Cum ar fi fost ca în decembrie 1989 să iasă Emil Bobu, membru al CC al PCR, acolit al lui Ceaușescu, și/sau prieteni de-ai lor, să spună: „am înțeles mesajul trimis de oameni către noi” și să-i asigure că se vor aduna la CC al PCR să vadă cum trebuie procedat pe mai departe? Ar fi fost imposibil și oricum, de râs, pentru că era clar că întreaga lor cultură socialistă îi împiedica să înțeleagă ceva esențial: și anume, că sistemul nu putea să dea, în mod durabil, mai multă libertate politică, așa cum doreau oamenii, decât dacă ar fi redat libertatea economică pe care o confiscaseră.
Această condiție nu putea fi îndeplinită fără ca sistemul însuși să dispară. Iar dispariția sa nu ar fi însemnat, în esență, decât prăbușirea acelei reguli ce suspendase ordinea spontană a pieței (să o numim regula de suspendare), regulă ce fusese adoptată de comuniști și de aliații lor după ce au venit la putere prin falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, în condițiile ocupației sovietice. Cu alte cuvinte, ceea ce nu ar fi înțeles liderii politici ai comunismului era că, pentru a reda libertatea politică, ar fi trebuit să renunțe la regulile ce alcătuiau planificarea centralizată a economiei bazată pe cunoașterea intrinsec limitată a unor elite și să revină la ordinea pieței, adică la acea ordine complexă care se generează atunci când, ghidat de tradiția de reguli generale, fiecare ia decizii libere, utilizând cunoașterea de care dispune pentru a realiza planuri individuale de a prospera și a acumula mijloacele cu care să se poată opune încălcării libertăților politice.
Această tradiție bazată pe reguli generale, achiziționată mai întâi în Europa în mii de ani, și ulterior extinsă în alte țări care astăzi pot fi definite ca occidentale, este o tradiție liberală. Ea se referă la toate libertățile și face din libertatea economică o condiție necesară a libertății politice. Politicile și ideile care sunt în concordanță cu ea dau naștere (constituie) liberalismului autentic, căruia îi spunem și clasic. Această tradiție este singura care, prin votul politic periodic și liber și prin votul economic continuu și liber al consumatorului, poate asigura un echilibru bun între libertatea politică și libertatea economică, adică democrații liberale, așa cum au apărut și s-au înmulțit doar în cultura occidentală. În orice alte culturi, acest echilibru rămâne precar.
Nici votanții, în general, nu înțelegeau nimic în România de la începutul anilor 1990, pentru că, dacă ar fi înțeles, ar fi notat că aproape toate discursurile liderilor emanați, cu mici excepții, care constau în referiri singulare la „libera inițiativă”, se refereau la libertatea politică. Niciun lider „emanat” nu a insistat asupra libertății economice ca necesitate pentru libertatea politică, iar când a venit vorba de privatizare, concept relativ nou, utilizat intens în timpul guvernării Margaret Thatcher, dar care nici în engleză nu avusese un cuvânt consacrat înainte de anii 1920, a apărut imediat lozinca „nu ne vindem țara”, scandată în stradă de grupuri largi și intens mediatizată.
Mai târziu, a devenit clar că lozinca respectivă avea un scop mult mai profund și reflecta interesul unei parți a fostei elite comuniste de a crește libertatea economică, dar nu în orice condiții, ci cu condiția de a tranzacționa capitalul politic al respectivei elite în capital economic autohton, ceea ce ar fi transformat elita respectivă în noua elită de afaceri. Acest interes ar fi fost mai dificil de realizat dacă s-ar fi procedat imediat și fără restricții către privatizarea unor întreprinderi de către investitori străini care aveau incomparabil mai multe resurse decât noua elită autohtonă de afaceri.
