Ca pact defensiv, Alianța Nord-Atlantică este, în esență, puterea militară americană. Toți ceilalți membri sunt, în ciuda eforturilor lor sporite de înarmare actuală, marginali, din punctul de vedere al unei organizații, în care e clar că America e și va mai rămâne mult timp primus inter pares. Căci NATO nu înseamnă realiter, ca forță armată, mai nimic fără SUA.
Mai nimic nu înseamnă însă nimic. Și Europa contează, inclusiv militar. Și va conta și mai mult, pe viitor. Iar tehnic insula autonomă Groenlanda ține de Danemarca. Și, implicit, de Bătrânul Continent. În care unii oameni politici au avertizat, furioși, că anexarea insulei de către americani ar arunca în aer NATO.
Totuși, congresmenul republican Randy Fine, care reprezintă Florida, a bruscat UE și pe aliații europeni din Alianța Nord-Atlantică. Fine a introdus în Congres o inițiativă legislativă ce constată că ”Groenlanda este esențială pentru securitatea SUA”. Odată adoptată, inițiativa ar permite administrației Trump să efectueze toți pașii necesari ”negocierii achiziției sau anexării Groenlandei”.
În acest context vor avea loc azi discuții americano-daneze privind Groenlanda. La discuții vor participa vicepreședintele J.D.Vance, care s-a hotărât surprinzător să participe la convorbiri, șeful diplomației americane, Rubio, și ministrul danez de externe, Lars Løkke Rasmussen. Între timp, Franța a deschis un consulat în Groenlanda. Ca pentru a semnaliza importanța insulei arctice pentru europenii care dețin forțe armate reale.
Probleme de fond: legale și militare
Că europenii s-au arătat perfect indiferenți față de nevoile de securitate ale Vestului în zona arctică, e un fapt. Unul, pe care mulți îl ignoră sau vor să-l ignore și în continuare.
Ceea ce nu schimbă însă statutul Groenlandei. Și opoziția locuitorilor ei (în marea majoritate inuiți) la ideea transformării lor din danezi în americani. Încât, anexarea teritoriului insulei arctice ar fi un demers ilegal.
Anexarea cu forța ar încălca dreptul internațional și ar deteriora mult credibilitatea Statelor Unite. Cu atât mai mult, cu cât Danemarca, de care ține teritoriul autonom, e un aliat de nădejde al SUA. Spre deosebire de multe ale state europene. Știu acest lucru și oamenii administrației Trump. De ce insistă atunci asupra anexării?
De ce pare că unii dintre consilierii lui Trump forțează lucrurile, stăruind asupra unei alipiri care ar da Americii aerul unui stat imperialist, ceea ce SUA nu au fost cu adevărat, vreodată?
De ce nu pare că ajung promisiunile de ameliorare a securității insulei în cadrul alianței NATO, o îmbunătățire rezonabilă, pe care o propun nemții?
Chestiunea cheie: una axiologică. Și e și despre încrederea în Europa
De ce?
Pentru că la dreapta spectrului politic american e pe ducă încrederea în Europa condusă prea adesea de extrema stângă, care a preluat partide progresiste liberale, cenzurează și prigonește conservatori, într-un continent invadat de imigranți ostili Vestului, ce nu reușește să revină la valorile iudeo-creștine aflate la baza democrațiilor liberale de inspirație anglo-saxonă.
Or, cât mai valorează Alianța Nord-Atlantică, dacă la baza NATO nu se mai află încrederea mutuală și o axiologie comună, ci un set de pseudo-valori, dominate de dragostea pentru islamiști și alți inamici mortali ai Vestului și ura pe cei ce vor să refacă măreția americană, pe Trump, Netanyahu și pe Israel? – par a se întreba dregătorii din Washington și consilierii lor.
De cealaltă parte, în Europa, se insistă pe legi, pe acorduri și tratate. Pe semnături. Pe vorbe goale intitulate ”drepturi” care se dețin, nu se obțin și se păstrează pe merit. Și pe hârtii, mai degrabă decât pe valori.
