Toate studiile sociologice ne prezintă tabloul unei neîncrederi endemice a românilor în instituțiile politice. Ne-am obișnuit cu această mediocritate democratică pentru că ea anunță de prea mult mult timp grave crize care credem că nu mai vin, sau prin care am trecut deja și totuși am supraviețuit. Dar banalizarea acestei situații e o eroare majoră: nu numai că ea ne împiedică să căutăm cu adevărat soluții, dar ne face să nu mai vedem în asta un scandal sau o criză, ci normalitatea care ne definește regimul politic.
E totuși consternant că partidele românești ca instituții tind spre 90% neîncredere, 80% neîncredere fiind o cifră care prin comparație pare bună și la care numai Parlamentul mai aspiră. Adică instituția reprezentativă prin excelență este considerată cu adevărat reprezentativă de 15-20% din români, un procent mult sub prezența la vot de la parlamentare (33% în 2020 în plină pandemie, aproape 40% în 2016 ), cifre care ne clasează la coada statelor UE și mai prost decât multe alte (semi)democrații. Iar dacă luăm în considerare faptul că baza de calcul e nerealistă, numărul total de potențiali votanți fiind teoretic peste 18 milioane, e adevărat că asta urcă procentul de participare, dar agravează decalajul între încredere și participare la vot. O parte semnificativă din cetățeni votează deși nu au încredere nici în partide, nici în instituția parlamentară din România zilelor noastre.
Instituția prezidențială e cea care mai salvează credibilitatea instituțiilor care se reclamă de la legitimitatea populară, dar și credibilitatea acesteia e mediocră, acum în jur de 30%. Participarea e net mai importantă: la primul tur al prezidențialelor 53% în 2014, 51% în 2019, la al doilea tur 64% în 2014 și aproape 55% în 2019. Instituția confundându-se cu deținătorul ei, fluctuațiile încrederii în acesta sunt mult mai dependente de context. România rămâne deci un regim semi-prezidențial în care șeful Statului are puteri informale mult peste cele formale în mare măsură din cauza acestei neîncrederi în partide și în instituția parlamentară locuită de aceste partide.
Este interesant faptul că apariția unor noi formațiuni politice nu a schimbat semnificativ acest tablou al neîncrederii endemice. USR în 2016, AUR în 2020 apar chiar în anul electoral respectiv și reușesc spectaculoase intrări în rândul partidelor parlamentare (USR câștigă aproape 9% în 2016, AUR puțin peste 9% în 2020) arătând că există o cerere de partide noi, de partide care proclamă inevitabil o dimensiune anti-sistem, cel puțin prin faptul că denunță clasa politică ansamblul său. Aceste formațiuni politice răspundeau deci unei cereri electorale, după un mandat ca partid parlamentar USR chiar a crescut la 15%, asta după ce a avut un spectaculos 22% la europarlamentarele din 2019 în urma coaliției cu Dacian Cioloș și 15% prin Dan Barna la prezidențiale. Totuși cifrele din sondaje ne arată că nu se poate spune că noile partide au contribuit la prestigiul instituției parlamentare sau la încrederea în partide în general.
Este aici un important paradox: pe de o parte, e imposibil să spunem că în urma intrării în Parlament a unor noi parlamentari, cu proveniențe sociale și educaționale diferite, cu discursuri și comportamente noi, clasa politică nu este mai reprezentativă decât era înainte; pe de altă parte, trebuie să ne întrebăm de ce această reprezentativitate obiectivă nu se reflectă în sentimentul românilor raportat la (ne)reprezentativitatea partidelor, Parlamentului, instituțiilor politice?
Există mai multe motive posibile, unele se cumulează, dar dincolo de acestea este clar că aici găsim o cheie a crizei regimului democratic din România.
Această criză e o evidență la nivelul bunului-simț colectiv, dar modul în care această criză e gândită de diverși actori politici, mediatici sau academici duce la abordări divergente care într-un fel se anulează reciproc în căutarea unor soluții.
Revenind la motivele care să explice creșterea neîncrederii în condițiile în care există o dinamizare a pieței politice și un răspuns pozitiv al electoratului (USR si AUR au totalizat un sfert din voturile exprimate pe 6 decembrie 2020) un răspuns simplu, poate prea simplu, este legat de faptul că noile partide (ca și PMP spre exemplu înaintea lor) nu au știut să construiască o relație cu societatea reală care să fie diferită de cea a vechilor partide. S-au mulțumit și se mulțumesc să privilegieze operațiuni de marketing politic. Să dea tot felul de lovituri de imagine care pot satisface punctual electoratul unui partid sau altuia, dar imaginea de ansamblu a vieții politice continuă să se degradeze.
