, aici pare că e dominant pesimismul cu privire la orice formă de centralizare europeană. Politic vorbind, EU e acum un țap ispășitor , din discursul împotriva UE, la Vest și la Est, se câștigă mult mai multe voturi decât se câștigă vorbind în favoarea ei. O poziție diferită, sofisticată, deci minoritară, e cea a să le spunem conservatorilor proeuropeni, Declarația de la Paris din 2017, semnată inclusiv de Roger Scruton, Pierre Manent, Chantal Delsol sau Rémi Brague, e o încercare de a propune o cale europeană care respectă moștenirile naționale, în același timp recunoscând necesitatea frontierelor și derivele unor forme de multiculturalism utopic, care face să explodeze nu numai memoria colectivă într-un arhipelag de bule memoriale, dar și comunitatea politică care garantează libertatea, care asigură un pluralism pacific. Am văzut în asta un semnal de alarmă tras nu atât de conservatori, să închizi aceste mari spirite într-o cutie doctrinară e absurd, ci de intelectuali importanți care știu că nu sunt ascultați de partide sau instituții, dar care, în același timp, știu că trebuie făcut ceva pentru a evita ca ideea europeană fie să înghețe în birocratizare, fie să fie mistuită de convergența explozivă a tuturor frustrărilor colective.
Teodor Baconschi: Ați pus degetul pe rană. Există intelectuali europeni de prim ordin, care înțeleg că UE nu poate rezista la presiunile istoriei contemporane – centrifugale și non-occidentale – dacă nu-și asumă trecutul cu toate dimensiunile sale. Adică dacă succesivele amputări și rescrieri ale moștenirii colective – operate în era revoluționară, nihilistă și relativistă – nu sunt la rândul lor corectate sau scoase din scena imaginarului colectiv. Nu pot fi, desigur, scoase prin decret. Dar pot fi reabilitate printr-o dezbatere care să pună în lumina corectă efectul nociv al atâtor derapaje. Discuția fundamentală e legată de drepturile omului. Pot ele fi apărate într-o lume închisă, strict imanentă, fără cauză și scop? Pot fi drepturile omului propriul lor scop, sau ele capătă noblețe, eficiență civică și respectabilitate intelectuală doar dacă sunt asociate cu drepturile lui Dumnezeu? Asta n-ar însemna revenirea la teocrația medievală sau la monarhiile de drept divin. Vârsta creștinismului politic e încheiată. Ar trebui însă să nu mai alimentăm o filosofie a Dreptului redusă la idolatrizarea omului abstract, în numele căreia s-au comis crimele totalitarismului. Totalitarismul – fie nazist sau comunist – a fost expresia sângeroasă, distopică, absurdă, a unei lumi în care omul nu se mulțumește cu rolul de rege al Creației și uzurpă autoritatea Creatorului. Poate fi omul propriul său legislator? Chiar dacă acest vocabular pare – și poate că, formal, chiar este – desuet, el ne dă termenii diagnosticului de care avem nevoie pentru a ne reveni în fire, profund. De fapt, și creștinismul instituțional rămâne dator și anume cu sincronizarea dintre doctrina sa și revoluția copernicană. Dar nu prin ”acceptarea” tezelor cosmologice actuale și a teoriilor fizico-chimice despre realitatea universului și nici printr-un ”dialog cu știința”, ci printr-o creație teologică proaspătă. Cred că destinul Occidentului e pecetluit dacă politicul și religiosul nu reușesc să consacre în viața națiunilor noastre titlurile unei Constituții teologico-politice. Dacă revenirea ca atare la principiile fondatoare – creștin-democrate – nu mai e posibilă, se cade să reinventăm o formulă de concordie între moștenirea creștină și libertatea democratică. Altminteri, UE nu va fi decât o tiranie birocratică fals omogenizantă sau trist uniformă, iar idolatria tribalismelor naționale se va revolta contra ei, reușind să distrugă construcția comunitară. Socotesc că neglijata Declarație de la Paris – la care vă referiți pe bună dreptate – ilustrează cel mai bun început al unei reacții eliberatoare. Acum și în viitorul imediat, cu datele pe care le avem, nu facem decât să ne învârtim în cercul vicios dintre un federalism european cu potențial liberticid și un neo-naționalism care poate distruge procesul politic european. Mă mai gândesc la un aspect: poate că, alături de politic și de religios, știința contemporană însăși mai are de evoluat spre o poziție post-agnostică. Dacă ea își validează teoriile doar prin libertatea de a le invalida ulterior, rămâne de asemenea un lest anti-metafizic atârnat la gleznele lumii occidentale. Sunt toate acestea simple – și inutile – variațiuni ”reacționare”, sau mai curând intuiții eventual profetice, inspirate dintr-o înțelegere mai adâncă a ideii de Tradiție? Nu mă simt capabil să răspund, chiar dacă mă ispitește cea de-a doua variantă…
Iata o expunere foarte clara si sincera a orizonturilor ´teologiei politice´, cu valoare de semnatura . Greu de raspuns insa intr-un comentariu si in cateva fraze, dar voi incerca, desi raspunsul, oricat de concis, trebuie sa fie mai lung decat provocarea, pt. ca intotdeauna e mai greu sa desfaci.
