“Mark Carney, prim-ministrul Canadei, a participat la cel de-al optulea summit al Comunității Politice Europene, desfășurat l]n mai la Erevan, în Armenia. Cu acest prilej, el a adresat Europei un apel puternic pentru a sprijini Ucraina și pentru a-și asuma statutul de putere:
„Ordinea internațională va fi reconstruită și va fi reconstruită pornind din Europa.”
Într-adevăr, dincolo de războaiele din Ucraina și Iran se conturează marea cotitură a istoriei secolului XXI, odată cu intrarea într-o nouă eră a imperiilor.
Europa se află într-o situație critică. Ea cumulează declin demografic, stagnare economică și vulnerabilitate strategică. Șocul petrolier și blocarea strâmtorii Hormuz par să îi dea lovitura de grație. În timp ce rămâne în afara operațiunilor militare, continentul este extrem de expus atât scumpirii hidrocarburilor și penuriei de materii prime strategice, cât și stagflației și închiderii rutelor maritime vitale pentru aprovizionarea sa.
Distrugerea stabilității, prosperității și securității Europei de către Statele Unite – cele care ar fi trebuit să le garanteze – reprezintă o traumă fără precedent, dar și o șansă istorică. Europenii sunt constrânși să renunțe la iluzia ieșirii din istorie și să înfrunte realitățile secolului XXI.
În același timp, antreprenorii, investitorii și cercetătorii redescoperă Europa, în vreme ce America își vede populația în scădere, capitalurile îndepărtându-se, iar procesul de dedolarizare accelerându-se.
Toți reevaluează atuurile Europei:
* talentul și capitalul său uman;
* universitățile sale de excelență;
* economiile populației, în valoare de 35.000 de miliarde de euro;
* o piață unică de mari dimensiuni guvernată de statul de drept;
* o monedă comună aflată sub responsabilitatea unei bănci centrale independente;
* instituții stabile și previzibile.
Astfel, într-un secol XXI volatil și violent, Europa poate deveni refugiul principiilor din 1945 care au stat la baza succesului Statelor Unite și al Occidentului: liberalismul, respectarea suveranității statelor și multilateralismul. Însă, pentru aceasta, Europa trebuie să rupă cu un model devenit depășit și să se reinventeze în jurul competitivității, suveranității și securității.
Or, această actualizare fundamentală se lovește de două obstacole majore. Primul îl reprezintă greutatea și lentoarea instituțiilor Uniunii Europene, în special a Comisiei Europene, paralizată, de Ursula von der Leyen, a cărei singură preocupare este îngroparea planului de acțiune salutar propus de Mario Draghi.
Al doilea obstacol rezultă din vidul politic creat de slăbiciunea leadershipului marilor state europene. Germania, departe de a fi fost pusă în mișcare de Friedrich Merz, se afundă în stagnare și în criză politică. La un an după victoria sa la limită, cancelarul apare la fel de ezitant pe cât este de impulsiv, ceea ce îi aduce un nivel record de impopularitate.
Singurele schimbări notabile privesc recurgerea la îndatorare – în valoare de 200 de miliarde de euro anual– și reînarmarea, bugetul apărării urmând să ajungă în 2026 la 120 de miliarde de euro. În rest, reformele rămân doar la stadiul de proiect.
Industria este devastată, lovită în plin de șocul petrolier din cauza impasului persistent al politicii energetice, consecința fiind eliminarea a sute de mii de locuri de muncă. Competitivitatea continuă să scadă sub efectul exceselor birocratice și al unei inflații de aproximativ 3% pe an. Lupta împotriva războiului hibrid purtat de Rusia rămâne într-o fază incipientă.
Politica externă este haotică, marcată de schimbări repetate de poziție față de Donald Trump și de ambiguitatea menținută în relația cu China, în ciuda adâncirii deficitului comercial, care a ajuns la 90 de miliarde de euro în 2025.
