“Majoritatea britanică albă este în declin accentuat în numeroase regiuni ale Marii Britanii, iar viața politică se împarte tot mai mult între cei cărora le pasă de acest fenomen și cei care îl consideră lipsit de importanță. În timpul vieții tinerilor adulți de astăzi, se estimează că actuala majoritate etnică din multe țări europene și nord-americane va coborî sub jumătate din populație.
Acest fapt ridică mai multe întrebări importante. Poate supraviețui solidaritatea națională dacă majoritățile etnice dispar? Există un mod de viață specific majorității? Și, dacă da, ar trebui majoritățile să aibă dreptul de a-l păstra?
Preferința pentru un nivel mai redus al imigrației este, în general, justificată prin presiunea asupra infrastructurii și serviciilor publice, mai degrabă decât prin dorința mai greu de exprimat de a continua să trăiești în locuri dominate de oameni care seamănă cu tine și împărtășesc, în linii mari, același mod de viață.
Totuși, un număr semnificativ de persoane declară în sondaje că se simt străine în propria țară. De asemenea, este evident că membrii majorității, indiferent de orientarea lor politică, tind să se mute în zone unde propriul lor grup este predominant, la fel cum minoritățile tind să se concentreze în aceleași cartiere.
„Și ce dacă?” Aceasta a fost celebra reacție a fostului ministru conservator Sajid Javid la apariția așa-numitei Britanii „majoritate-minoritate”. Cei mai mulți politicieni și comentatori manifestă puțină înțelegere față de îngrijorările provocate de această tranziție. Politicieni precum Nigel Farage sau Robert Jenrick, care au atras atenția asupra fenomenului, sunt acuzați că alimentează diviziunile.
Totuși, este vorba despre o realitate socială de prim ordin, care ar trebui să poată fi discutată într-o manieră rațională. Simplul fapt de a o discuta nu înseamnă intoleranță. Și nu ar trebui să presupunem că oamenii preocupați de transformările profunde din orașele sau cartierele lor sunt, prin aceasta, persoane intolerante.
Compoziția demografică a Marii Britanii
Fie din obligații moștenite din perioada colonială, fie din nevoia de forță de muncă sau din generozitate față de refugiați, în a doua jumătate a secolului al XX-lea majoritatea marilor state europene au devenit societăți multietnice. Totuși, până la sfârșitul secolului, minoritățile reprezentau, de regulă, doar procente de o singură cifră din populație.
Astăzi însă, în Marea Britanie, aproape 20% din populație este născută în străinătate, iar nucleul britanic alb s-a redus de la aproape 90% în anul 2000 la aproximativ 70% în prezent (și chiar mai puțin în Anglia). În 2025, doar 53% dintre copiii născuți au avut mame britanice albe, iar proporția elevilor britanici albi din școlile engleze a scăzut sub 60%, în timp ce în grădinițe este deja sub jumătate.
Potrivit unui raport, Marea Britanie este pe cale să devină o societate „majoritate-minoritate” în anii 2060, în funcție de nivelul imigrației și de ritmul de creștere al populației metise, care reprezintă în prezent aproximativ 3% din total (nepoții cuplurilor mixte se identifică, de regulă, cu majoritatea).
Londra, Birmingham, Manchester, Leicester și Luton sunt deja orașe în care minoritățile însumate depășesc majoritatea tradițională. Alte orașe și centre urbane importante se apropie rapid de aceeași situație. În capitală, doar aproximativ o treime din populație mai este alcătuită din britanici albi.
În numeroase locuri, această transformare s-a produs fără tensiuni vizibile și, în unele cazuri, aproape fără ca oamenii să o observe, în special tinerii din marile centre urbane. În alte regiuni însă, mai ales în cele mai puțin prospere și deja confruntate cu alte dificultăți economice și sociale, schimbarea a ajuns să fie asociată cu declinul și abandonul, în special în rândul clasei muncitoare albe, care a suportat cea mai mare parte a costurilor inițiale ale adaptării la sosirea noilor imigranți.
În Marea Britanie de astăzi există, în linii mari, trei tipuri de zone demografice: regiuni care rămân predominant britanice albe; zone mixte, în care majoritatea este în retragere; și zone dominate de minorități, uneori de o singură minoritate, cum este cazul comunității britanico-bengaleze din Tower Hamlets.
Din această evoluție încep să se contureze două modele principale ale viitorului societății „majoritate-minoritate”: un model al integrării și unul al segregării.
Două modele pentru viitor
Chiar și multe orașe tipic englezești, din ceea ce este numit *Middle England*, încă dominate de populația britanică albă — de exemplu Abingdon, în Oxfordshire — au astăzi, în mod obișnuit, o populație aparținând minorităților etnice de aproximativ 15%. Cei mai mulți dintre acești locuitori sunt imigranți din a doua sau a treia generație, vorbesc adesea cu accent britanic, sunt în mare măsură integrați în modul de viață al majorității, păstrând doar anumite particularități culturale și religioase, iar frecvent au un partener de viață alb.
