Am scris de câteva ori despre procesul de epurare al publicațiilor, cel mai recent material fiind publicat în Panorama comunismului în România, Polirom, Iași, 2020. Primele activități de cenzurare a publicațiilor au început chiar înainte de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. La doar câteva luni de la 23 august 1944, „Secţiunea Politică” a Comisiei Aliate de Control instaura cenzura preventivă pentru presa românească, în vederea acordării vizelor „pozitive” sau „negative”. Din păcate, această perioadă este mai greu de reconstituit, din cauza lipsei documentelor (fondul arhivistic al acestei Comisii nu se află în România). Totuși, se pare că, pentru unele publicații, 26 noiembrie 1944 este data de când se aplică cenzura Comisiei, conform unui raport al Ministerului Propagandei Naționale:
„1.- Cu începere de la data de 26 Noiembrie a.c. se instituie o cenzură preventivă a întregului material, ce urmează a fi publicat în ziarul «Curierul». 2.- Cenzurarea o va efectua Secţiunea Politică a Comisiunii Aliate de Control, prin cenzorul Secţiunii Politice, d-l Chiricenco. Semnătura d-lui Chiricenco va servi drept viză valabilă pentru publicarea materialului în ziarul «Curierul»”.
Nu este exclus totuși ca data să difere de la o publicație la alta. Sunt de reținut, pentru această etapă, operativitatea și eficiența cu care acționau ofițerii sovietici (care aveau o experiență mai veche în domeniu, în URSS procesul începuse în 1917). În arhive există câteva tabele cu reviste şi ziare propuse spre avizare cenzorilor sovietici, răspunsul acestora fiind: „Comisiunea Aliată de Control în România nu are nimic de obiectat împotriva apariţiei publicaţiei” sau „găseşte nepotrivit timpului de faţă apariţia următoarelor publicaţii periodice”.
Activitatea Comisiei avea loc în birourile speciale ale cenzurii sovietice, care funcționau în Bucureşti, dar şi în câteva oraşe mai mari din provincie. În general, controlul librăriilor, bibliotecilor sau tipografiilor se efectua de către comisii formate din consilieri culturali regionali, însoţiţi de membri ai Comisiei Aliate de Control, care asistau la distrugerea cărţilor, semnând împreună procesele verbale. Dar membrii Comisiei făceau și controale individuale, semnalând apoi nereguli, de pildă: la 30 iulie 1946, consilierul regional din Sibiu raportează Direcţiei Culturale şi Direcţiei Regionalelor din Ministerul Informaţiilor (fost al Propagandei): „Am onoarea a vă aduce la cunoştinţă că, în urma controlului făcut pe teren de către Comisia Aliată de Control din Sibiu, s-a constatat că cele mai multe biblioteci nu au procedat la epurarea cărţilor conform celor trei broşuri.” Sau: „Comisia aliată de control din Cluj ne cere ca în permanenţă să lucrăm la epurarea cărţilor. Ceea ce facemzi de zi.” (din „Raport despre activitatea regionalei Cluj” din august 1946).
