“Deși puțini actori occidentali s-au acoperit de glorie în gestionarea dosarelor Ucraina și Iran, Uniunea Europeană s-a descurcat mai prost decât mulți alții. Fiind înainte de toate o ordine juridică și nu un actor geopolitic, UE este deosebit de prost configurată pentru noua lume a Marilor Puteri în care trăim.
Acum douăzeci de ani, în contextul Războiului Global împotriva Terorismului, Robert Kagan observa celebra diferență potrivit căreia americanii sunt de pe Marte, iar europenii de pe Venus. Dacă această caracterizare era atunci încă într-o anumită măsură plauzibilă, ea este astăzi complet nesustenabilă, întrucât valul războiului a ajuns chiar pe continentul nostru.
În ultimii patru ani, Uniunea Europeană a fost surprinsă în repetate rânduri de evenimente: de la invazia pe scară largă a Ucrainei de către Rusia, din februarie 2022, la atacurile Hamas asupra Israelului din 7 octombrie 2023 și consecințele lor – inclusiv atacurile rebelilor Houthi asupra transportului maritim din Marea Roșie –, până la recentul război americano-israelian împotriva Iranului.
De fiecare dată, Bruxellesul și capitalele statelor membre au fost luate prin surprindere și s-au dovedit incapabile să reacționeze eficient. Contrastul cu Marea Britanie și Statele Unite este evident: serviciile lor de informații au anticipat invazia rusă, iar fără ajutorul lor acordat încă din primele faze ale conflictului, Ucraina ar fi fost aproape sigur cucerită. Tot ele au contribuit în mod semnificativ, prin forțele navale, la limitarea amenințării reprezentate de rebelii Houthi, cel puțin până în prezent.
În pofida provocărilor tot mai mari, Uniunea Europeană rămâne un pitic militar. În al treilea deceniu al secolului XXI, ea dispune doar de instrumente militare extrem de limitate. Prin intermediul PESCO (Cooperarea Structurată Permanentă), UE poate mobiliza doar aproximativ 2.500 de militari. Chiar dacă adunăm laolaltă capacitățile armatelor statelor membre, care însumează aproximativ 1,3 milioane de militari activi, doar între 40.000 și 50.000 dintre aceștia sunt efectiv pregătiți pentru desfășurarea rapidă în operațiuni.
Mai grav, atunci când, în aprilie 2025, s-a discutat despre constituirea unei forțe de menținere a păcii pentru Ucraina, a devenit evident că statele Uniunii Europene nu puteau pune la dispoziție nici măcar 25.000 de militari. Europa a eșuat, de asemenea, lamentabil în a răspunde amenințării pe care rebelii Houthi, sprijiniți de Iran, o reprezentau pentru navigația comercială în Marea Roșie.
Disprețul cu care administrația Trump îi privea pe europeni din cauza dependenței lor militare de Statele Unite a fost ilustrat de conversația internă, ajunsă în presă, privind atacurile aeriene americane împotriva rebelilor Houthi, desfășurate la sfârșitul lunii martie 2025. Vicepreședintele JD Vance se plângea că Statele Unite sunt nevoite încă o dată „să scoată Europa din încurcătură”. Secretarul Apărării, Pete Hegseth, i-a răspuns că este de acord și că europenii sunt „PATETICI”.
Rădăcinile acestei stări de fapt sunt adânc înfipte în trecut. Europa a fost, timp de secole, o mare putere – însă mai ales în imaginația visătorilor și a dictatorilor săi. În Evul Mediu și în epoca modernă timpurie, unii dintre susținătorii ideii de „Creștinătate” promovau un proiect militar comun menit să oprească expansiunea Imperiului Otoman. Mai târziu, integrarea europeană s-a transformat într-un „proiect al păcii”, destinat să reducă tensiunile interne ale continentului.
De exemplu, în secolul al XVIII-lea, scriitorul și reformatorul francez Abatele de Saint-Pierre a publicat un plan pentru o „Pace perpetuă în Europa”, care urmărea încheierea unui „tratat pentru instituirea unei Uniuni Europene permanente”.
Vechiul Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană, bazat pe dispersarea, și nu pe concentrarea puterii și care, în cele din urmă, s-a dovedit incapabil să descurajeze agresorii, ilustrează perfect această tendință. El contrasta profund cu modelul uniunii anglo-americane din secolul al XVIII-lea, care a stat la baza ascensiunii Marii Britanii și a Statelor Unite.
La începutul secolului al XIX-lea, împăratul francez Napoleon Bonaparte vorbea despre niște „State Unite ale Europei”. Sistemul Continental poate fi privit ca o formă embrionară de uniune economică europeană; Marea Armată (Grande Armée) – ca un sistem european de securitate colectivă; iar Codul Napoleon – ca fundamentul unui sistem paneuropean de drept public și administrație.
În secolul al XX-lea, Adolf Hitler a încercat să mobilizeze continentul împotriva Imperiului Britanic, a Statelor Unite și a Uniunii Sovietice. După cel de-al Doilea Război Mondial, integrarea europeană a apărut ca un proiect al păcii, menit să depășească antagonismul franco-german prin internaționalizarea producției de oțel, o resursă esențială pentru industria militară. Totodată, ea a fost și un proiect de război, întrucât urmărea mobilizarea jumătății democratice a continentului pentru descurajarea Uniunii Sovietice.