´Drepturile abstracte ale omului´. Argumentul negationistilor traditiei drepturilor omului e acela nominalist si anti-universalist al ´conceptelor abstracte´. Dar particularul fara universal nu are niciun sens, e o pura negatie. Lor li se pare ca natiunea, ´neamul´ sau chiar ´rasa´ ar fi mai ´concrete´ si deci mai reale, deoarece mai sensibile, decat ´notiunea abstracta de om´, dupa cunoscuta formulare ( sofistica ) a lui de Maistre. E un senzualism grosolan. Medievalii erau in general ´realisti´ si ´platonicieni´, se poate aminti de ex. Sf. Maxim Marturisitorul, care spunea ca in ´ideea´ de om sunt uniti toti indivizii umani,´evrei sau greci´. Sau insusi Augustin, de la care se reclama existentialistii: ´cine neaga ideile neaga cuvantul lui Dzeu´. Nominalismul e o forma de nihilism (´religios´), chiar daca admite existenta unui Dzeu , ca un supra-individ ´cu puteri´ , ´liber´, adica despotic,´face ce vrea´ ( decizionalism si ocazionalism teologic ) – model sau mai degraba reflex al despotului pamantesc, conform circuitului teologico-politic; in afara atributelor universale, bine, frumos, adevar, simple flatus vocis, acest zeu capricios nu mai difera de un demon. Acestea, despre origilile ´teologico-politice´ ale ´teologiei-politice´. Daca nu exista ´natura ( esenta, substanta) umana´ insasi intruparea lui Hristos e negata si astfel esenta Crestinismului ! Ba chiar si ideea de Dzeu, care nu mai difera de un accident, un non-sens, o ipostaziere a neantului, in acest pseudo-apofaticism atat de caracteristic teologiilor nihiliste radicale.
´Drepturile lui Dzeu´ e o formula goala si fara sens, servind de alibi impotriva drepturilor omului , ceea ce maschiaza un veritabil anti-umanism (´anti-individualism´) , daca omul e perceput ca un rival si potential inamic al lui Dzeu ( dupa model autoritarist ). Dar anti-umanismul e de obicei doar reversul unui supraomism ´elitist´ si , pt. a spune lucrurilor pe nume, luciferic. Traditia drepturilor omului provine din jusnaturalismul clasic, ´naturale´ in sensul de universale si nu naturaliste in sens modern, universalul fiind mai inteligibil ´prin natura´, dupa Aristotel. Nominalismul e un irationalism si astfel efectiv un ´demonism´, ca orice irationalism, fie si ( sau mai ales ! ) ´teologic´. Aceasta teologie oglindeste autoritarismul timpuriu-modern, e doar expresia vremurilor ei. Drepturile lui Dzeu sau ale celor ce ( pretind ca ) vorbesc in numele lui Dumnezeu ?!…
Numele ´teologie politica´ vine de la Carl Schmitt ( ceea ce e suficient pt. a-i adulmeca duhul, dar a fost extinsa in general de intelerctuali radicali ) dar conceptul era deja prezent integral la Joseph de Maistre. ´Traditionalismul´ era, la origine, un curent heterodox catolic, condamnat ca atare de Catolicism, un agnosticism si quietism reclamandu-se de la o pretinsa ´revelatie primordiala´ pur lingvistica, dupa care cunoasterea ar fi redusa la simpla transmisie ( traducianism) verbala a unor dogme si comandamente ´supraumane´, menite a justifica autoritarismul etatist, deci o conceptie ´teocratica´ si ultramontanista, un autoritarism gnoseologic, in mod ironic, foarte influentata de protestantism prin Jansenism ( de unde si preferinta religiei conservatoare, ´existentialista´ si de aroma foarte protestanta, pt. Pascal, sfantul nevrotic al barocului, pe gustul decadentilor ). De Maistre era teocrat si ´teozof´ foarte utopic de altfel, cu Crestinismul lui alternativ si milenarist ( reactualizat recent de Delsol). E un ´traditionalism´ istoricist, inform si vid, nebulos romantic, ca noaptea in care toate vacile sunt negre (´traditia moarta a viilor´ : J.Pelikan). Problema cu aceasta ´Traditie´ e ca nu e deloc traditie ( ´vie´), e ´mistica ce sfarseste mereu in politica´, tocmai pt. ca nu are aripi, altitudine, e obedienta pamantului.