Lozinca „nu ne vindem țara” nu a fost o inovație a celor ce aspirau să fie noua elită de afaceri și, în consecință, nu a fost deloc originală, ci a fost o adaptare la noile circumstanțe create de căderea comunismului a ideilor constructiviste teoretizate de unii economiști români (în special de Vintilă Brătianu, Ștefan Zeletin și Mihail Manoilescu) încă de la începutul anilor 1900 și aplicate mai ales în anii 1920 de guvernarea „liberală”, cu precădere de ministrul de finanțe Vintilă Brătianu, sub lozinca „prin noi înșine”. Ambele lozinci au reflectat înțelegerea incompletă și deficitară de către clasa politică și de către elita de afaceri a tradiției liberale occidentale, în special referitor la libertatea economică, pe care nu o vedeau ca o condiție necesară a menținerii libertăților politice.
Rezultatul alegerilor prezidențiale din 24 noiembrie și al celor parlamentare din 1 decembrie 2024 au constituit un șoc pentru clasa politică în ansamblu, dar mai ales pentru partidele aflate la guvernare. Ele au văzut că într-o proporție ce a depășit cu mult așteptările, voturile au fost date unor partide, în cazul alegerilor parlamentare, sau unor candidați, în cazul alegerilor prezidențiale, ce îmbrățisau valori antiocidentale, inclusiv autoritarismul. Surpriza a fost cu atât mai mare cu cât, în ultimul deceniu, la guvernare s-au aflat doar partide pro-occidentale, care și-au debarcat, atunci când a fost cazul, liderii cu tendințe autocrate, ceea ce părea să arate o atașare fermă a noastră față de Occidentul de care aparținem, chiar dacă în opoziție au fost atât pardide pro-occidentale, cât și partide antioccidentale.
Astfel, începând din iarna anului 2024, pentru prima dată după 1989, a fost nevoie mai mult decât oricând de dihotomia pro-occidental vs. antioccidental pentru a ne referi la partidele politice și la candidații la președinția României. Pe acest fundal, după ce rezultatele alegerilor parlamentare au fost aprobate de către Curtea Constituțională, dar rezultatele primului tur al alegerilor prezidențiale au fost anulate, urmând ca alegerile prezidențiale să fie reluate în câteva luni, au apărut unii lideri politici ai partidelor pro-occidentale, care au spus că au înțeles mesajul primit de la oameni cu ocazia acelor alegeri.
Ceea ce a atras în mod deosebit atenția și a făcut ceva excepțional din acel mesaj a fost faptul că unii dintre liderii acestor partide pro-occidentale ne-au transmis prin mass-media că au înțeles ce importantă este tradiția și că vor ține cont de ea. Dar, din declarațiile lor ulterioare și din măsurile economice evocate sau aprobate, a devenit rapid clar că acei lideri și consilierii lor au o înțelegere cel puțin deficitară sau ciudată a ceea ce este tradiția, chiar dacă, așa cum voi arăta imediat, mai puțin deficitară comparativ cu liderii partidelor antioccidentale.
Ceea ce, și de această dată, ca și în alte ocazii în trecut, nu s-a înțeles de către liderii partidelor pro-occidentale este că pentru a ne menține libertățile noastre politice este strict necesar, deși nu suficient, să reușim să asigurăm condițiile ca puterea politică să fie permanent contrabalansată de puterea economică a sectorului privat. Iar acest lucru nu se poate realiza decât dacă, așa cum am arătat mai sus, ne dăm seama că tradiția noastră este liberală în sens clasic, și dacă o lăsăm să ne ghideze. O dovadă că tradiția liberală este insuficient înțeleasă de o mare parte a politicienilor și analiștilor pro-occidentali, nu numai în România, dar și în alte țări occidentale, este chiar apariția unor partide antioccidentale, extinderea influenței lor, precum și faptul că aceste evoluții constituie o surpriză pentru ei.