Proiectul european a reprezentat astfel o încercare de evadare din propria istorie. El a fost construit împotriva propriului trecut.
Trebuie recunoscut că Uniunea Europeană a contribuit la menținerea păcii în cea mai mare parte a continentului. Cu toate acestea, ea a eșuat – cel puțin până în prezent – ca proiect militar.
În ciuda eforturilor președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, de a crea o „Comisie geopolitică”, Uniunea Europeană nu dispune în prezent de o armată eficientă și nici nu își controlează propriile frontiere. Ea nu exprimă o voință unică în politica externă: în 2003, de pildă, unele state membre au participat la războiul din Irak, în timp ce altele au refuzat.
Prin urmare, Uniunea Europeană nu acționează – și, în configurația sa actuală, nici nu poate acționa – ca o mare putere în sensul clasic al termenului. Ea seamănă mult mai mult cu vechiul Sfânt Imperiu Roman decât cu marile uniuni politice ale istoriei; din punct de vedere geopolitic, Uniunea Europeană valorează mai puțin decât suma părților sale.
În ultimii aproximativ treizeci de ani, europenii au ratat în mod repetat oportunitatea de a schimba această situație. Au existat numeroase așa-numite „ore ale Europei”. Ministrul de externe al Luxemburgului, Jacques Poos, a proclamat una dintre ele în 1991, la începutul războaielor de succesiune din Iugoslavia, când Uniunea Europeană spera să iasă de sub umbra Statelor Unite, gestionând singură o criză izbucnită chiar în vecinătatea sa.
A urmat o altă asemenea „oră” după criza financiară din 2008, când mulți se așteptau ca recesiunea și criza datoriilor suverane să conducă la apariția unor State Unite ale Europei.
În 2014 și apoi în 2022, anexarea Crimeei și, ulterior, invazia rusă pe scară largă împotriva Ucrainei au alimentat speranța că amenințarea externă va obliga continentul să se integreze politic și militar.
Toate aceste „momente europene” au venit și au trecut fără să producă transformarea așteptată.
Principala explicație pentru eșecul Europei de a realiza o uniune politică și de a dobândi independență militară este că, până acum, nu a avut un stimulent suficient de puternic pentru a face acest pas. Atâta vreme cât Statele Unite au garantat securitatea militară a continentului prin intermediul NATO, europenii nu au resimțit o nevoie existențială de a renunța la suveranitățile lor naționale și de a îmbrățișa o uniune supranațională.
Însă, deja de anul trecut, din ianuarie 2025, această poziție nu mai este sustenabilă. Administrația președintelui Donald Trump și-a exprimat în mod ferm lipsa de disponibilitate de a continua investiția tradițională a Statelor Unite în securitatea Europei, mai ales dacă majoritatea statelor europene nu își sporesc în mod semnificativ contribuția la apărarea propriului continent. În pofida creșterii recente a cheltuielilor militare, totul indică faptul că Uniunea Europeană nu va reuși să răspundă acestei provocări.
Dar situația nu trebuie să rămână astfel. Resursele Uniunii Europene sunt impresionante. Aproape 450 de milioane de oameni trăiesc în UE, mai mult decât în orice altă entitate politică din lume, cu excepția Indiei și a Republicii Populare Chineze. Puterea economică agregată a Uniunii o plasează între primele trei economii ale lumii, fiind depășită doar de Statele Unite și de China.
Din punct de vedere economic, Uniunea Europeană îndeplinește, așadar, pe deplin criteriile necesare pentru a constitui unul dintre marile „poli” ai sistemului internațional.
La fel, dacă sunt însumate, bugetele militare ale statelor membre depășesc cu mult cheltuielile militare ale Rusiei, chiar și atunci când acestea sunt ajustate în funcție de paritatea puterii de cumpărare. Prin urmare, Uniunea Europeană trebuie să iasă din umbra propriei sale istorii și să dobândească unitatea politică și militară necesară pentru a descuraja Rusia, a limita influența Chinei și a face față Iranului.
Acest obiectiv poate fi atins doar prin transformarea Uniunii dintr-un Sfânt Imperiu Roman al epocii moderne într-o uniune politică deplină, construită după modelul anglo-american.
Crearea unui stat unic al Uniunii Europene, dotat cu o datorie publică comună, o armată comună și instituții aflate sub autoritatea unui parlament comun, care să completeze actuala Piață Unică, ar constitui fundamentul unui veritabil proiect continental de Mare Putere.
Numai în aceste condiții Uniunea Europeană va deveni forța mondială pe care dorește și are nevoie să o reprezinte. Iar această mare putere europeană ar putea deveni, la rândul ei, un aliat puternic al unei Marii Britanii suverane.”
Brendan Simms
(profesor de Istoria Relațiilor Internaționale la Universitatea din Cambridge, autorul volumului „The Return of the Great Powers”)
Sursa: The Telegraph