În Abingdon nu există o minoritate dominantă și nici o segregare accentuată între cartiere. În următoarele decenii, populația minoritară va ajunge probabil la 25-30%, la fel ca în alte localități relativ prospere — precum Warwick, în Midlands, sau Sale, în nordul Angliei — însă această evoluție este de natură să fie absorbită fără dificultăți majore de către majoritate.
La polul opus se află un oraș precum Bradford, unde aproximativ 40% din populație aparține minorităților și unde există cartiere în care majoritatea locuitorilor se îmbracă diferit, vorbesc adesea o altă limbă, consumă alte surse media, își aleg partenerii exclusiv din cadrul propriei comunități, își trimit copiii la școli aproape complet monoetnice și trăiesc după norme sociale considerabil diferite de cele ale majorității britanice albe.
Viitorul va fi, probabil, un amestec între modelul Abingdon și modelul Bradford. Localitățile mai prospere vor tinde către primul model, în timp ce zonele mai sărace, în special cele cu populații musulmane importante, vor evolua mai degrabă spre cel de-al doilea (unele regiuni mai sărace, precum anumite părți din nord-estul Angliei sau Cornwall, vor rămâne probabil covârșitor britanice albe).
Toate datele provenite din sondaje și observații arată clar că majoritatea oamenilor din grupul majoritar sunt dispuși să locuiască în comunități mixte, cu condiția ca minoritățile să se integreze, în linii mari, în modul de viață al majorității. Acest lucru este posibil chiar și în localități mult mai diverse decât Abingdon, precum Reading, Milton Keynes sau anumite cartiere din Manchester.
Păstrarea modului de viață al majorității
În prezent însă, aproape nimeni nu încearcă măcar să definească ce înseamnă expresia „modul de viață al majorității”
Dar, în momentul de față, aproape că nu se face niciun efort pentru a defini ce înseamnă expresia „modul de viață al majorității”. Aceasta ar include, fără îndoială: o limbă comună (o engleză fluentă și idiomatică), modul de a se îmbrăca și normele comportamentului în spațiul public, anumite atașamente locale exprimate prin sport, consumul de mass-media și interacțiunile firești din puburi, cafenele, parcuri și locuri de joacă.
La nivel național, ar presupune și un anumit sentiment al unei istorii comune, perceperea Marii Britanii ca democrație seculară, dar în continuare atașată unor simboluri și ritualuri influențate de creștinism, precum Ziua Comemorării (Remembrance Day) sau ceremonia Încoronării, precum și un anumit grad de cetățenie afectivă, în care oamenii se simt parte a aceleiași echipe și a aceleiași istorii naționale.
Acest mod de viață al majorității a fost modelat de britanicii albi, însă este deschis oamenilor de toate rasele și etniile. Pe măsură ce evoluează, și aceste minorități contribuie, la rândul lor, la transformarea lui.
În prezent, clasa politică manifestă foarte puțin interes pentru conservarea sau cultivarea acestui mod de viață. Explicația ține, în parte, de faptul că, în a doua jumătate a secolului XX, politica britanică s-a concentrat aproape exclusiv asupra drepturilor minorităților și asupra dreptului acestora de a fi diferite. În practică însă, această abordare a devenit o rețetă pentru balcanizare și pentru acumularea resentimentelor în anumite segmente ale majorității albe.
Ne-am obișnuit cu realitatea a ceea ce profesorul Eric Kaufmann numește „multiculturalism asimetric”: minoritățile au un mod de viață și o cultură care necesită protecție juridică și recunoaștere în democrațiile liberale, în timp ce majoritățile nu beneficiază de aceeași protecție.
Apărătorii situației actuale susțin că majoritățile nu au nevoie de protecție, fie pentru că modul lor de viață este suficient de dominant încât nu poate fi amenințat, fie pentru că societățile moderne au devenit prea individualiste pentru ca dispariția lui să mai conteze. Dar contează. Acest lucru se vede în creșterea nemulțumirilor privind existența unei „justiții cu două viteze” și a privilegiilor acordate anumitor minorități în numele păcii sociale.
Posibile răspunsuri
Ce s-ar putea face în această privință? Acordarea unor drepturi juridice speciale majorității nu este nici practică, nici dezirabilă. Statul nu aparține majorității, iar sistemul juridic, chiar dacă recunoaște în anumite cazuri excepționale drepturi colective pentru minorități (cum este exceptarea sikhilor de la obligația de a purta cască de motocicletă), ar trebui să rămână, în linii mari, neutru față de statutul de majoritate sau minoritate.
Ne-am putea imagina legi care să protejeze limba engleză și chiar anumite ritualuri naționale, însă un drept general destinat menținerii statutului de majoritate ar fi atât profund diviziv, cât și imposibil de aplicat în practică. Este mai potrivit să privim preocupările legate de declinul majorității ca interese legitime, nu ca drepturi juridice.