E suficient să spun, pentru a sublinia înțelegerea diferențiat deficitară a tradiției, că și unii, și alții dintre liderii partidelor pro-sau anti-occidentale discută despre tradiție mai ales prin referire la unele practici sau dogme care mai degrabă au fost eliminate din tradiție pentru că ne împiedicau progresul. De exemplu, în formațiunile antioccidentale, operează mitul „conducătorului suprem”, ce nu face parte din tradiție. Acest mit a operat în Germania nazistă, sau în Italia. În România el a fost readus în actualitate atât de Mișcarea Legionară, cât și de comuniști, dar, recent, și de formațiuni sau membri ai acestor formațiuni ce au susținut un anumit candidat la președinție în iarna anului 2024. Este ușor, pornind de la acest mit, ca adoptarea regulii de suspendare a ordinii spontane, la care m-am referit mai sus, să devină un scop. Odată ce acest scop ar fi atins, societatea noastră nu ar mai fi în proporții covârșitoare o ordine preponderent spontană și în linie cu tradiția liberală, ci ar deveni o ordine bazată pe autoritarism.
La partidele pro-occidentale, este prezentă și, mai ales după criza din 2008, transpusă în politici, ideea justiției sociale, care în formă extremă înseamnă egalitate economică. Aceasta nu este însă decât o superstiție ce reintră periodic în societate, deși, în practică, societatea a progresat cel mai mult și bunăstarea a crescut cel mai repede exact când acest scop al justiției sociale a fost recunoscut ca fals și contraproductiv. Deși este irealizabilă în interiorul ordinii spontane, dacă puterea economică a sectorului privat se află în echilibru cu puterea politică, ideea justiției sociale nu duce automat la apariția scopului de a implementa regula de suspendare a ordinii spontane. Până acum, în țările occidentale, acest obiectiv al justiției sociale a fost recurent, dar alternanța la putere între partide social democrate și partide cu orientări mai liberale, cum au fost cele din perioada Thatcher-Reagan, sau din perioada în care au dominat partidele ce au reflectat ideologia numită A Treia Cale, au limitat efectele lui nocive asupra liberei întreprinderi. Totuși, acest pericol apare dacă se încearcă de prea multe ori, intens și continuu, realizarea unui obiectiv nerealizabil, cum este cel al justiției sociale, până acolo încât puterea economică a sectorului privat este substanțial slăbită în raport cu puterea politică.
Prin practici sau dogme de tipul celor pe care tocmai le-am amintit ca exemple, atât liderii partidelor antioccidentale, cât și cei ai partidelor pro-occidentale ideologizează tradiția, cum ar spune Edward Shils, pentru că se referă la elemente care nu mai sunt transmise, ci doar căutate în forma unui trecut „util”, însemnând că se face o afirmare fără receptare a tradiției (E. Shils, ”Tradition and Liberty: Antinomy and Interdependence”, în Ethics, Vol. 68, No. 3, Apr. 1958, pp. 153-165, The University of Chicago Press).
Pentru a putea progresa, avem nevoie să recunoaștem că ceea ce se întâmplă în Occident de ceva vreme, în special după criza din 2008, este un atac fără precedent asupra tradiției al cărei conținut este format din acele reguli individuale de bună conduită, cum le numește Hayek, pe care le-am descoperit în mii de ani, în toate domeniile; reguli generale, sau abstracte, cum le numește Popper, adică valabile în mod egal pentru toți, fără vreun scop anume, care nu încearcă să împartă societatea în grupuri cărora să le protejeze diverse scopuri.
Este acel set de reguli care ne ghidează în acțiunile noastre individuale și care ne ajută să ne atingem scopurile fără a încălca libertățile și drepturile celorlalți. Tradiția înseamnă transmiterea și receptarea continuă a acestor reguli (în fond sunt credințe și cunoaștere) care ne sporesc libertatea de acțiune în timp ce ne-o delimitează clar de ce ar putea fi încălcarea libertății altora. Nu avem nevoie de tradiție în relațiile personale pentru a avea respect față de libertățile altora, dar nu ne descurcăm fără ea în relațiile impersonale din societate (Shils, op. cit). Tradiția nu se caută activ; fiecare o primește și, la rândul lui, o afirmă.
