“În China comunistă din anii 1940 și 1950, proprietarii de terenuri și imobile au devenit „dușmani de clasă” și au fost denunțați public în cadrul campaniilor de „mărturisire a suferințelor”. Se estimează că între unul și două milioane dintre ei au fost uciși.
Astăzi, președintele Mao s-a metamorfozat în figura mai prietenoasă a primarului Mamdani. Guvernul nu mai ucide proprietari, însă, chiar dacă Zohran Mamdani neagă că socialismul democratic pe care îl promovează ar fi comunism, el a adoptat aceeași strategie de demonizare și de transformare a proprietarilor în ținte.
La mijlocul lunii iulie, primarul New Yorkului a publicat un raport care cuprinde 23 de măsuri de politică publică, privind de toate, de la inspecțiile clădirilor până la combaterea mucegaiului. Titlul raportului spune însă totul: „Rental Ripoff Hearing Report” („Raportul audierilor privind escrocheria chiriilor”). Citindu-l, ai impresia că nu există niciun proprietar în oraș care să-și trateze chiriașii cu decență și să-și întrețină corespunzător clădirile.
Există însă o metodă în ceea ce pare nebunia lui Mamdani. Chiar și cea mai sumară cunoaștere a istoriei controlului chiriilor și a altor încercări ale guvernelor de a reduce costurile locuirii prin subvenționarea chiriilor sau prin plafonarea lor artificială arată că astfel de politici sfârșesc, de regulă, prin eșec. Primarul va trebui fie să gestioneze eșecul care se profilează, fie să distragă atenția de la el.
Aici intră în scenă Saul Alinsky, activistul comunitar din Chicago care a scris Rules for Radicals („Reguli pentru radicali”). Pentru primarul Mamdani, regula cu numărul 13 oferă calea de urmat: „Alege ținta, fixeaz-o, personalizeaz-o și polarizează-o.”
Principiul este simplu: găsește pe cineva pe care să poți da vina pentru toate problemele și atacă-l. Într-un oraș în care majoritatea locuitorilor au un proprietar și în care chiriașii îi depășesc numeric pe proprietari în raport de doi la unu, proprietarii reprezintă o țintă ideală. Dacă, asemenea lui Marx, crezi că renta este un furt, spune-o deschis. Transformă asta într-o campanie.
Primarul Mamdani a luat aminte și și-a ales ținta. El a fost ales în bună măsură datorită promisiunii sale electorale de „a îngheța chiria pentru fiecare chiriaș care locuiește într-un apartament cu chirie stabilizată”. După cum declara anul trecut: „Este adevărat. Ca viitorul vostru primar, vă voi îngheța chiria.”
Din punct de vedere economic este o măsură dezastruoasă, însă din punct de vedere politic este genială, în principal pentru că nu presupune cheltuieli bugetare directe, cu excepția costurilor suplimentare suportate de proprietari. Însă scopul nu este doar transferarea costurilor către sectorul privat.
„Este mult mai mult decât vizarea câtorva apartamente aflate într-o stare proastă”, afirmă Howard Husock, autorul cărții The Projects: A New History of Public Housing și cercetător principal la American Enterprise Institute. „Mamdani îi transformă pe proprietari în răufăcători ca grup social. Pentru el, problema este însăși proprietatea privată.” Amintind de ecourile Revoluției Culturale chineze, Husock adaugă: „Pasul următor va fi să-i oblige să poarte căciuli de prost.”
La sfârșitul lunii iune, Mamdani și-a respectat promisiunea, atunci când Rent Guidelines Board din New York a impus înghețarea chiriilor pentru proprietari. Măsura afectează contractele de închiriere pe un an și pe doi ani pentru apartamentele cu chirie stabilizată.
Potrivit acestui organism, există aproximativ un milion de astfel de apartamente, adică puțin sub jumătate din cele 2,3 milioane de locuințe închiriate din oraș. Aproximativ același număr de apartamente funcționează la prețul pieței, fără reglementări. Există, de asemenea, aproximativ 177.500 de locuințe administrate de Autoritatea pentru Locuințe a Orașului New York (New York City Housing Authority). Alte 24.000 de locuințe sunt supuse regimului de control strict al chiriei.
Apartamentele cu chirie controlată sunt ocupate de chiriași care locuiesc neîntrerupt în ele din 1971 și sunt supuse unor restricții și mai severe privind nivelul chiriei. Regimul chiriei stabilizate se aplică locuințelor construite între 1947 și 1974, iar majorările de chirie sunt limitate prin plafoane procentuale anuale stabilite de Rent Guidelines Board, ai cărui membri sunt numiți de primar.
Într-o perioadă în care newyorkezii sunt sufocați de creșterea costului vieții, Mamdani știe că proprietarii reprezintă un țap ispășitor ideal — mai ales într-un sistem în care toate regulile sunt deja în defavoarea lor.
Aceasta este și esența argumentului juridic invocat de un grup restrâns de proprietari într-un proces prin care încearcă să anuleze decizia lui Mamdani de înghețare a chiriilor. Cea mai mare parte a argumentelor din acțiunea în justiție, care se întinde pe 128 de pagini, urmărește să demonstreze că primarul a decis mai întâi rezultatul votului pe care îl dorea, după care a trucat procedura prin manipularea datelor.
Proprietarii au dreptate să se plângă. Însă adevărata problemă nu este doar înghețarea chiriilor. Problema este însăși ideea controlului guvernamental asupra chiriilor. Aceasta a oferit în mod constant avantaje unei categorii privilegiate de newyorkezi, în timp ce a înrăutățit situația tuturor celor care nu beneficiază de acest sistem.
Reparațiile și întreținerea clădirilor încetinesc sau încetează cu totul. Și mai grav este faptul că reglementarea și intervenția statului reduc oferta de locuințe noi — iar construirea de locuințe noi este singura modalitate reală de a reduce prețurile.”
Eli Steele, realizatorul documentarului care urmează să fie lansat, White Guilt („Vinovăția albilor”), un film care contestă întreaga logică a stigmatizării publice, rezumă astfel problema: „Până mai ieri îi împărțeam pe oameni în categoria opresorilor pe baza unor caracteristici tribale. Acum îi clasificăm astfel în funcție de profesie? Este un salt extrem de periculos pentru societatea și cultura noastră.””
Sursa: William McGurn, “Mao Meets Manhattan”, The Wall Street Journal (www.wsj.com)