Oficial, la baza epurărilor se află „Decretul-Lege nr. 364 din 2 mai 1945”, semnat de Regele Mihai, în temeiul articolului 16 din Convenţia de Armistiţiu, „pentru retragerea unor anumite publicaţiuni periodice şi neperiodice, reproduceri grafice şi plastice, discuri, medalii şi insigne metalice.” Epurările se făceau conform listelor publicate în Monitorul Oficial, a broşurilor „Publicaţiile scoase din circulaţie până la 1 august 1945”, „Publicaţiile interzise până la 1 mai [sau 1 noiembrie] 1948” etc. Deși criteriile sunt clare, avându-se în vedere „publicaţiile periodice şi neperiodice apărute de la 1 Ianuarie 1917 până la 23 August 1944 cuprinzând idei legionare, fasciste, hitleriste, şoviniste, rasiste sau pasagii dăunătoare bunelor relaţii ale României cu Naţiunile Unite”, în primii ani s-au constatat abuzuri grave și încălcarea sau anularea oricăror criterii. Distrugerea masivă a cărţilor în această perioadă s-a produs într-o atmosferă de haos, incertitudine şi lipsa responsabilităţii. Frica de ofiţerii sovietici care insistau să se respecte noile convenţii, presiunea pe care aceştia o exercitau, precum şi excesul de zel al multor funcţionari a dus la cele mai mari distrugeri ale fondului de carte din istoria României. Deşi primeau indicaţii concrete ce fel de publicații să distrugă, consilierii regionali înţelegeau uneori să ardă întreaga bibliotecă: „În urma unei dispoziţii a C.C.M. s-au distrus toate cărţile editate înainte de 23 august 1944, fără niciun fel de criteriu.” (Galaţi, raportul din 22 -27 decembrie 1948); la Ploieşti „nu există pentru moment o bibliotecă publică în funcţiune”; la Timişoara: „Aflând că în podul clădirii Comisariatului Militar s-ar găsi depozitate, din vremea când acolo era sediul Consilieratului Cultural, cărţi retrase din circulaţie provenind din bibliotecile săteşti, am cercetat dacă mai există, pentru a le alătura celorlalte. Conducerea Comisariatului ne-a informat că au fost distruse prin ardere la instalarea lor în local” (Cercetătorii ruşi ai acestui fenomen au găsit, în cazul Uniunii Sovietice, asemenea ordine abuzive emise de Glavlit, în care se ordona „epurarea tuturor ediţiilor până la 1938”).
Controalele s-au făcut cu regularitate, de fiecare dată epurându-se impresionante cantităţi de cărţi și reviste, pentru care depozitele improvizate se măsurau în vagoane: „Am controlat cele trei depozite existente – două în pivniţă şi magazia tipografiei Atelierele Grafice no.1, conţinând cca. 3 vagoane cărţi – şi unul în magazia Comitetului Provizoriu Judeţean, conţinând cca. un vagon cărţi.” A arde vagoane de cărţi în urma acestor razii devenise o activitate curentă: „Din biblioteca Muzeului Secuiesc şi a liceului Miko în anul 1945 s-a efectuat o epurare generală sub controlul poliţiei şi delegatului C.A.C. în urma căruia s-a ars peste un vagon de cărţi.”
După înfiinţarea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, începând din 1949, cenzorii vor pleca pe teren „pentru rezolvarea stocurilor de cărţi blocate”, vor studia cărţile epurate anterior şi se vor pronunţa în rapoartele lor asupra valorii acelora care trebuie „cruţate”. Edificator în acest sens este un „Raport de activitate” despre controlul efectuat la Buzău pe data de 12-14 septembrie 1950:
„În urma controlului am apreciat că întreg materialul poate să meargă la topit. În afară de stocul de manuale didactice vechi se mai găsesc, tot în stoc, ediţii de popularizare din clasicii noştri tipărite în condiţii foarte proaste atât din punct de vedere tehnic cât şi din punct de vedere al conţinutului – ciuntiri şi mutilări de text cari nu pot fi de niciun folos. Cea mai mare parte sunt numai broşate, iar copertele se găsesc tot în stoc, în acelaşi depozit. Apoi, diferite broşuri de ocultism şi alte tipărituri de duzină cu conţinut dăunător. Câte un exemplar din ceea ce există acolo a fost înaintat anterior Serviciului nostru de Control şi s-a avizat pentru valorificarea materialului prin topire” (sic!). După ce enumeră zeci de titluri de filosofie, istorie și literatură, cenzorul adaugă: „La acestea adăugăm şi o serie de vreo 300 exemplare din colecţia Biblioteca pentru toţi, aproape toate traduceri din clasici (Platon, Gogol, Lessing, Shakespeare, Cicero, Cehov, Schiller, Ibsen), ridicate de la fosta librărie Călinescu şi depozitate de asemenea pentru topit.” Sunt și liste cu carte religioasă veche, cu ediții prețioase din bibliotecile particulare, ale căror stăpâni, foști lideri politici, de obicei, erau în închisori. Epurarea din această perioadă s-a numit inițial „defascizare”, ca ulterior să fie adoptat un cuvânt mai neutru, dar cu conotații nu mai puțin expresive – „purificare”, specialiștii în domenii preferând termenul de „bibliocid”.