Cum se dă atacul asupra tradiției liberale? Prin introducerea de reguli inventate, care nu reușesc să fie coerente cu regulile tradiției, și care, de aceea, ne încetinesc progresul, deoarece acesta se bazează pe tradiție. Această tendință a autoritățior democratice, sau nu, de a introduce reguli inventate a creat permanent stres în societate. Întotdeauna, la baza acestor intervenții a stat convingerea că societatea este creată și/sau îmbunătățită de o elită ce își propune acest scop. În secolele XII-XIV, obiectivul a fost justiția socială, promovată de autorități și de biserică și implementată prin impunerea „prețului just” de către autorități laice sau religioase. Mai târziu, acestei concepții i s-a opus mercantilismul, acea practica de reglementare orientată să închidă afacerile în interiorul unei națiuni și bazată pe acordarea de privilegii economice unor grupuri bine definite, astfel încât balanța de plăți să fie în excedent. Abia în secolul al XIX-lea a existat în lume o orientare spre liberalism, în care nu raționalismul constructivist al elitei conducătoare, ci raționalismul ordinii spontane și liberalismul au predominat. După care, în secolul al XX-lea, a redevenit predominantă concepția că statul, acum mai puternic economic și mai democratic decât erau autoritățile politice în trecut, poate înfăptui justiția socială, inventând și impunând în societate reguli cu scop dedicate unui număr crescând de grupuri aflate în concurență pentru accesul la resurse mai mari decât pot produce. Înmulțirea grupurilor și accentuarea luptei lor pentru resurse au dus în toate țările dezvoltate din Occident la impozite și datorii mari ca procente din PIB. După criza din 2008, această luptă împotriva tradiției ce dă fundament liberalismului s-a intensificat în toate domeniile.
Cu această abordare, și România este pe același drum. În România, această practică a constructivismului prin reguli dedicate atingerii scopurilor unor grupuri a definit Sistemul, împotriva căruia au votat mult mai mulți oameni decât în alte alegeri prezidențiale sau parlamentare. În societatea noastră, există foarte multe grupuri care beneficiază de astfel de reguli. Dar evidente pentru votanți au fost în general cele care au favorizat Sistemul însuși, care la alegerile parlamentare și prezidențiale din 2024 a fost personificat de oamenii partidelor aflate permanent la guvernare de la precedentele alegeri.
Este util să spunem că atunci când ne referim la Sistem, dacă lăsăm la o parte personificarea pe care o poate căpăta într-un moment sau altul, în formă abstractă, prin Sistemul împotriva căruia se votează înțeleg o combinație de reguli cu scop și oameni care concep și susțin acele reguli. Mai precis, Sistemul este constituit de toate regulile care intră în conflict cu imaginea noastră despre justiție și adevăr, dar care sunt menținute și justificate de o elită conducătoare. Astfel de reguli, împotriva tradiției pe care se sprijină libertatea, nu au cum să nu intre în conflict cu imaginile pe care fiecare le avem, ghidați de tradiție, despre justiție și adevăr. Una dintre funcțiile de bază ale tradiției este să ghideze formarea imaginilor despre justiție și adevăr în societate (Shils, op cit.).
Ideea de a vota împotriva Sistemului a fost clară și a apărut în mințile multor oameni exact pentru că a apărut o discrepanță între imaginile lor despre justiție și adevăr și ceea ce percepeau, pe baza regulilor cu scop, că este imaginea pe care o au cei ce formează Sistemul. Votul împotriva sistemului este deopotrivă împotriva oamenilor, dar și împotriva regulilor injuste. A fost clară și ideea că oamenii doresc la putere politicieni care să promoveze justiția și adevărul conform imaginilor pe care ei le au despre aceste concepte.
