În mai 2023 s-au împlinit cincizeci de ani de la publicarea capodoperei Arhipelagul Gulag de Alexander Soljenițîn, care a produs un șoc moral și politic pe întreaga planetă[1]. Autorul primise deja în 1970 Premiul Nobel pentru literatură, pentru romanul O zi din viața lui Ivan Denisovici. Personajul principal fusese prizonier de război sovietic în lagărele naziste de concentrare, iar după eliberare a fost condamnat pe nedrept de sovietici ca ”spion german” și internat în lagărele sovietice de concentrare, în Gulag, la fel precum alte milioane de foști prizonieri de război sovietici; în mod absolut șocant, cartea O zi din viața lui Ivan Denisovici a fost publicată în Uniunea Sovietică, ceea ce a amplificat credibilitatea mondială a autorului[2]. Datorită notorietății internaționale a lui Soljenițîn și a calității sale de martor și victimă a represiunii comuniste, Arhipelagul Gulag a devenit instant un best-seller internațional.
Încă din 1918, în Occident au apărut zeci și sute de mărturii și de texte analitice, documente, rapoarte, privind natura criminală a comunismului din Uniunea Sovietică și din celelalte state comuniste, dar lumea liberă nu era pregătită să accepte că regimurile comuniste erau cel puțin la fel de criminale precum regimul nazist. În ciuda Războiului Rece, vechea alianță antifascistă dintre SUA, Marea Britanie și URSS a fost considerată mai importantă decît adevărul istoric și politic privind natura celuilalt totalitarism, cel comunist. În plus, sistemul sovietic de dezinformare și propagandă la nivel internațional, plus milioanele de simpatizanți leniniști, staliniști, marxiști, din Occident, au împiedicat organizarea unui unui tribunal internațional al crimelor comise de regimurile comuniste (procesul comunismului). Abia prin apariția masivei investigații a lui Soljenițîn privind universul concentraționar sovietic lumea liberă a fost dispusă să accepte adevărurile privind crimele comunismului.
Am fost atît de tulburat de lectura cărții lui Soljenițîn încît am scris de mai multe ori despre ea, din diferite perspective, dar nu am să le reiau aici, pentru că mai important decît orice este ca lumea să citească mai întîi această capodoperă, iar abia ulterior comentariile despre ea[3]. Și fiindcă a venit vorba despre lectura cărții, îmi ajung degetele de la cele două membre superioare pentru a număra cîți oameni am întîlnit care să o fi citit integral. Cei mai mulți au frunzărit-o. Unul dintre cei care nu au citit-o era Traian Băsescu. Cînd fostul președinte, dovedit între timp colaborator al poliției politice, a înființat celebra sa comisie privind analiza dictaturii comuniste din România, am publicat un editorial care i-a înfuriat pe numeroșii săi susținători din acea vreme (dintre care nu a mai rămas nimeni între timp). Spuneam că sensul înființării unei asemenea comisii – pe care altminteri am apărat-o în fața atacurilor nedemne – era redundant[4]. Mă bazam pe următorul raționament: dacă ar fi citit Arhipelagul Gulag de Soljenițîn, Băsescu nu mai avea nevoie să înființeze o comisie pentru a stabili natura regimului comunist din România [5]. Simbolic vorbind, deconspirarea naturii criminale a regimurilor comuniste reprezintă ”note de subsol la Soljenițîn”. Dacă fostul președinte ar fi citit Arhipelagul Gulag, următorul silogism era inevitabil:
Toate regimurile comuniste au fost criminale
România era un regim comunist
România era un regim criminal
Sunt tot mai surprins să văd cît de puțin știu studenții mei (iar în general tinerii) despre comunism în general, iar în particular despre comunismul din România. Se dă vina pe sistemul de educație, dar în această privință educația se face în primul rînd în familii, deoarece comunismul a fost o experiență personală, de familie, comunitară. În școală mai adaugi niște detalii cronologice și politice. Or, cu excepția celor care provin din familii care au avut de suferit în comunism, ce pot învăța tinerii din familiile în care mulți regretă comunismul, cu teza imbecilă că ”era mai bine atunci”? Am încercat să combat fenomenul spălării pe creier (brainwashing) din timpul comunismului și din timpul postcomunismului în diferite modalități. Prima recomandare de lectură privind natura comunismului, pe care le-o fac deopotrivă celor tineri și celor din celelalte generații este să citească primele o sută de pagini din Arhipelagul Gulag sau măcar primele cincizeci de pagini. Mizez pe faptul că după primele o sută de pagini vor citi și restul de 1.538 de pagini (atît are traducerea, cu endnotes cu tot). Asta cu condiția să nu fi ajuns deja în ipostaza de ”analfabeți funcționali”, acea categorie de indivizi care pot citi, dar nu pot înțelege ceea ce citesc. Pentru că în epoca digitalizării informației și a accesului cvasinelimitat, instantaneu, la informație numai un analfabet funcțional poate să creadă că era mai bine pe vremea comunismului.
