Sunt destul de norocos să-mi amintesc de Războiul Rece. A avut momentele sale înspăimântătoare. Dar făceam parte dintr-o alianță puternică. Eram mai mari, mai puternici și mai bogați decât adversarii noștri. Sistemul nostru funcționa. Al lor nu. Aveam idei în care credeam. Și luptaserăm într-un război adevărat împotriva unui adversar egal în timpul vieții noastre.
Nimic din toate acestea nu mai este adevărat acum. Alianța noastră este divizată și distrasă. Am fost deja martori ai lipsei de fiabilitate capricioasă a administrațiilor anterioare din SUA. Aceasta probabil va fi și mai rea. Alte modele economice și politice par să funcționeze mai bine decât al nostru. Iar forțele noastre armate nu sunt pregătite pentru războiul care ne amenință.
Mi-am petrecut viața avertizând despre asta. În anii 1980, am militat împotriva comunismului și am documentat prăbușirea acestuia. Am fost arestat, bătut, interogat și deportat de forțele de securitate comuniste. După 1991, trăind în statele baltice, mi-a fost complet clar că Rusia nu era piața emergentă promițătoare și partenerul de securitate de încredere descris de gândirea convențională. Era condusă de escroci și agenți secreți, cu o atitudine imperialistă adânc înrădăcinată, mai ales față de vecinii săi. Cocktailul de trucuri murdare folosit în statele baltice și în alte părți includea propagandă, mită, intimidare fizică, subversiune, sabotaj și război psihologic. Sună cunoscut? Rusia a mai folosit istoria ca armă, acuzând alte țări, în mod fals, de nazism, ignorând faptul că propriul ei imperiu chiar se bazează pe crime în masă susținute de minciuni.
Ne-au avertizat. Oameni precum fostul președinte eston Lennart Meri, într-un discurs din 1994 la Hamburg. Avertismentul său profetic despre pericolul ca nostalgia sovietică să fie fundamentul unui nou imperialism al Kremlinului l-a înfuriat atât de tare pe liderul delegației ruse încât acesta a părăsit sala trântind ușa în urma lui.
Oare poate cineva ghici cine era acesta? Iată un indiciu. Conducea comitetul pentru relații economice externe al orașului Sankt Petersburg. Vladimir Vladimirovici Putin.
În această epocă lipsită de istorie, ne este greu să înțelegem că o interpretare politizată a trecutului este acum berbecul ideologic al putinismului, în special prin argumentul că Ucraina nu este cu adevărat o țară. Istoricii viitorului s-ar putea întreba de ce războiul lui Putin, bazat pe istorie, împotriva Ucrainei nu a fost prevăzut și prevenit.
Pentru că la fiecare etapă ar fi fost mai ieftin și mai ușor să-i opunem rezistență lui Putin, la fel cum am fi putut evita dependența noastră nesăbuită de China.
Dar am eșuat.
Această țară și aliații săi se confruntă acum cu cea mai gravă criză de apărare și securitate din viața tuturor celor prezenți în această sală. Aceasta va impune costuri oribile, poate catastrofale. Dar prețul până acum nu a fost plătit de noi sau de celelalte țări din ceea ce numesc Occidentul confortabil. A fost plătit de milioane de ucraineni. Morți, mutilați, traumatizați, îndoliați și exilați, cu șansele de viață ruinate.
Sacrificiul ucrainenilor ne-a cumpărat timp. L-am irosit. Nu i-am ajutat atunci când ajutorul nostru ar fi fost cel mai eficient. Dacă am fi fost decisivi, în loc de nehotărâți, Ucraina nu s-ar afla în situația de acum, cu linia frontului în colaps, oamenii săi epuizați, infrastructura de încălzire și energie devastată și cu mult mai rău care urmează odată cu venirea iernii.
Sancțiunile noastre împotriva Rusiei au eșuat. Am obținut titluri de presă fantastice – înghețarea rezervelor băncii centrale, oprirea fluxurilor de gaze naturale, plafonarea prețului petrolului, obligarea companiilor occidentale să se retragă din Rusia, chiar și forțarea lui Abramovici să vândă Chelsea.