Aici a intervenit însă marea problemă. Pe de o parte, oamenii ce au fost percepuți ca perpetuând Sistemul și-au pierdut în o chii publicului credibilitatea că ar putea avea o imagine corectă a ceea ce înseamnă justețe/justiție și adevăr. Asta a fost în profunzime semnificația votului anti-Sistem: Sistemul nu mai știe ce înseamnă justiție și adevăr, pentru că în loc să se ghideze după tradiție, tinde să ideologizeze tradiția. Pe de altă parte, aproape fiecare în parte are nevoie să formuleze propriile imagini referitoare la justiție și adevăr. În această privință, așa cum am reamintit deja, regulile transmise și receptate – adevăratul conținut al tradiției – au un rol cheie: deși nu avem cu necesitate nevoie de ele în relațiile interpersonale, unde stim clar ce este just și adevărat, avem strictă nevoie de ele pentru a putea rămâne liberi în interacțiunile sociale, economice și politice impersonale .
Numai că mulți oameni nu știu că tradiția, așa cum spune Shils, se primește și se afirmă în mod continuu, nu se caută. Iar aici este loc pentru multă manipulare, iar cei care înțeleg lucrurile și doresc să manipuleze o pot face ideologizând tradiția, adică readucând în atenția publicului un trecut „util”. Astfel, în loc să accepte ghidarea de la tradiția de reguli generale, mulți oameni acceptă ghidarea de la o „tradiție” ideologizată, adică de la credințe morale și reguli care nu mai sunt realmente transmise și primite, ci doar sunt afirmate. Fac acest lucru probabil din nevoia de a-și proteja sentimente și emoții, dacă avem în vedere că perfecționarea tradiției s-a făcut prin achiziționarea de reguli generale pe care le-am descoperit și învățat, inclusiv a regulilor abstracte care ne învață cum să nu permitem ca impulsurile și emoțiile să afecteze rațiunea. Deși nu este un fapt clar pentru oricine, noi am învățat libertatea prin renunțarea la acele valori care satisfăceau emoții, dar închideau societatea prin definirea de grupuri pentru care adoptam reguli cu scop: egalitate economică (sufăr să văd că unii o duc relativ mai rău, chiar dacă pentru acel lucru nu este nimeni vinovat); naționalism (sentimentul că suntem mai buni, în ansamblu, decât alte națiuni și trebuie să ne ferim de influența externă); șovinism (sentimentul de superioritate referitor la sex, rasă etc., în virtutea căruia justificăm discriminarea) etc.
Am văzut că, în societate, unele formațiuni politice sau unii candidați aparent independenți s-au identificat și legitimat prin afirmația că, spre deosebire de Sistem, înțeleg tradiția, pe care au invocat-o prin ideologizare în discursuri protocroniste, naționaliste, populiste, antisemite, anticapitaliste, autoritariste, anti-individualiste. În realitate, comparativ cu ideologizarea pe care o făcuse deja Sistemul, acele formațiuni politice nu au făcut decât să ideologizeze și mai mult tradiția, prin prezentarea explicită sau implicită a unor practici și concepții și mai grave, cum sunt de exemplu antisemitismul și autoritarismul, ca făcând parte din tradiție. Astfel, valori promovate cândva de exemplu de Mișcarea Legionară au fost în perioada de până la alegerile prezidențiale și parlamentare din noiembrie-decembrie 2024 prezentate ca tradiție transmisă și afirmată, la fel cum Mișcarea Legionară ideologizase tradiția și se prezentase, la vremea ei, în mod fals, ca o mișcare de revenire la tradiția pierdută. Atunci, Mișcarea Legionară țintea, la fel ca fascismul și comunismul, crearea unui om nou, care trebuia să se debaraseze de tradiția liberală, bazată pe reguli generale, și, astfel, chiar de democrație. În fond, și unele, și altele au vizat să implementeze ceea ce am numit mai sus „regula de suspendare” a tradiției liberale rezultate prin ordine spontană.