Emmanuel Macron este compromis atât în Franța, cât și pe scena internațională pentru că a retrogradat Franța la statutul de „om bolnav al Europei”. După dezastruoasa dizolvare a Adunării Naționale din 2024, instituțiile sunt blocate, iar statul este paralizat. Demografia este în declin accentuat. Economia era deja blocată înaintea șocului petrolier, care a împins-o și mai adânc în stagflație. Aparatul productiv, epuizat, nu mai produce decât 36% din bunurile manufacturate consumate în țară. Sărăcirea populației se accelerează, iar bogăția pe locuitor a coborât pe locul 34 la nivel mondial, situându-se cu 7% sub media Uniunii Europene.
Falimentul financiar, ilustrat de o datorie publică de 3.500 de miliarde de euro, privează Franța de orice marjă de manevră în fața șocurilor și face imposibilă orice reînarmare serioasă.
În Regatul Unit, laburiștii, în ciuda majorității covârșitoare de care dispun în Camera Comunelor, se află într-o poziție extrem de fragilă, cu atât mai mult după dezastrul Partidului Laburist și ascensiunea istorică a partidului Reform UK la alegerile locale. Economia este blocată: investițiile străine s-au oprit, City-ul londonez traversează o perioadă dificilă, iar piața imobiliară este în declin.
Imigrația – marcată de sosirea a 200.000 de migranți clandestini – și violența, reflectată în explozia atacurilor cu cuțitul și a agresiunilor antisemite, au scăpat complet de sub control. Statul este puternic îndatorat (106% din PIB) și se lovește de un adevărat zid fiscal, pe fondul creșterii ratelor dobânzilor.
În Italia, Giorgia Meloni, care își impusese autoritatea în fruntea guvernului de coaliție al dreptei, reușise să readucă economia pe o traiectorie pozitivă, să reducă deficitele, să stabilizeze datoria publică și să restabilească credibilitatea Romei atât în fața piețelor, cât și a Uniunii Europene. Totuși, după respingerea prin referendum a proiectului său de reformă a justiției, dificultățile s-au acumulat.
Fondurile europene, reprezentând 192 de miliarde de euro sub formă de granturi și împrumuturi, se epuizează tocmai în momentul în care izbucnește șocul petrolier, în timp ce declinul demografic persistă, iar exporturile sunt amenințate de ascensiunea protecționismului. Deficitul bugetar se deteriorează, în ciuda creșterii presiunii fiscale, care urcă de la 41,7% la 43,1% din PIB. Reînarmarea înaintează cu dificultate. Coaliția de dreapta este prinsă între mobilizarea societății civile și apariția unui nou partid de extremă dreaptă, Futuro Nazionale, condus de generalul Roberto Vannacci.
În Spania, marele tactician Pedro Sánchez este ajuns din urmă de lipsa unei strategii și de problemele structurale ale propriei țări. Modelul de dezvoltare bazat aproape exclusiv pe cheltuieli publice se dovedește nesustenabil. PIB-ul pe locuitor stagnează încă din 2019.
Opțiunea pentru imigrația în masă, destinată să stimuleze creșterea economică și să alimenteze economia informală, destabilizează societatea. Opoziția frontală față de Donald Trump ascunde fragmentarea politică, o corupție devenită endemică și destrămarea unității naționale.
Europa nu poate fi relansată fără marile națiuni care o compun. Or, toate acestea sunt confruntate cu necesitatea de a se redefini fără a dispune însă de mijloacele politice necesare, ceea ce le împiedică totodată să cadă de acord asupra unui nou proiect pentru continent.
Prin urmare, renașterea nu poate veni decât de la cetățeni, în special cu ocazia alegerilor decisive care se vor succeda începând din 2027.
Pericle amintea pe bună dreptate că:
Nu pietrele, ci oamenii constituie adevăratul zid de apărare al cetăților.”
Nicolas Baverez
Sursa: LeFigaro.fr
