Terorismul intelectual poate fi o armă de descurajare masivă, capabilă să anihileze spiritul critic și să elimine inteligența necesară înțelegerii lumii care ne înconjoară. Pentru a fi eficient, acest terorism trebuie să fie repetat în mod insistent, cu scopul de a deveni un reflex aproape condiționat, transformându-se într-un fel de mantră legată de un fapt, un subiect sau, mai larg, de istorie. În acest context, orice altă narațiune, interpretare sau reflecție devine inaudibilă sau chiar interzisă. Fundamentul terorismului intelectual este întotdeauna o ideologie, aceasta fiind cea care stabilește cadrele în care trebuie să gândim și să ne exprimăm.
Totalitarismul, care a luat naștere în secolul al XX-lea, în formele sale comuniste, fasciste și naziste (în ordinea apariției), nu a inventat această metodă, dar a folosit-o și abuzat de ea. Pentru a-și atinge scopurile, ideologiile de odinioară recurgeau la purtători de cuvânt însărcinați să-și impună doxa, în primul rând militanți ai cauzei, sprijiniți de elite (cel mai adesea intelectuale) fie subjugate, fie terorizate, în funcție de situație. Aceste elite aveau rolul de a amplifica mesajul, de a răspândi „cuvântul bun” și de a denunța vocile discordante. Fără aceste susțineri, ideologiile totalitare ar fi avut mai multe dificultăți în a-și impune discursul. În general, este necesară o masă mare de vorbitori pentru a stabili un raport de forțe și pentru a crea și întreține climatul terorist dorit.
Violența și forța practicate de regimurile totalitare din secolul al XX-lea pentru a-și impune viziunea asupra lumii nu mai sunt necesare în democrațiile de astăzi. Rețelele sociale pot servi drept vehicule ideologice, dictând comportamente și idei prin intermediul algoritmilor, pe care nimeni nu-i controlează, conectând oameni care împărtășesc aceleași opinii, gusturi și credințe, formând astfel ceea ce numim „mainstream”.
Terorismul intelectual folosește în prezent metode mai blânde, oscilând între corectitudinea politică și gândirea unică. Ideologiile la modă – wokismul, cultura anulării (cancel culture), ecologia radicală, feminismul extremist, activismul LGBT+ radical – pot aluneca în aceste practici, dar, în lipsa sprijinului majorității, rămân adesea limitate la rolul de lobby. Pentru a se impune, terorismul intelectual trebuie mai mult ca oricând să fie purtătorul unei idei consensuale, împărtășite de marea majoritate. Cu alte cuvinte, trebuie să promoveze o opinie, să susțină un discurs sau poziții care apelează la bunul simț, la obiceiuri, la o cauză considerată justă sau care să se adreseze conștiinței. În acest fel, stigmatizarea celor care „gândesc greșit” devine posibilă, ceea ce reprezintă rezultatul dorit.
Războiul pe care îl poartă Israelul în Orientul Apropiat oferă un exemplu elocvent al transformării metodei. Comparativ cu alte conflicte care se desfășoară în lume în același timp, statul evreu a reușit să impună un discurs care îi permite, în ochii unei părți a comunității internaționale, să se disculpe pentru atrocitățile comise de armata sa pe teren. Să fie clar, pentru a nu se înțelege greșit mesajul, că ofensiva lansată de Israel împotriva vecinătății sale imediate, după pogromul din 7 octombrie 2023, se înscrie în dreptul oricărei țări de a se apăra, mai ales atunci când este victima unei agresiuni atât de sângeroase. Acest drept inalienabil nu exonerează însă de orice obligație. Aici se află diferența: acțiunile militare întreprinse de guvernul de extremă dreapta al lui Benjamin Netanyahu în ultimul an ignoră noțiunea de datorie.
Conștiente de acest lucru, autoritățile israeliene, pentru a-și justifica acțiunile, adoptă un discurs care folosește codurile terorismului intelectual, cu scopul de a discredita orice altă narațiune și opinie decât cea oficială. A acuza de antisemitism pe oricine denunță crimele de război comise de Tsahal în Fâșia Gaza, teritoriile ocupate și în Liban este o formă de terorism intelectual. Critica asociată acestei acuzații de rasism are o putere universală de la genocidul comis de naziști. Invocarea sa are un efect paralizant pentru cei acuzați. Acest cuvânt este folosit intenționat de autoritățile israeliene pentru a discredita orice critică și pentru a reduce la tăcere vocile indignate de zecile de mii de victime civile ale acestui conflict din ultimul an.
