Corneliu Coposu și viitoarea sa soție, Arlette Marcovici, 1941

Recitindu-l pe Corneliu Coposu (II). Ecce homo – jurnalistul, politicianul, omul

Timp de lectură 14 min.

Titlul “recitindu-l pe Corneliu Coposu” nu se referă doar la examinarea textului parțial autobiografic invocat aici și a altor texte scrise de ”Senior”, ci și la efortul de a-l “citi” ca om. 

Un om este mai greu de citit decît o carte. 

Cel puțin  la prima vedere. Dacă nu este un text esoteric sau cu multiple niveluri de semnificație (vezi Umberto Eco sau Leo Strauss), într-o carte totul este la vedere. Sunt și cărți mai greu de înțeles decît milioane sau chiar miliarde de oameni, – ca să dau doar cîteva exemple, Biblia, Coranul, Principele de Machiavelli ori Critica rațiunii pure de știm noi cine, – lucru dovedit de exegezele scrise pînă acum pentru fiecare dintre ele. În cazul anumitor oameni, cum era Corneliu Coposu, din pricina lipsirii sale de libertate, iar apoi a unei vieți ascunse de supraveghetori, torționari și lideri comuniști, foarte puține lucruri au fost la vedere. Nici măcar serviciile secrete de poliție politică nu au fost în stare să le afle, orice mijloace au folosit. 

Ca să înțelegi de ce mentalitățile și politica lui erau cu totul diferite de cele ale contemporanilor săi postcomuniști, trebuie să încerci măcar să înțelegi cine era omul Corneliu Coposu înainte de instaurarea comunismului și înainte de prăbușirea sa. Asta este dificil dacă utilizezi procedurile convenționale ale biografilor profesioniști ori dilentanți, cu înșiruiri de date istorice și întîmplări oficiale, ori doar prin lectura fragmentelor de dosare alcătuite de poliția politică. Personalitatea ieșită din comun despre care scriu aici, adică cel mai important lider democratic al perioadei postcomuniste [1], chiar a fost marcată de provocările formative și politice prin care a trecut, de circumstanțele excepționale în care a trăit (de fapt a supraviețuit).

Cine era Corneliu Coposu? [2]

Jurnalul interzis este o sursă prețioasă de informații și observații asupra unui personaj principal (Iuliu Maniu, în același timp un talentat povestitor și un neîntrecut vorbitor), a unui personaj secundar (Corneliu Coposu, în acest sens este vorba despre autoobservații), precum și asupra a zeci de personaje politice marcante dintr-o epocă bine definită. Sunt nenumărate portrete memorabile de personalități făcute de Maniu sau povești despre aceștia, iar interacțiunile sale cu unii dintre ei au creat istorie, au adus la putere sau i-au înlăturat de la putere pe unii dintre cei mai influenți conducători interbelici ori postbelici. Este un jurnal politic în care sunt consemnate importante evenimente naționale, europene, internaționale, iar mentorul Maniu le comentează permanent pentru discipol, iar uneori pentru o audiență mai largă. După cum a explicat Flavia Bălescu (în interviul cu Doina Alexandru), era vorba despre însemnări al căror scop era scrierea unor cărți, dintre care una a fost dusă la bun sfîrșit (biografia politică a lui Iuliu Maniu, cea arsă de Securitate). Cel care scrie jurnalul este un tînăr jurnalist, iar calitatea sa se poate deduce din felul în care textul scris de el răspunde la cele șase întrebări ale jurnalismului (the 5Ws+How), pe care dacă le examinezi îți dai seama că sunt și cele șase întrebări ale istoriografiei[3]. Am citit multe jurnale, dar nu am întîlnit cazuri în care relatarea să fie aproape exclusiv despre altcineva, ca documentare pentru un volum dedicat liderului național-țărănist. Așa se explică de ce obiectivitatea Jurnalului interzis este mai ridicată decît a altor texte din aceeași categorie.

