În plină campanie electorală, la noi, în cascadele de informații privitoare la alegerile prezidențiale din Republica Moldova și SUA ori despre desfășurarea războaielor și conflictelor apropiate geopolitic, știrea că Academia Română a decis câteva restructurări la nivelul institutelor de cercetare pe care le patronează a trecut aproape neobservată. Între acestea, Institutul de Istorie a Religiilor are (încă) un statut aparte, despre care voi vorbi în continuare.
Nu este locul aici pentru un preambul privind istoria istoriei religiilor în Occident și în România, nici nu sunt calificat pentru a sintetiza o asemenea panoramare. De altfel, precizez din start, nu am avut nicicând vreo colaborare cu Institutul de Istorie a Religiilor (IIR), nu am niciun interes personal prezent ori viitor. Cele ce urmează sunt scrise din perspectiva unui simplu simpatizant și admirator al câtorva membri ai institutului și al realizărilor lor științifice. Pasionat de istoria și antropologia religiilor, încă dinainte de 1989, am urmat un master și un doctorat adiacente domeniului, ulterior am predat cursuri de introducere în istoria religiilor la nivel preuniversitar (colegiu) și universitar (Universitatea din București ș.a.), am scris, am fost invitat să vorbesc pe canalele naționale radio și TV. Atât. Căutările mele și ceea ce am publicat pot fi arondate mai degrabă antropologiei religioase și nu au pretenții academice. Cu alte cuvinte, cum se întâmplă majoritar în România, sunt mai degrabă un chibiț, uneori mai avizat decât media, care, după o miuță jucată în parc, își încurajează din tribună ori din spatele unui ecran echipa favorită. Și, revenind la chestiune, chiar facem referire în continuare la o echipă olimpică, cu performanțe internaționale…
Fiindcă această poveste de succes începe cu mult înainte de înființarea Institutului de Istorie a Religiilor: la începutul anilor ’90 echipa fondatoare a coagulat oameni majoritar tineri, cu studii și rezultate academice naționale și internaționale remarcabile. Inițial adunați în cadrul Asociației Române de Istorie a Religiilor, aceștia au reușit performanța organizării, în premieră în România, a Congresului European de Istorie a Religiilor, simultan cu Conferința Asociației Internaționale de Istorie a Religiilor (București, 2006).
Îmi amintesc cu plăcere, în discuțiile private, dar și în dialogurile pe care le-am făcut publice, cum personalități de anvergura profesorului emerit Antoine Faivre (director de studii, École Pratique des Hautes Études, Paris) sau a profesorului Moshe Idel (Universitatea Ebraică din Ierusalim), aflați între invitații de onoare la acest congres internațional, mi-au mărturisit personal admirația pentru organizatori (Eugen Ciurtin, Bogdan Tătaru-Cazaban, Mihaela Timuș etc.) și speranța că visul acestor tineri de a înființa un institut de cercetări în istoria religiilor, agreat de sistemul academic românesc, se va concretiza (pentru dialogul cu Moshe Idel, vezi revista „Adevărul literar și artistic”, nr. 847, 29 noiembrie 2006; din motive greu explicabile dialogul meu cu Antoine Faivre a rămas nepublicat, încă, poate în așteptarea chiar a acestui kairos !…).
Institutul de Istorie a Religiilor (IIR) al Academiei Române a fost înființat în anul 2008, iar președinte fondator a fost domnul Andrei Pleșu, cel care a sprijinit înalt competent, activ și continuu acest proiect. Iată că, după un număr mic de ani, în care membrii IIR au avut, fiecare în domeniul său de cercetare, dar și în ansamblu, prin câteva proiecte comune, performanțe realmente importante, cuantificabile, pe plan internațional și național, această restructurare la nivelul Academiei Române decide desființarea și înglobarea acestui institut ca departament/secție în cadrul unui altuia, nu mai puțin onorabil, anume Institutul de Studii Sud-Est Europene (ISSEE). Aceasta dacă schimbările propuse de Academie vor fi acceptate integral de Guvern…
Să fiu înțeles corect: am convingerea că în cazul anumitor institute din țară nu este nicio tragedie dacă sunt subordonate altuia, mai mare. Birocrația românească merită o resetare drastică, chiar dacă această sănătoasă restructurare nu va fi niciodată agreabilă celor direct vizați. Prin Președintele său, Academia Română a precizat clar: vor dispărea posturi din sectorul administrativ, niciodată cercetători.