Pt. C. Schmitt ´politicul´ e un fel de ´sfera´ suprema, o teologie sui generis, de aceea el o extinde pana la nivelul lui Dzeu sau Treimii ( care la el e ´doime´ ) unde isi proiecteaza teologia pseudo-heracliteana ( de fapt nietzscheana ) a dihotomiei prieten-dusman. O teologie gnostica efectiv anti-crestina sau mai degraba anti-hristica ( si e uimitor de explicit in ´T. Politica II´, de ex., el respinge Dzeul rascumparator, adica Hristos, pt. un Dzeu-Tata ´al ordinii´ ), de aceea teologia politica e o speta de teologie radicala, accentul cade pe ´politic´, pe imanent, e o teologizare si sacralizare a politicului. Strict vorbind, e o teologie nihilista, nihilismul ca asa-zis ´realism´. Acest ´realism´ cat se poate de irealist iesea din romantismul tarziu, decadent, un estetism ´eroic-tragic´si un amoralism ´machiavellian´ asa-zis ´viril´ ( ´Cavalerul, Moartea si Diavolul´). V. in acest sens lucrarile revelatoare ale lui Richard Griffiths : reactionarii catolici, esteti, fascinati de latura tenebroasa, de medievalismul gotic, de ocultism si ´satanism´ , carne, sange, moarte si diavol ( M. Praz) ,de haos si neant, Catolicismul estetic cat ingredient si excitant, afrodisiac, contemplatie a abisurilor, intr-un cuvant, perversiune fin de siecle : Nietzsche, primul ´modernist´, era unul dintre ei, Dionysos fiind evident un calc dupa Satanul romanticilor iar zeul unor teologi radicali si nietzscheeni ca L. Sestov pare mai curand o deghizare a acestui Dionysos, anti-zeul haosului, asadar, un Crestinism ´dionisiac´, ´tragic´ si estetic, al ´mortii lui Dzeu´. Pt. ca un Dzeu in afara ´ideilor´ si normelor, un transcendent ca ´infinit rau´ , e un Dzeu mort, un ´strigoi´, un Wotan volkist si tribalist, capetenie a altor strigoi razbunatori si strigati ritual. Se poate aminti cazul ´paradigmatic´ al lui L. Bloy, ´profetul turbat´ si nasul lui Maritain, Bloy fiind pupilul lui Abbe Boullan, succesorul lui E. Vintras.
P. Manent, desi a continuat sa-si zica ´liberal´, a devenit cu timpul tot mai reactionar, in linia mai schmittiana a liberalismului critic ( ´Cold war´) al lui Aron. Ca multi alti ´neo-reactionari´,provenea dintr-un mediu comunist, de unde, poate, si radicalismul specific ´revolutionarilor conservatori´, cu obsesiile franceze pt. ´a treia cale´. Marturiseste ca pt. el Crestinismul e, inainte de toate, ´fapt politic´, ceea ce e o recuperare a maurrassismului. Cat despre C. Delsol, si ea apartine traditiei maurrassismului, care era nu doar ´reactionar´, ci pur si simplu fascist – in stil francez ( chiar Nolte o spunea ), ba chiar cea mai sinistra, culta si teologica fiind, forma de Fascism, Fascismul ´clerical´.
Teologia politica e un amestec al celor doua ´sfere´ ( in Evul mediu nu separate , ci intrepatrunse, v. la Dante ) , adica un hubris, teologizarea politicului si politizarea teologiei, politicul ridicat la rang de ´teologie´, adevarata demonie a ´politicului´. Poate fi sintetizata in crezul nihilist allui Pilat : ´Ce este adevarul´ ?! …
Si, tot Dante, pt. iubitorii nemuririlor telurice ce se simt, natural, respinsi de stele, pt. ca le par prea optimiste si new-agiste :
… puro e disposto a salire a le stelle …