Cine studiază aprofundat personalitățile politice influente care au marcat profund viața și/sau istoria modernă și contemporană, în particular cele cunoscute direct, ajunge să reflecteze asupra felului în care se produce acumularea datelor și analiza respectivelor personalități. Cunoaștem cîte ceva despre marile personalități ale politicii naționale și internaționale care au trăit din antichitate pînă la războaiele napoleoniene din textele scrise despre ei de către diferiți biografi, istorici sau romancieri, care de cele mai multe ori nu i-au întîlnit niciodată și care la rîndul lor au avut tot felul de surse documentare, scrise ori nescrise, sau din filmele artistice ori documentare realizate mai tîrziu cam pe același model. Unii dintre ei au ținut jurnale cotidiene sau și-au scris la un moment dat memoriile. Revoluția industrială și modernizarea au schimbat multe, inclusiv la nivelul cunoașterii personalităților. Pe măsura răspîndirii tiparului și a multiplicării publicațiilor periodice, a presei, se înmulțesc sursele de informare contemporane referitoare la acele personalități. Iar inventarea aparatului de fotografiat, telegrafului, telefonului, radioului, a aparatului de filmat, precum și a tuturor produselor derivate (inclusiv televiziunea și cinematografia), au diversificat și mai mult sursele de imagini și informații. În felul acesta, nu numai că ai la dispoziție mai multe date, dar le poți corobora, iar efectul cumulativ încurajează analiza calitativă. În regimurile totalitare însă totul funcționează pe bază de restricții și interdicții.

Una dintre consecințele celor scrise mai sus este că poți înțelege o personalitate politică în ciuda faptului că a trăit într-o altă epocă istorică, iar nimeni dintre contemporani nu a întîlnit-o. Inteligența umană lucrează cu abstracții. Pe măsură ce te apropii însă de zilele noastre, calitatea explicațiilor devine mai complexă, îndeobște. Iar dacă ai și cunoscut persoana în cauză în mod direct, înțelegerea abstractă și cea concretă se completează reciproc. Cînd l-am cunoscut personal pe Corneliu Coposu, imeditat după căderea comunismului, în ianuarie 1990, la sediul PNȚCD, în minte mi-a răsunat sintagma evanghelico-nietzscheniană – ”Ecce homo!”. Niciodată nu mi s-a mai întîmplat în viață să percep astfel un om politic, de la prima vedere, doar în dragoste. Știam în momentul acela istoric foarte puține despre el, iar în următorii cinci ani l-am întîlnit de prea puține ori față de cîtă nevoie aveam să îl întreb și să învăț. 

Pentru a compensa deficitul de cunoaștere, am tot încercat să înțeleg cîte ceva din omul, jurnalistul, politicianul, autorul Corneliu Coposu, din surse de primă mînă. Am stat de vorbă de-a lungul anilor, cu unii mai mult, cu alții mai puțin, și chiar am făcut interviuri de cercetare pentru cartea despre Convenția Democratică cu cîțiva dintre cei care i-au stat aproape întreaga viață sau care s-au apropiat de el și l-au cunoscut în mod intim în ultimii cinci-șase ani ai vieții sale ori doar ocazional, cînd a redevenit în mod spectaculos persoană publică (surorile Coposu, Ion Diaconescu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ionuț Gherasim, Costin Borc, Adrian Marino, Emil Constantinescu, Constantin Dudu Ionescu, Vladimir Tismăneanu și alții). Au mai stat de vorbă apoi cu zeci de persoane din alte partide sau organizații care l-au cunoscut în calitatea sa oficială de președinte al PNȚCD, fondator și președinte al Convenției Democratice, dar îndeobște relatările lor erau partizane și/sau critice (de pildă, Dinu Patriciu, Nicolae Manolescu, Constantin Ticu Dumitrescu ori Stelian Tănase sau Varujan Vosganian) ori chiar ostile.