Ca și Germania nazistă, URSS a comis toate cele trei tipuri de crime judecate la Nurnberg (crime de război, crime împotriva păcii, crime împotriva umanității). După cum am explicat în Grajdurile lui Augias, la noi, în România comunistă s-au comis crime ”doar” din cea de-a treia categorie. Cine citește Arhipelagul Gulag va constata că oricît de tragic a fost ”experimentul Pitești”, în Uniunea Sovietică s-au comis abuzuri, torturi și crime de sute de ori mai grave și mai abominabile (dacă există termeni de comparație), ceea ce pare greu de înțeles din punct de vedere rațional și moral.
În cartea sa, pe baza analizei fluxului de noi și noi valuri deținuți aduși în Gulag și a ratei înalte a mortalității acelora, a informațiilor acumulate din sute de surse, Soljenițîn a făcut propriile sale estimări privind numărul de victime ale comunismului sovietic: 50 de milioane de oameni au fost uciși. A fost puternic contestat. S-a spus de pildă că regimul comunist din URSS a ucis ”doar 20 de milioane de oameni”, de parcă prin asta se diminua sau chiar anula esența verdictului privind natura criminală, genocidară, a regimului comunist. Au fost puțini istorici occidentali cu estimări apropiate de Soljenițîn, precum Robert Conquest[6] și Richard Pipes, doi giganți ai istoriografiei și filosofiei istorie, iar ei erau etichetați în lumea academică occidentală și în media, în mare parte procomuniste, drept ”Cold Warriors.”
Una dintre tezele pe care le-am susținut în diferite texte publicate este că în lipsa unor tribunale internaționale care să pronunțe sentințe privind crimele comunismului comise în URSS, Polonia, România, Vietnam, Cuba, Cambodgia [7], China etc., aceste crime se vor repeta. Din păcate, am avut dreptate. Rusia fostului agent sovietic kaghebist Vladimir Putin repetă în Ucraina (și pe imensul teritoriu al Rusiei, uităm mereu asta) crimele împotriva umanității, precum și crimele de război, pentru că sovieticii/rușii au trăit mereu cu impresia că au o imunitate politică eternă pentru crimele comise. Și mă feresc să compar numărul de victime din timpul comunismului (în varianta maximală a lui Soljenițîn sau în variante minimale) cu numărul de victime din acest război, pentru că bilanțul se va face abia la sfîrșit. S-a schimbat însă atitudinea lumii libere și a comunității internaționale. Ele sunt acum scandalizate, deși numărul victimelor este incomparabil mai scăzut, în timp ce vreme de o sută de ani nu s-au sinchisit de crimele din URSS (care cuprindea și republica sovietică Ucraina, cu decazacizarea, cu Holodomorul). Repet, bilanțul se va face abia la sfîrșit, despre care nimeni nu știe cînd va veni, și ar trebui să ne dorim sau să ne rugăm să nu se ajungă la un bilanț de tip catastrofă nucleară.
NOTE:
[1] La noi, cartea a apărut după căderea comunismului, mai întîi la editura Univers, apoi populara colecție ”Cotidianul”: Alexandr Soljenițîn, Arhipelagul Gulag. 1918-1956. Încercare de investigație literară, traducere și note de Nicolae Iliescu (București: Colecțiile ”Cotidianul” Literatură, Editura Univers, 2008), 3 volume.
[2] Hrușciov a permis publicarea în URSS a capodoperei lui Soljenițîn O zi din viața lui Ivan Denisovici pentru că ilustra esența ”discursului secret” de la Congresul XX al PCUS în care denunța crimele lui Stalin.
[3] Vezi de pildă Dan Pavel, Grajdurile lui Augias (Iași: Polirom, 2017), în particular ”Anexa semantică” intitulată ”Patru povești, două din Infern, două din Purgatoriu”, 383-400. Acolo istorisesc povestea fabuloasă a manuscrisului Arhipelagul Gulag: după ce prima variantă a cărții a fost confiscată și distrusă de KGB, Soljenițîn l-a rescris integral, din memorie; pentru a evita ca manuscrisul să mai fie confiscat odată a avut parte de ajutorul unui tînăr atașat militar (probabil undercover) la ambasada americană din Moscova, care decenii mai tîrziu a ajuns să conducă cel mai mare serviciu de intelligence american și din întreaga lume, cu un buget de trei ori mai ridicat decît al CIA.
[4] Am susținut mereu teza necesității organizării unui tribunal internațional pentru judecarea crimelor comunismului, precum și a unor tribunale naționale, în care să se pronunțe sentințe, precum în procesele de la Nurnberg sau Tokyo. Într-un singur stat a existat un asemenea tribunal care a pronunțat (recent) sentințe de condamnare. Niciodată nu va fi prea tîrziu. Și încă este de actualitate un asemenea proces, ținînd cont că regimul comunist din China continuă să comită crime împotriva umanității.
[5] Raționamentul meu avea un punct de pornire vulnerabil: Băsescu nu citea cărți, după cum singur se lăuda, inclusiv în momentele în care mă ironiza că îmi pierd timpul să citesc și să scriu cărți.
[6] Robert Conquest a fost numit ”Soljenițîn înainte de Soljenițîn”.
[7] Singura excepție este Cambodgia, stat comunist unde o treime din populație a fost anihilată (procentual, cea mai ridicată rată a crimelor din lumea totalitară), unde recent s-a încheiat procesul și s-au dat sentințe pentru lideri ai Khmerilor roșii.