Cu toate acestea, principial vorbind, cazul Institutului de Istorie a Religiilor rămâne special, iar mutarea (mutația?) propusă este de-a dreptul ciudată. Este ca și cum ai subordona literatura universală literaturii balcanice și celei est-europene ori istoria universală ar deveni subsidiară istoriei Peninsulei Iberice, cumulată, eventual, cu cea a Americii Centrale și de Sud. Este un elocvent exemplu de acțiune birocratică la nivel înalt operată orbește și o decizie grăbită, specioasă, negândită în consecințele sale ultime.
Performanțele academice ale Institutului de Studii Sud-Est Europene sunt bine-cunoscute, impresionante, dată fiind și îndelunga sa activitate (exact 110 de ani de la prima formulă, datorată lui N. Iorga, V. Pârvan și Gh. Murgoci), nu aceasta este problema. Institutul de Istorie a Religiilor, mult mai tânăr, a fost înființat acum 16 ani, prin hotărâre guvernamentală, cum este legal, și prevăzut inițial cu un număr de doar 5 (cinci!) cercetători, timp de ani buni. Piedici obiective și subiective au generat multiple și inexplicabile amânări, astfel încât abia în acest an, dacă am reținut corect, s-a ajuns firesc la 10 cercetători. La aceștia se adaugă alți doi cercetători angajați din motive tactice pe posturi auxiliare plus un număr de 6 cercetători angrenați temporar IIR prin proiecte cu finanțare externă, în urma câștigării unor granturi. Cu toate aceste greutăți, recenta și necesara evaluare retrospectivă aplicată tuturor institutelor Academiei Române pentru ultimii cinci ani de activitate a adus IIR un onorabil calificativ II, identic cu cel al ISSEE! Despre realizările și proiectele în curs ale IIR vor vorbi cei îndreptățiți, dar merită cunoscute, sunt excepționale!
Nu mă abțin totuși să nu fac o mică laudatio colecției „Studii și documente de istorie a religiilor”, ajunsă deja la volumul (6), prin cartea lui Alin Suciu, Monahul și scribul. Creștinismul egiptean între idealul monahal și cultura scrisă (Spandugino, 2022). Precizez, Alin Suciu, un nume unanim recunoscut în cercetările mondiale ale civilizației și literaturii copte, este cercetător științific la Academia din Göttingen și la Universitatea din Helsinki, membru în Consiliul Științific al IIR. Cândva, în anii ’90, am fost onorat de prietenia lui Idel Segall – legendar și indelebil editor al Colecției Bibliotheca Orientalis și, alături de Constantin Noica și de Petru Creția, al primei ediții integrale Platon. De aceea o spun, simplu, cu referire la colecția de astăzi apărută sub egida IIR: dacă domnul Idel Segall ar mai fi trăit acum, ar fi fost mândru de asemenea urmași…!
Miza rândurilor de față este să trag un semnal de alarmă: prin aceste contorsiuni birocratice se face o economie financiară minimală, dar se pierde un brand prețios, cel al Institutului de Istorie a Religiilor!
Se vor economisi bani cam atât cât se fură într-o primărie de sector din Capitală prin plantarea câtorva copaci în locuri improprii, pe care premeditat nu-i va uda nimeni, nicicând, astfel încât peste maximum un an să-i scoată uscați și să planteze alții, redundant, cu același destin…
O evidență, Institutul de Istorie a Religiilor este deja un brand, construit de-a lungul anilor prin imense eforturi ale unui număr important de cercetători români, dintre care unii locuiesc în țară, alții peste tot în lume. Curând, în anul 2026, ar trebui să fie organizat pentru a doua oară la București – ceea ce este o performanță în sine – Congresul Mondial de Istorie a Religiilor, la care vor participa cercetători din întreaga lume, bineînțeles, arondați unor institute similare. Cine va mai organiza acel Congres în România, deja antamat cu acordul conducerii Academiei Române, și cu ce statut, în condițiile preconizatei desființări juridice a IIR !?