Altfel spus: cum să pui, din unghiul administrației din Washington, soarta securității SUA pe umerii unei Europe care a încetat să fie ce-a fost, prefăcându-se, treptat, din aliat, în teritoriul unei uniuni antiamericane, în care nu se mai poate avea încredere, pentru că nici ea însăși nu mai crede în ceea ce a ridicat-o, ci doar în ce-o distruge?
O istorie care n-a ajutat
Le dă dreptate comportamentul din ultimii ani al unor puteri europene. Care l-au înjurat insistent, ca la ușa cortului, pe actualul președinte american. Și pe aliații lui conservatori.
O mai fac de altfel și acum. Le dă dreptate și atitudinea unor state ca Franța și Marea Britanie. Care s-au așarnat sub guverne de stânga să-l persecute pe principalul aliat al SUA în Orientul Apropiat, stimulând terorismul islamist prin vexarea Israelului și recunoașterea unilaterală a unui stat palestinian, în pofida masacrului jihadist de la 7 octombrie 2023.
Concomitent, antisemitismul și anti-trumpismul au atins cote paroxistice în elitele politice și culturale ale Europei. Mulți au preluat și copiat cu abjectă obediență toate idiosincraziile și obsesiile liberticide ale mișcării woke de peste ocean. Împreună cu ele s-a instalat în aceste elite un abia mascat nazism de stânga rasist și antisemit, cu politici identitare similare celor hitleriste. Și, pentru a cosmetiza propriul anti-americanism și antisemitism, ele au cotizat din răsputeri la mitul presupusului ”nazism” al lui Trump și al oamenilor săi, ori al imaginarului ”colonialism și fascism genocidar” al Israelului și al premierului Netanyahu, care s-ar cere combătute cu maximă prioritate și celeritate, în detrimentul contracarării terorismului. Sau al debarcării de dictatori sângeroși, corupți și criminali, precum Maduro și Khamenei.
În acest proces, derulat în numele ”dreptului internațional”, transformat în bâtă pentru maltratat America și Israelul, stânga apuseană a fixat, ca pentru orice prezumtiv ”gestapovist”, ținte pe spinarea principalilor aliați (presupuși ”hitleriști”) ai Europei amenințate realmente, serios, de liderii totalitari al Chinei comuniste, al Iranului islamist și al Rusiei putiniste.
De ce să nu fie oare legitim atentatul împotriva lor, de vreme ce sunt calificați drept ”naziști”?
Dincolo de faptul că stânga i-a ostilizat și învrăjbit astfel la culme pe unii de care Europa – mai ales în condițiile războiului ruso-ucrainean – are enormă nevoie, ea și-a bătut joc de victimele reale, în principal evreiești, ale Holocaustului real, comis de naziștii reali.
Profeția care se îndeplinește pentru că a fost formulată
Concomitent, s-a mai întâmplat ceva extrem de grav. Toate acestea au început să anunțe ceea ce se numește ”a self fulfilling prophecy”, o proorocire, o așteptare, o speranță sau credință care, indiferent cât de adecvată realității ar fi inițial, reformează realitatea și se adeverește la un moment dat doar în virtutea articulării ei.
E o autosabotare care ne torpilează frecvent, involuntar, și relațiile personale.
Vrem banii unchiului Sam și scutul lui nuclear, laolaltă cu trupele, avioanele și rachetele yankeilor. Vrem dragostea lui nețărmurită pentru Europa. Vrem (când nu ne-am săturat de ea și de americani) libertatea pe care ne-o garantează. Dar adorăm să-l boscorodim, să-l disprețuim și să-l înjurăm.
Soarta NATO și a Europei înfricoșate de abandonul Americii se decide acum, sub ochii noștri. Dacă nu s-a hotărât cumva, deja, prin injurii, prejudecăți, frivolități și ”proorociri auto-împlinitoare”.
Text publicat inițial pe site-ul petreiancu.com