Propaganda israeliană insistă asupra a două „adevăruri” care se confruntă: crimele teroriste, pe de o parte, și un război de autoapărare legitim, pe de altă parte. În realitate, față în față cu ostaticii israelieni rămași în mâinile Hamasului, se află o multitudine de femei și copii palestinieni, și acum libanezi, victime ale bombelor israeliene. Școli, centre pentru refugiați, spitale, urgentiști, jurnaliști, căști albastre ale ONU – toate acestea devin ținte pentru guvernul Netanyahu, încălcând cele mai elementare drepturi ale războiului.
Distrugerea unor ținte teroriste este invocată de fiecare dată pentru a justifica aceste violențe, dar este rar ca Tel Aviv-ul să prezinte dovezi incontestabile, din lipsa martorilor de bună-credință care să le susțină: jurnaliști, funcționari internaționali, voluntari– toți sunt interziși pe teatrele acestui război.
Cuprins de hubrisul succesului, întărit zilnic de repetarea bombardamentelor, guvernul Netanyahu își acuză criticii de antisemitism. Scopul acestei acuzații este de a ascunde crimele comise, mai ales față de opinia publică occidentală. Antisemitismul joacă aici rolul inelului lui Gyges, despre care vorbește Platon, conferind celui care-l deține puterea magică de a se sustrage privirii celorlalți și, astfel, de a comite acte reprobabile fără teama de justiție. Faptul că magistrații Curții Penale Internaționale (CPI) nu s-au pronunțat încă asupra dosarului de acuzație împotriva Hamasului și Israelului, depus de procurorul CPI în urmă cu mai bine de cinci luni, dovedește eficiența intimidării. [1]
Mai mult, propaganda israeliană a reușit să stabilească o echivalență între antisionism și antisemitism, deși primul denunță o expansiune colonială (condamnată de ONU încă din 1948, odată cu crearea statului Israel), în timp ce al doilea reprezintă o abominație rasistă. Această confuzie estompează în mod deliberat înțelegerea conflictului. Acuzația de antisemitism devine astfel un instrument de terorism intelectual cu atât mai eficient cu cât apelează la conștiința vinovată a Occidentului, moștenită din tăcerea care a însoțit exterminarea evreilor în Europa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Această vinovăție reduce la tăcere aceleași conștiințe occidentale care, în mod obișnuit, se grăbesc să denunțe crimele și nedreptățile din lume. În același timp, rapiditatea cu care politica expansionistă a lui Putin în Ucraina a fost condamnată oferă un contrast izbitor cu permisivitatea de care beneficiază Israelul în acest război.
A ceda în fața acestui terorism intelectual este extrem de dăunător atât pentru statul evreu, cât și pentru democrațiile occidentale. Tăcerea și disconfortul Europei în fața crimelor comise în Gaza și Liban, precum și sprijinul militar oferit de Statele Unite acestei politici, nu pot decât să fie condamnate de restul lumii, martore al unui dublu standard indiscutabil din punct de vedere moral. Fractura dintre Nord și Sud, deja accentuată, devine și mai adâncă. În ceea ce privește antisemitismul, acest rău ancestral, temporar ținut sub control prin conștientizarea Holocaustului, găsește acum un nou teren de manifestare în momentul în care Israelul se crede deasupra legilor comune restului lumii.
Totuși, terorismul intelectual este o armă efemeră, al cărei efect se erodează prin utilizarea excesivă. Se observă acest lucru în prezent. Deși la începutul acestui război avea un impact paralizant, efectul său s-a diminuat pe măsură ce politica israeliană a ignorat barierele umanitare stabilite după 1945 pentru a face războaiele mai puțin sângeroase. Consecințele pot fi dezastruoase pentru imaginea deja pătată a Israelului și, pe termen lung, pentru dreptul său la existență. Odată ce armele vor fi tăcute, este de așteptat ca modul în care a fost condus acest conflict să fie condamnat de organismele internaționale.
Un stat evreu găsit vinovat de crime de război sau chiar de crime împotriva umanității ar fi o acuzație catastrofală atât pentru Israel, cât și pentru democrațiile care l-au sprijinit orbește. O astfel de condamnare ar reprezenta o umilință și pentru evreii din întreaga lume, mai ales pentru cei care au fost solidari cu radicalismul lui Netanyahu. Dacă un astfel de dezastru moral ar avea loc, extrema dreaptă israeliană ar purta întreaga responsabilitate pentru această marginalizare în rândul comunității internaționale– o perspectivă de neimaginat la câteva decenii după Auschwitz.
Text publicat inițial de LExpress.fr
NOTE
[1] De la publicarea inițială textului, TPI a emis pe 21 noiembrie mandate de arestare internaționale atât împotriva premierului israelian Benjamin Netanyahu, cât și a fostului său ministru al apărării, Yoav Gallant, precum și împotriva unui lider Hamas care probabil că e deja decedat.