Dar problema în sine atrage o meditație mai amplă: aceea a statutului istoriei religiilor în țara lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Moses Gaster, Sergiu Al-George, Arion Roșu, Cicerone Poghirc, Moshe Idel, Andrei Scrima ș.a….
Concret, istoria religiilor nu se predă la un nivel academic satisfăcător decât accidental. O excepție cu totul lăudabilă se petrece în cadrul masterului intitulat „Religiile lumii. Master de studii religioase – Texte și tradiții” (Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București). Pornind de la modesta experiență personală, am pledat constant de aproape trei decenii pentru introducerea unor cursuri de introducere în istoria religiilor încă de la clasele a XI-a și a XII-a de liceu și, natural, în cadrul câtorva facultăți. Mai făceam uneori acest joc cu elevii și studenții mei, întrebându-i care este profesia la care visează fiecare. Și explicam apoi fiecăruia, în auzul tuturora, avantajele pe care le va avea în urma deținerii unor cunoștințe minimale provenite din istoria și antropologia religiilor pentru orice domeniu de activitate: economie, informatică, arte, militar, intelligence, politic, filosofic, teologic etc., practic, în cazul tuturor științelor sociale primare și interdisciplinare și al proiecțiilor acestora în varii viitoare joburi; neîndoielnic, și în interferența cu științele naturale ș.a.m.d.
Într-o lume din ce în ce mai globalizată, a cunoaște un basic despre credința religioasă a semenului tău devine un imperativ sine qua non. Aceasta nu presupune nicidecum diminuarea propriei credințe religioase, acolo unde aceasta există, dimpotrivă, sunt studii care demonstrează rafinarea acesteia: oglindirea în celălalt te împlinește.
Poate că de aici ar trebui pornit, de la predarea istoriei religiilor. Să nu ne amăgim însă cu cele câteva cursuri făcute astăzi în mediul preuniversitar în cadrul orelor de religie! Orele de introducere în istoria religiilor sunt o chestiune separată, care nu intră nicicum în coliziune cu religia în care este botezat fiecare. Dimpotrivă. Numai că istoria religiilor ar trebui predată neconfesional, de profesori specializați, iar nu de proful de religie, de cel de filosofie, de cel de literatură etc. Aici poate fi cheia, cea generată de crearea unui pat germinativ favorabil acestui imens și mirabil domeniu de cunoaștere, ceea ce ar atrage în mod natural existența chiar a mai multor institute de cercetare dedicate fenomenului religios și științelor religioase.
Chiar dacă mi-au ajuns la ureche și alte posibile motive care ar fi condus la situația actuală a IIR (presupuse convulsii și neînțelegeri manageriale interne, idiosincrazii personale etc.), nu numai că le socotesc de ordin cu totul secundar, ci chiar puerile. Fiindcă, dacă ar fi reale, ar putea fi rezolvate sensibil mai inteligent.
Acest institut trebuie să existe în continuare, de sine stătător, și să onoreze realizările românilor celebri sus-numiți, dar și ale celor actuali. Excelentele ecouri internaționale ale realizărilor acelor cercetători deja maturizați în acest institut, volumele și studiile scrise de Bogadan Tătaru-Cazaban, Eugen Ciurtin, Mihaela Timuș, Daniela Dumbravă, Mirel Bănică – am numit seniorii actuali ai Institutului, fără a-i uita pe fondatorii lui, personalități precum Andrei Pleșu și Andrei Oișteanu – nu mai au nevoie de nicio pledoarie pro domo. Păstrarea acestui brand ca institut de sine stătător împlinește și continuă cercetarea românească în istoria religiilor, începând măcar cu Dimitrie Cantemir…
Altfel, pe cât este de greu să zidești, pe atât este de ușor să distrugi o astfel de construcție. Din păcate, există un exemplu nefericit, cel al Institutului de Științe Orientale „Sergiu Al-George”, fondat cu concursul Ministerului Culturii la începutul anilor ’90 și al domnului ministru Andrei Pleșu, institut condus pe-atunci de domnul Radu Bercea, indianist. Institutul de Științe Orientale „Sergiu Al-George” a dispărut printr-un scenariu cumva similar, fiind pasat de la o instituție la alta, pentru a fi redus în final la o insignifiantă secție a Bibliotecii Metropolitane. Apoi și această minusculă secție, reintitulată, de-a dreptul în derâdere, „Mircea Eliade” (!), cuprinzând 3-4 (pseudo)cercetători, a fost desființată complet, acum câțiva ani. Acest institut era animat inițial de cercetători reali, nu închipuiți, risipiți astăzi în cele patru zări, deținea prețioase volume, scrisori etc. provenite din biblioteca lui Mircea Eliade de la Paris, valoroase donații de carte pentru studiile de sinologie ș.a. – toate, uitate astăzi într-un depozit, aflat în Prelungirea Ghencea…
Interesați-vă, vă rog, ce imense valori de patrimoniu a acumulat în timp actualul Institut de Istorie a Religiilor al Academiei Române, începând cu manuscrisele interbelice ale lui Mircea Eliade – aflate în curs de publicare în aceeași colecție sus-amintită!