Dar aici este un enorm paradox, pe care mulți oameni nu-l înțeleg: tradiția noastră europeană autentică, fiind liberală în sens clasic, nu poate avea un prototip de om. Ea nu sugerează că ar trebui să avem ca ideal un om educat, credincios și, mai înainte de toate, interesat de binele public, acest concept nominal al cărui conținut real rămâne mereu discutabil. Unde ar fi, atunci, omul fără o educație deosebită, dar muncitor, omul ateu sau agnostic, omul interesat de mai binele său și a celor dragi? Tradiția de reguli generale descoperite are capacitatea extraordinară de a arăta fiecăruia, așa unic cum este, cum să se comporte atunci când își utilizează cunoașterea pentru a-și atinge planurile individuale de a prospera. Este singura modalitate prin care, în cel mai democratic mod posibil, și anume prin cumpărări, vânzări, investiții, adică prin vot economic, toți prosperăm și avem o contribuție la distribuția rezultatelor în societate. În acest fel, deși pare paradoxal, liberalismul clasic este mult mai interesat de „clasa muncitoare” și de reducerea inegalităților decât este oricare altă filozofie economică și politică ce țintește să dea dreptul unei majorități politice să decidă, prin vot politic, în locul nostru, al tuturor, referitor la modul în care se distribuie rezultatele economice în societate. În esență, liberalismul înseamnă atât vot economic liber, cât și vot politic liber. Filozofiile politice social-democrate vor ca numai votul politic să fie liber, nu și cel economic.
Din păcate, pentru că nu au avut la îndemână alternative mai bune, când au votat împotriva Sistemului la alegerile prezidențiale și parlamentare din noiembrie-decembrie 2024, oamenii nu au putut alege decât soluții mai rele.
Aceasta este una dintre lecțiile recentelor alegeri: oamenii nu au avut la dispoziție alternative pentru vot. La dispoziție au fost niște construcții politice artificiale, pregătite din timp, după chipul și asemănarea Sistemului, care a creat grupurile favorizate ce au dezamăgit alegătorii. Ceea ce au în comun cele două – Sistemul și construcțiile politice care îl arată ipocrit cu degetul – este adversitatea față de liberalism, în special față de liberalismul economic. Ceea ce îi deosebește este poziționarea față de regula de suspendare: partidele ce au ajuns să fie numite pro-occidentale nu au explicit sau implicit scopul de a implementa regula de suspendare a ordinii spontane. Aceste partide ce au proiectat reguli pe baza cărora au fost percepute ca fiind Sistemul. Spre deosebire de acestea, construcțiile politice văzute ca antioccidentale și eronat identificate ca anti-Sistemul au încă și mai mult ideea de a introduce reguli cu scopul de a favoriza diverse grupuri, în loc să recentreze societatea prin eliminarea acestor reguli și prin abținerea de a le înlocui cu altele, care tot reguli cu scop ar fi. Deși nu afirmă acest lucru în mod explicit, partidele văzute ca antioccidentale au ingredientele necesare pentru a ajunge la concluzia că regula suspendării ordini spontane este necesară. Dar, cei mai mulți, inclusiv o mare masă a clerului, nu au înțeles această perspectivă. A fost nevoie ca Patriarhul să iasă public și să afirme calea occidentală a Bisericii, iar CSAT să desecretizeze documentele care afirmau interferența unui „actor statal” în alegeri.
Ceea ce merită notat este că, luând în considerare insatisfacția față de Sistem, nu a apărut un partid puternic care să lupte pentru liberalism. Nu a apărut, pentru că nu mai există suficientă cerere pentru el. Prea mulți oameni au ajuns să creadă în superstiția că doar mai multă intervenție a statului poate reduce inegalitățile economice. Unii preferă Sistemul, care este mai moderat, fiind centrat pe această superstiție, pe această idee neadevărată, conform căreia poate exista justiție socială (distributive), idee care a ajuns să fie considerată adevărată de către opinia publică. Alții au preferat acele formațiuni politice și candidați care, fiind ambigui față de ideea de justiție socială, au idei autoritariste de a crește rolul statului, încurajați de faptul că, relativ recent, suportul pentru autoritarism a crescut și în alte țări occidentale dezvoltate. Așa am ajuns ca votul celor care doresc mai mult liberalism să fie dat nu pentru un partid definit ca liberal în acord cu tradiția de reguli generale descoperite, pentru că în România un astfel de partid trebuie mai întâi construit, ci pentru Sistem, care din această pespectivă, este „răul cel mai mic”.