Dar acele titluri au fost înșelătoare. Nu am reușit să aplicăm acele sancțiuni, iar Rusia le-a evitat. Agențiile noastre guvernamentale au fost prea lente. Voința noastră politică a lipsit. Nu am fost dispuși să acceptăm durerea sau riscul.
Nici măcar pentru propria noastră securitate nu a funcționat. Suntem deja sub atac din partea Rusiei, cu ceea ce pe vremuri se numea aktivnye meropriyatiya [măsuri active]. Acum avem un jargon mai modern, precum „război hibrid”, agresiune în zona gri sau război sub prag. Dar indiferent cum le numim, se întâmplă chiar acum. Vedem bombardamente și bătăi, otrăviri și incendieri, atacuri asupra infrastructurii noastre critice – conducte, cabluri, baze de date și sisteme informatice.
Acestea sunt atacuri asupra membrilor NATO, pentru care NATO nu are răspuns. Ce facem dacă Rusia paralizează British Airways? Dăm în judecată? Emitem un comunicat de presă? Expulzăm un diplomat rus? Lansăm o lovitură cu rachetă? Sau acoperim totul? Realitatea este că ne lipsesc mijloacele pentru a răspunde acestor atacuri, iar Rusia știe asta.
Iar aici e problema. NATO este configurat pentru un război pe care nu îl vom purta. Nici măcar pentru asta nu e pregătit bine – depinde aproape total de americani pentru tot, de la stocuri de muniții până la realimentare aeriană. Dar nu este configurat pentru războiul pe care îl purtăm chiar acum. Rusia știe asta. Noi nu. Încă trăim în lumea confortabilă de acum treizeci de ani. Rusia crede că poate escalada măsurile sale active fără consecințe.
Și acum ne confruntăm cu trei consecințe terifiante și cumulative.
Primul pericol este eșecul Ucrainei.
Nu știu cum se va încheia acest război, dar pericolul grav și în creștere este ca Ucraina să fie forțată, printr-un amestec de neglijență și cinism, să sacrifice teritorii și securitatea pentru un armistițiu temporar. Rezultatul va fi o Bosnie uriașă la granița de est a Europei: un stat eșuat sau în curs de eșec, plin de oameni traumatizați și furioși, neatractiv pentru investiții, nesustenabil, o pradă ușoară pentru diversiuni și interferențe, și o sursă de milioane de refugiați – cinci milioane în această iarnă dacă sistemul energetic eșuează, 25 de milioane anul viitor dacă Ucraina este forțată să capituleze.
Al doilea mare pericol este proliferarea nucleară.
Putin a demonstrat că șantajul nuclear funcționează. Dacă Ucraina și-ar fi păstrat armele nucleare, Rusia nu ar fi îndrăznit să o atace. Dacă Occidentul nu ar fi fost intimidat de amenințările nucleare ale Rusiei, i-am fi oferit Ucrainei ceea ce avea nevoie, la momentul potrivit. Garanțiile de securitate pe care le-am oferit Ucrainei sunt inutile. De ce ar avea Japonia, Coreea de Sud, Taiwanul sau – în acest caz – Polonia încredere acum în garanțiile nucleare ale Americii?
Al treilea și cel mai presant pericol este pentru NATO.
Ce se întâmplă dacă Rusia lansează un atac devastator sub pragul conflictului deschis asupra unuia dintre aliații noștri? Imaginați-vă mercenari sau soldați neregulați trecând granița în statele baltice, Polonia sau Finlanda, combinați cu atacuri de război electronic care paralizează avioanele și infrastructura critică. Imaginați-vă bombe explodând în Riga, Tallinn și Vilnius, în numele unor „fronturi de eliberare” obscure. Imaginați-vă asasinate ale liderilor politici și de afaceri din aceste țări, comise de mercenari plătiți. Aceste țări vor considera pe bună dreptate că este o amenințare existențială, care necesită un răspuns militar.
Și ce va face Rusia? Va agita sabia nucleară. Va spune că orice răspuns NATO va fi întâmpinat cu un răspuns rapid și nemilos.
În aceste condiții, NATO va spune nu.