Deci nu numai că fondurile semnificative de care beneficiază acum partidele vechi și noi nu sunt utilizate pentru a construi programe și poduri cu alegătorii, dar aceste fonduri ajung acum să degradeze și mai mult spațiul mediatic, practic să corupă oglinda care i-ar fi ajutat să se definească în raport cu societatea.
O explicație mai largă, care e compatibilă cu cea precedentă, e legată de banalizarea crizei democrației românești, o banalizare care a colmatat căile de comunicare între cetățeni și oamenii politici, indiferent dacă aceștia sunt la guvernare sau în opoziție. Nu e aici vorba despre un deja cristalizat sentiment anti-sistem, el e reprezentat/exploatat de unii lideri politici. E vorba despre o mai largă de-politizare a românilor, de o închidere în sine la nivel colectiv față de problemele cetății. Atitudinea anti-sistem presupune o formă de contestare, pentru criza democrației de azi pare că nu aceasta este importantă, ci neîncrederea care duce la refuzul nu numai de a participa la alegeri, ci de a lua în serios dimensiunea politic-instituțională.
Acest raționament ne provocă să invocăm stratul local, încrederea ceva mai mare de care se bucură primarii, la nivel național instituția primăriei bucurându-se de încrederea a 55-60% dintre român. Totuși aici nu vorbim de instituții politice propriu-zise, iar realitățile locale sunt foarte diverse. Dar și la acest nivel participare medie la scrutinul din 2020 este net sub 50% (46%, față de 48% în 2016), ceea ce arată că nici grija pentru buna gospodărire a localității nu e foarte importantă pentru cetățenii români. E adevărat însă că încrederea în primărie e, ca o excepție, net mai mare decât participarea la vot, ceea ce e un alt argument în favoarea rupturii românilor cu nivelul politic național.
Se poate spune că multe din toate aceste observații nu sunt chiar noi. Totuși niciodată nu a existat un efect de oglindă deformantă atât de puternic: în mica bulă mediatică și pe Facebook, care a devenit marele cotidian național al frustrărilor individuale și colective, avem un real interes pentru politică, oamenii observă, cer, denunță. În diverse forme politica e luată în considerație, chiar când e vorba de tradiționala “bășcălie”. La acest nivel politica e chiar e luată în seamă, produce identități și conflicte. Dar parcă numai la acest nivel.
De fapt politicul nu se mai vede, nu mai e cu adevărat mobilizator decât pentru o categorie net minoritară. Sigur că mai există largi categorii dependente de statul clientelar, ele asigură o mare parte din votanți. Dar majoritatea nu vede zona politică ca o sursă de soluții, ci eventual de probleme inutile. O parte din românii potențiali activi politic știm că au plecat, dar cei mulți sunt în forme de secesiune internă, pur și simplu nu mai iau în serios nici sfera politicului și nici pe cei care încă o iau în serios.
Ruptura e consumată în așa măsură încât oamenii nici nu mai caută explicația nenorocirilor lor la acest nivel. În România post-pandemică și la granița unui război în care într-un fel sau altul suntem implicați, explicațiile tind să fie extra-naționale, chiar globale. Politicianul român nu mai are dreptul să acceadă nici măcar la statutul de țap ispășitor.
Se vorbește mult despre teoriile conspirației, dar acestea nu sunt o cauză, ci sunt un simptom al crizei democrației. Ele ne arată un cadru mental definit prin lipsa de încredere, unul în care domină dorința de evadare din cadrul explicațiilor venite de la instituții în care crede numai o minoritate.
O idee devenită clișeu ne spune că o soluție se găsește la nivelul sistemului de educație. Dar această idee de aparent bun simț nu e decât semnul lipsei de soluții politice. Problemele învățământului sunt și așa destul de grave. Să-i dai noi teme va crește politizarea educației fără să contribuie și la creșterea încrederii în instituții.
Primul pas pentru a ieși din acest impas în care majoritatea românilor nu se simt nereprezentați este acela de a defini situația în care ne aflăm: un regim care nu-și mai extrage elementul fundamental al legitimității din relația cu cetățenii săi. Un regim cu o clasă politică semi-militarizată, care pare acum pregătită să propună schimbări constituționale care vin în contradicție cu necesitatea democratizării. Trăim într-un regim politic exemplar pentru modul în care care banalizarea deficitului democratic produce o banalizare a deficitului de inteligență.