Mai tîrziu a devenit posibil accesul la documentele Securității, în care apare deținutul politic Corneliu Coposu și cel eliberat din infernul concentraționar, care avea să fie urmărit vreme de decenii, precum și mărturii din acea perioadă. Una dintre erorile metodologice ale celor care au studiat dosarele de urmărire informativă este legată de iluzia cunoașterii cuiva, a oricărei persoane, iar în particular a lui Corneliu Coposu, din textele făcute de poliția politică comunistă. DUI sunt oglinzi deformate. Acolo nu este adevăratul Coposu, ci un personaj care se ascundea, un suspect în ochii autorităților, un ”dușman de clasă”, care încerca să scape de supraveghetori, iar adesea chiar reușea, deși era în permanență urmărit, supravegheat, hăituit, chemat la interogatorii și înconjurat de informatori. Aflăm ce se spunea despre ”Senior” de către informatorii Securității și din ce notau ofițeri acelui serviciu, care nu străluceau prin inteligență și competență, iar așa cum reiese din cîteva note fugitive din Jurnal, mulți dintre ei îi mărturiseau înainte sau după că au fost interogați sau luați la întrebări. Prin urmare, informatorii știuți, bănuiți sau neștiuți, transmiteau în bună parte către poliția politică ce voia cel urmărit să se audă despre el.  

În Jurnalul interzis, este Corneliu Coposu cel mai puțin cunoscut: un om tînăr, liber, puternic și supraponderal (făcea haltere)[4], fericit, care se bucura de viață, receptiv, dornic să învețe, care știa să asculte, un jurnalist talentat, un martor neprețuit al istoriei. De ce era fericit? Era perioada în care s-a căsătorit cu iubita lui, eveniment care a avut loc pe 24 octombrie 1942 și la care au participat mulți invitați, atît la starea civilă, cît și la ceremonia religioasă greco-catolică, toată familia, prietenii, liderii partidului (”în frunte cu Maniu”), s-au primit multe cadouri, petrecerea a durat toată noaptea pînă dimineața, după care cei doi proaspăt căsătoriți au plecat în călătorie de nuntă:

”Ziua căsătoriei mele cu Arlette. Au sosit din Alba toți membrii familiei mele și, din București, rudele și prietenii. La starea civilă de la primăria sectorului Albastru, mă asistă ca martori prietenii mei Emil Ghilezan și Constantin Hagea. Ceremonia religioasă o oficiază canonicul refugiat Titus Mălai acasă, în str. General Broștean, nr. 7. Nași: Mircea și Odette Balaban, viitori cumnați. În frunte cu Maniu, sunt prezenți la cununie și masa solemnă, cu soțiile: Mihalache, Mihai Popovici, Ghiță Popp, Virgil Solomon, Ion Hudiță, Ilie Lazăr, Aurel Leucuția, Ella Negruzzi, Romul Pop, E. Ghilezan, C. Hagea, V. Copilu-Cheatră, doamna col. Țari, general Cihoski, general N. Pălăngeanu, general Stănculescu, col. Sturdza, famila Romanos, familia Livianu, Liviu Venetu-Gatterburg, dr. I. Jovin, V. Popescu-Zorica, I. Veron, I. Rădvan, A. Hila, L. Valea, familia Buhlea, familia Husser, Iuliu Petrușca, av. Hocurig. Casa se umple de cadouri; Mihai Popovici, în loc de cadou, îmi predă un plic cu 20.000 lei pentru cheltuielile voiajului de nuntă. Maniu are loc la masă <<între cele două soacre.>> Se petrece până dimineața, când plec cu Arlette direct la gară, unde ne așteaptă bagajele pregătite pentru călătorie.”

Trebuie să ni-l închipuim pe Corneliu Coposu fericit!