Vă puteți imagina Germania, în starea sa actuală, fiind de acord cu lovituri cu rachete asupra Kaliningradului? Mă îndoiesc. Casa Albă ar fi de acord ca navele de război NATO să monteze o blocadă navală asupra Sankt Petersburgului? Mă îndoiesc. Noi, în Marea Britanie, am fi de acord să desfășurăm armele noastre cibernetice ofensive împotriva rețelei electrice sau a sistemelor de apărare aeriană ale Rusiei? Mă îndoiesc și de asta.
Și în acel moment, NATO s-a sfârșit.
Suntem mult mai aproape de acest punct decât ne dăm seama.
Pentru oricare izolaționiști din public, aș adăuga că apărarea noastră națională este jalnic de slabă. Doctrina de apărare a Finlandei presupune că țara trebuie să poată lupta singură și fără ajutor timp de trei-patru luni. Marea Britanie nu poate lupta singură nici măcar patru zile. Până la sfârșitul primei săptămâni de război, și probabil chiar mai devreme, apărarea noastră aeriană ar fi complet epuizată. Bombe și rachete rusești ar ploua asupra orașelor noastre, așa cum fac în fiecare noapte în Ucraina. Și am rămâne doar cu descurajarea nucleară ca răspuns de ultimă instanță.
Iar aici este problema. Aceste arme funcționează doar cu consimțământul americanilor. Chiar credeți că Joe Biden sau Donald Trump ne-ar permite să riscăm un apocalips nuclear într-un război în care Statele Unite în sine nu ar fi amenințate?
Am fost victime ale gândirii magice, din nou și din nou. Credem că sistemele de arme pe care le livrăm treptat Ucrainei vor fi decisive. Credem că sancțiunile noastre vor paraliza economia rusă. Credem că poporul rus se va revolta împotriva războiului, că regimul se va diviza, că Xi Jinping îl va face pe Putin să se oprească.
Ce nu reușim să realizăm este că Putin a câștigat deja cea mai importantă bătălie. A testat Occidentul și l-a găsit lipsit de voință. Vrea să răstoarne ordinea de securitate post-1991 din Europa. Vrea să distrugă NATO și să scoată americanii. Și este pe drumul cel bun să reușească.
Deci, ce facem?
Primul lucru este să încetăm cu obsesia Donald Trump. Nu sunt fan. Poate sunt singura persoană din această sală care a mers din ușă în ușă pentru a încerca să-l opresc. Experiența mea din Pennsylvania, acum câteva săptămâni, nu mi-a lăsat nicio îndoială despre slăbiciunea campaniei Harris. Dar ar trebui să ținem cont de faptul că președinția Biden a fost dezastruoasă. De la George W. Bush și lansarea războiului global împotriva terorismului, a fost clar că securitatea noastră aici, în Europa, este o prioritate secundară pentru Statele Unite.
Dar nu am acționat în acest sens. Timp de decenii, am făcut economii la cheltuielile de apărare și am transformat gândirea dorințelor în artă. Acum culegem consecințele.
În loc să lamentăm sfârșitul relației transatlantice, ar trebui să construim altceva. Să acceptăm că NATO este prea mare, prea lent, prea divers și prea divizat. În schimb, să construim coaliții – coaliții ale celor dispuși, capabili și conștienți de amenințare. Aceasta este ceea ce propune premierul Poloniei, Donald Tusk. Și să ne amintim că, în termeni convenționali, Polonia este acum o putere militară mult mai capabilă decât Marea Britanie. Nucleul acesteia ar putea fi Forța Expediționară Comună (Joint Expeditionary Force), alianța condusă de Regatul Unit, formată din zece țări nordice și baltice plus Țările de Jos. Ar trebui să transformăm aceasta în JEF-Plus, aducând țări precum Polonia, Cehia și România.
Indiferent cine va face parte din ea, coaliția are cinci sarcini urgente:
1. Înarmați Ucraina pentru a câștiga. Aceasta înseamnă să oferim arme din stocurile noastre, să le cumpărăm de pe piața liberă și, mai ales, să investim în industria de apărare a Ucrainei.
2. Confiscarea activelor rusești înghețate.
3. Extinderea apărării aeriene.
4. Revitalizarea apărării și descurajării proprii.
5. Sprijinirea SUA în competiția cu China.
Mai multă implicare strategică a Europei poate păstra angajamentul SUA.
Nu este prea târziu, dar va fi curând.
Sursa: edwardlucas.substack.com