…Academia Română insistă adesea, mai ales prin actuala sa conducere, că, încă de la înființare, statutul acestei întru totul respectabile instituții prevede acțiuni concrete pentru păstrarea identității românești. Este un fapt tonic și îmbucurător. Personal, eu însumi sunt frământat de ani buni de această problematică ale cărei cântece de sirenă ne întind bineînțeles și serioase capcane în prezent. Fiindcă Scylla și Caribda sunt astăzi reprezentate de disoluția identitară totală și absurdă sau, la cealaltă extremă, de așa-zisul suveranism, atât de drag propagandei care ne bântuie neîncetat din Est.
Un Institut de Istorie a Religiilor de sine stătător poate avea un serios cuvânt de spus și în acest domeniu, cel al păstrării identității noastre europene și românești, iar studiile publicate de câțiva dintre cercetătorii actuali ai IIR o demonstrează explicit. Să spunem însă lucrurilor pe nume: un Eliade, Culianu, Scrima sunt, tocmai prin universalismul cercetărilor lor de istorie a religiilor, printre cei mai importanți și calificați ambasadori ai identității românești – subtilitate asupra căreia unii nu sunt dispuși, alții nu sunt capabili să mediteze.
Dar aceasta nu este decât temelia și, parțial, trecutul. Ce ridicăm pe această temelie, ce se întâmplă cu științele religioase (sciences des religions / religious studies) care privesc spre prezent și mai ales spre viitor??
Din experiența și căutările proprii pot vorbi îndelung în perspectiva cursurile postuniversitare pe care le-am predat privitoare la interferența faliilor religioase cu convulsiile geopolitice actuale, despre instrumentalizarea politică a fenomenului religios și a simbolului religios (mai actuale ca oricând în prezentele războaiele hibride) etc. Este doar un exemplu. Fiindcă epura fenomenului religios în cotidian îmbrățișează și/sau intersectează nenumărate domenii ale cunoașterii și cercetării, de o fierbinte actualitate. Inteligența artificială generativă, cercetarea multi- și trans-disciplinară, noile tehnologii și biotehnologii, ingineria genetică, neuroștiințele de astăzi și de mâine, inimaginabile acum – toate au nevoie, cu necesitate, de o cunoaștere antropologică integrală, din care homo religiosus nu poate fi expulzat, ci trebuie deplin valorizat!
Viitoarele proiecte de țară, în era robotizării, a inteligenței artificiale (IA) prezente din ce în ce mai abundent în cotidian, vor fi condamnate să țină cont de constantele perene ale antropologiei (ea însăși dinamică). De aici și imperativul păstrării identității noastre umane, în era unor posibile viitoare altoiuri dintre om și IA. Iar pentru a ajunge acolo cunoașterea și aprofundarea istoriei și antropologiei religiilor devine – iarăși! – o urgență, fiindcă, insist, aceasta este temelia. Distrugerea temeliei, în cazul de față, prin diminuarea impardonabilă a statutului Institutului de Istorie a Religiilor, dărâmă sau vulnerabilizează periculos orice construcție viitoare autentică.
Actualitatea științelor religioase este incredibil de vie, să nu o ignorăm!
Acest articol a fost publicat inițial pe platforma www.contributors.ro.