Ca să înțelegem cît a suferit pe nedrept, privat de libertate, de iubire, de familie, prieteni, colegi, rude, trebuie să încercăm să vizualizăm pasajele de mai sus. Spre deosebire de alte evenimente din jurnal, pline de detalii, cînd vine vorba despre propria viață privată, Coposu devine laconic, scrie telegrafic, dar din text îți dai seama cît era de iubit și de respectat, ce viață socială intensă avea. Nu mai comentez diferențele de mentalități și obiceiuri, dar este semnificativ că pe vremea aceea toată lumea aducea la nuntă daruri, o singură persoană oferă un cadou financiar, excepția fiind notată ca atare. Autorul jurnalului nu ne spune nici măcar unde a avut loc călătoria de nuntă. Securiștii au trebuit și ei să aștepte, ca toată lumea, pînă în 2014, cînd s-a publicat jurnalul, ca să afle cum era Coposu în libertate și o parte dintre lucrurile pe care ar fi vrut să le facă publice prin publicarea cărții despre Maniu, dar pe care a trebuit apoi să le țină ascunse din pricina instaurării comunismului.

Acel om liber a fost martor și a consemnat ca atare în jurnal relațiile dintre Iuliu Maniu și diferiți actori individuali și colectivi (regele Carol al II-lea, mareșalul Antonescu, familia regală, liderii țărăniști și cei ai celorlalte partide, ”fripturiștii”, legionarii, comuniștii, trimișii speciali ai SOE (serviciilor secrete speciale britanice din timpul războiului), agenții Gestapo și SS, agenții NVKD, agenții Siguranței, iar apoi ai Securității. Am să încerc să le examinez pe fiecare în parte. Dar înainte de a o face, am să anticipez o concluzie: Corneliu Coposu nu ar fi ajuns ceea ce a devenit dacă nu s-ar fi format în preajma lui Iuliu Maniu și dacă mentorul său nu ar fi avut parte de un sfîrșit tragic. Este acel Iuliu Maniu de după aducerea în țară a lui Carol, eroare imensă pe care a regretat-o aproape imediat și pe care a încercat să o corecteze. Era un Iuliu Maniu care se reinventa pe timp de război, în condițiile în care destinul națiunii române fusese pecetluit de alții, iar el încerca să lupte împotriva destinului. Modul în care ”Sfinxul din Bădăcin” a interacționat cu marile personalități, felul în care își gîndea acțiunile, analiza lucidă și critică a propriului trecut, și mai ales felul în care a acționat în diferite împrerurări cruciale pentru România, toate aceste și-au pus amprenta asupra tînărului învățăcel. A fost o școală politică cu un singur mentor și un singur discipol.

Și ce poate fi mai fascinant decît o școală politică pentru un singur om?

NOTE

[1] Mi-ar fi plăcut să am dificultăți în rostirea sau scrierea acestei constatări – Corneliu Coposu este cel mai important lider democratic al perioadei postcomuniste – dar nu este cazul. Nu pot fi comparați cu el nici măcar președinții liber aleși de populație după 1989. Iar dacă îl compari cu alți politicieni “de profesie”, atunci este inevitabilă clasificarea acelora în categorii al căror nume nu îl pronunț, ca să nu îi jignesc. Am analizat zeci de politicieni, poate mai mulți, dacă includem și scurte referințe, în scrierile mele ori cînd am fost întrebat despre ei la diferite televiziuni, posturi de radio ori publicații de tot felul, dar m-am ferit de comparații. Dacă îl compar însă pe Corneliu Coposu cu toți ceilalți este pentru a constata că a fost incomparabil, unic, de neuitat. Nu am afirmat că a fost cel mai influent lider postcomunist. Într-un mod negativ, acela a fost Ion Iliescu.

[2] Acest comentariu-recenzie de carte se bazează pe notele mele de lectură la volumul Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediție îngrijită și prefață de Doina Alexandru (București: Editura Vremea, 2014). Mă voi referi la text în formula Jurnalul interzis.

[3] Cele șase întrebări ale jurnalismului (the 5Ws+H) sunt: What happened? (ce s-a întîmplat?); Where? (unde?); When? (cînd?); Who? (cine?); Why? (de ce?); How? (cum?). 

[4] Aspectele privind puterea sa fizică, dar și excesul de greutate, vor fi relevante la eliberarea după 17 ani de închisoare, cînd Corneliu Coposu cîntărea jumătate din greutatea avută cînd a fost arestat și devenise o ”umbră”, o ființă fragilă.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.