Oare câți oameni își dau seama cu adevărat că răul cel mai mic este reprezentat, așa cum am menționat mai sus, de o deplină democrație politică, dar nu și de o deplină democrație economică? Răspunsul este că își dau seama doar cei ce nu sunt orbiți de superstiția justiției sociale. Fără democrație (libertate) economică, nici libertatea politică nu poate dăinui. Câți își dau seama că încercările repetate de a atinge obiectivul nerealizabil al justiției sociale produc efecte negative, iar cel mai vizibil este apariția ideilor autoritariste? Apariția și extinderea acelor idei în mai multe țări occidentale constituie un semn că libertatea economică se situează sub nivelul necesar pentru a susține fără slăbiciune libertatea politică.
Nu am deloc speranțe că oameni politici care doresc să păstreze orientarea noastră occidentală au înțeles cu adevărat esența tradiției occidentale, care este liberală în sens clasic. La negocierile menite să găsească o soluție care să dizolve acea abordare specifică sistemului, sancționată mai mult ca de obicei de alegători, îi văd tot pe cei ce pot fi ușor identificabili ca oamenii Sistemului. Cum ar putea unii care au construit Sistemul să dorească sincer să-l elimine? Un Sistem care, deși a ținut orientarea pro NATO și UE, nu a fost capabil să înțeleagă liberalismul, sau care, dacă l-a înțeles, fie l-a considerat dușman, fie nu a avut curajul să-l practice pentru că ar fi intrat în contradicție cu opinia publică.
Dar liberalismul este singura filozofie care reflectă tradiția pe care o alcătuiesc regulile generale descoperite, tradiție mereu perturbată de abordările constructiviste care degenerează în deficite excesive, datorii publice din ce în ce mai mari, în populism. Cum să-i credem noi pe acei politicieni constructiviști care au ieșit spășiți si au spus că au înțeles ce importantă este tradiția, când ei fac orice pentru a critica și evita liberalismul? De câte ori s-a pronunțat cuvântul liberalism în campania electorală? De foarte puține ori! De către cine? De către oameni care nu aveau nicio șansă să fie viitorul președinte sau să fie în parlament.
În încheiere, e nevoie să menționez că noi avem două probleme de rezolvat: 1. să găsim o soluție politică astfel încât să nu avem un președinte antioccidental ; 2. să găsim un echilibru între putere și opoziție care să introducă mai mult liberalism în politici economice, căci altfel, din când în când, vom avea problema votului anti-Sistem, care riscă să degenereze în vot antioccidental.
Cred că, până la urmă, vom găsi o soluție pe termen scurt la prima problemă. Nu cred însă că suntem pregătiți să găsim curând o soluție la cea de-a doua problemă, din moment ce tradiția se află sub atac în întregul Occident. La începutul anilor 1990, exista în Occident o orientare spre liberalism incomparabil mai mare decât cea care există în prezent. Atunci, nu eram în NATO și în UE, dar acea orientare liberală ne-a ajutat să o luăm pe calea cea bună. Acum, cu mai puțin liberalism în Occident și cu atacul ce se derulează asupra tradiției, șansele noastre de a practica liberalismul în politicile publice sunt mult mai mici, deși suntem în UE și NATO. Asta ne diminuează șansele să găsim o soluție corectă la problema bugetară, problemă care, în esență, constă în faptul că diverse grupuri din societate beneficiază deja de reguli sau continuă să obțină reguli cu scop care pot determina guvernul să crească cheltuielile prea rapid. Numai revenirea la politici liberale va opri această tendință. Altfel, ea va rezulta în impozite și datorii publice tot mai mari. Vă dați seama ce ar fi însemnat, în aceste condiții, să nu fi fost membri ai NATO sau ai UE? Vom reveni și noi la o democrație cu mai mult liberalism atunci când, mai devreme sau mai târziu, în țările cu tradiție democrat-liberală se va revigora componenta liberală a politicilor publice.
Varianta actualizată pe 31 decembrie 2024
Sursa:LucianCroitoru.ro