Ce politici i-ar putea convinge pe oameni că localitățile lor vor evolua mai degrabă spre modelul Abingdon decât spre cel al Bradfordului? Iată câteva direcții:
-suspendarea imigrației pentru o perioadă îndelungată, iar imigrația care ar continua să favorizeze persoanele calificate și educate, considerate mai capabile să se integreze în modul de viață al majorității;
– accent mai mare pus de autoritățile publice pe integrarea noilor veniți în normele comune, în locul promovării „diversității”, precum și eliminarea treptată a măsurilor de discriminare pozitivă;
– consacrarea limbii engleze drept singura limbă a statului și a serviciilor publice;
– promovarea în spațiul public, inclusiv în școli, a unei versiuni neșoviniste a istoriei naționale;
– acordarea priorității cetățenilor existenți în domeniul locuințelor și al prestațiilor sociale, cu obiectivul pe termen lung al unui sistem de protecție socială bazat mai mult pe contribuții;
– o politică împotriva formării ghetourilor în locuințele sociale, prin limitarea ponderii locatarilor proveniți din aceeași minoritate;
– sprijin financiar public pentru puburi și alte instituții considerate reprezentative pentru cultura majorității și aflate în pericol de dispariție.
Multe dintre aceste propuneri sunt discutate de zeci de ani în dezbaterile privind integrarea, însă aproape niciuna nu a fost pusă în aplicare. Explicația ține atât de obstacole juridice, cât și de o cultură politică liberală care pornește de la primatul drepturilor individuale.
Totuși, societățile nu sunt simple agregări întâmplătoare de indivizi titulari de drepturi. Ele sunt alcătuite și din atașamente colective, inclusiv în cadrul majorității, pe care politicienii par incapabili să le exprime, de teamă să nu dezavantajeze minoritățile.
Unii liberali consideră preocuparea pentru drepturile majorității drept ultimul suspin nostalgic al identității naționale, incompatibil cu societatea modernă. Ei susțin că, pe măsură ce oamenii devin mai educați și mai mobili, își vor construi identitatea tot mai puțin în jurul locului și al apartenenței la un grup și tot mai mult în jurul propriei personalități și al temperamentului individual.
Cu toate acestea, identitatea națională continuă să fie importantă pentru majoritatea oamenilor, indiferent dacă aparțin majorității sau unei minorități, chiar dacă intensitatea acestui atașament este în declin, la fel ca solidaritatea socială. În 1989, 61% dintre britanici considerau că ar trebui cheltuiți mai mulți bani pentru cei săraci, chiar dacă aceasta ar fi însemnat taxe mai mari. Astăzi, această proporție a scăzut la 37%.
Alte tendințe negative, precum diminuarea încrederii reciproce și a voluntariatului, au cauze multiple, însă mobilitatea populației și schimbările demografice se numără printre acestea. Mândria civică este cea mai redusă în zonele caracterizate simultan prin diversitate ridicată și sărăcie.
Aceste evoluții nu sunt de bun augur pentru capacitatea țării de a se uni în fața provocărilor reprezentate de inteligența artificială, schimbările climatice, îmbătrânirea populației sau conflictele militare. În schimb, se va ajunge oare la conflicte etnice pentru accesul la resurse, la un tribalism asemănător celui provocat de războiul din Gaza și la o reacție de respingere din partea albilor, care să readucă rasismul deceniilor trecute și care este deja vizibilă în anumite colțuri ale rețelelor sociale?
În unele regiuni ale Marii Britanii, cultura seculară și individualistă a majorității este înlocuită de culturi comunitare și religioase, în special în zonele cu populații musulmane numeroase. Nimeni nu știe cum va evolua această situație, deși istoria ne arată că majoritățile aflate în declin pot reacționa violent.
De aceea este preferabilă o abordare prudentă și consolidarea unei comunități naționale centrate pe majoritate, dar în același timp multietnice, capabile să reproducă unele dintre efectele unei majorități etnice chiar și în momentul în care aceasta încetează să mai fie majoritară. Aceasta reprezintă cea mai bună modalitate de adaptare la declinul populației britanice albe.
Autorul Lorenzo Warby oferă drept model o cafenea din cartierul său din Melbourne. Aceasta este administrată de o familie chino-australiană care vorbește cu un pronunțat accent australian. Clienții provin de pe mai multe continente, însă toți respectă normele anglo-celtice: stau la coadă, interacționează politicos și dau dovadă de bune maniere. Nu scuipă și nu aruncă gunoaiele pe jos.
Politica de imigrație a Australiei favorizează persoanele cu un nivel ridicat de educație, care sunt, în plus, repartizate în numeroase grupuri etnice de dimensiuni reduse. Din acest motiv, ele tind să adopte normele celui mai numeros grup, cel anglo-celtic. „Prin urmare”, observă Warby, „locul este în mod evident multietnic, dar se simte profund australian.”
Acesta este un model spre care merită să tindem și care i-ar putea reuni atât pe cei care consideră nepotrivit să fie preocupați de declinul majorității britanice albe, cât și pe cei care cred că este ciudat să nu fie preocupați de acest lucru. Pentru că aceasta reprezintă, din ce în ce mai mult, principala linie de fractură politică a Marii Britanii, deși una despre care se vorbește încă foarte puțin.”
David Goodhart, “It is not necessarily bigoted to want to preserve a majority-white Britain”, The Telegraph
