Motto:
“Dreptate, ochii plânși cer sa te vadă!”
Evenimentele sângeroase petrecute în perioada 13-15 iunie 1990 în România, la București, represiunea sălbatică și barbară asupra manifestanților pașnici din Piața Universității, au generat mai multe hotărâri de condamnare de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a Statului Român, ale cărui autorități judiciare nu au făcut o anchetă efectivă, nu au stabilit și pedepsit vinovații, au închis dosarul sub pretextul intervenirii prescripției, deși la un moment dat ancheta se profilase corect pentru investigarea unor infracțiuni imprescriptibile, tratamente neomenoase, fapte genicidare (cauza Mocanu şi alţii împotriva României).
La originea cauzei pe rolul Curții de la Strasbourg s-au aflat trei plângeri îndreptate împotriva României, formulate de domnul Teodor Mărieş şi o persoană juridică de naționalitate româna, Asociaţia „21 Decembrie 1989” din București (cererea nr. 45886/07), de doamna Anca Mocanu (cererea nr. 10865/09) şi domnul Marin Stoica (cererea nr. 32431/08) care au sesizat Curtea la 13 iulie 2007, 25 iunie 2008 şi, respectiv, 28 ianuarie 2009 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră după ce a deliberat în camera de consiliu, la 2 octombrie 2013 şi 25 iunie 2014, a pronunțat o hotărâre de condamnare a României (care a fost publicată și în Monitorul Oficial al României, nr. 944/23 decembrie 2014). Hotărârea CEDO poate fi citită și pe site-ul Curții în engleză și franceză https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-146540 precum și în română https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-176239 .
O analiză a evenimentelor din 13-15 iunie, fundamentală pentru corecta încadrare juridică a faptelor la infracțiuni impresciptibile, la crime împotriva umanității, cum avea sa califice în cele din urmă și Noul Cod Penal Român adoptat în 2014 – veți găsi în opinia concordantă a judecătorului portughez Pinto de Albuquerque, reprodusă în continuare.
În statuarea imprescriptibilității acestor crime consta trista victorie din 2014 la CEDO a Asociației “21 Decembrie 1989” împotriva autorităților judiciare, politice si militare ale României, autorități care au fost complice la mușamalizarea crimelor comise în perioada infracțională Decembrie 1989 – iunie 1990, și în răsfrângerea și impunerea, apoi, a acestui raționament juridic și asupra dosarelor privind crimele din Decembrie 1989 și ale comunismului, aceste hotărări CEDO fiind invocate de judecătorii români care au pronunțat hotărârile de condamnare în cazurile Vișinescu și Ficior.
DOCUMENT
OPINIA CONCORDANTĂ
A DOMNULUI JUDECĂTOR PINTO DE ALBUQUERQUE,
LA CARE ADERĂ DOMNUL JUDECĂTOR VUÈINIÆ
(Traducere)
1. Aplicabilitatea prescripţiei în privinţa evenimentelor desfăşurate în România în cursul perioadei de tranziţie către democraţie, şi mai exact în ceea ce priveşte faptele care au avut loc la Bucureşti în luna iunie 1990, reprezintă chestiunea principală din cauza Anca Mocanu şi alţii.
Concluzionez că, astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului („Curtea”) este competentă ratione temporis în speţă şi că excepţiile Guvernului, întemeiate pe neepuizarea căilor de atac interne şi tardivitatea cererii domnului Stoica, sunt nefondate.
Sunt de acord, de asemenea, cu criticile formulate de Marea Cameră referitor la disfuncţionalităţile procedurii interne în ceea ce priveşte decesul domnului Mocanu, detenţia ilegală şi tortura aplicată domnului Stoica, precum şi prejudiciul cauzat Asociaţiei reclamante (devastarea sediului acesteia şi confiscarea ilegală a bunurilor şi documentelor sale).
În prezenta opinie, mă voi limita să observ că urmărirea penală pentru încălcările masive ale drepturilor omului, survenite în România în cursul perioadei de tranziţie către democraţie – în special cele săvârşite în iunie 1990 – nu s-a prescris şi că trebuie aşadar să se continue anchetarea din oficiu a acestor încălcări, urmărirea penală şi sancţionarea acestora în conformitate cu normele de drept internaţional şi intern.
Aceasta urmăreşte să clarifice termenii destul de rezervaţi utilizaţi de Marea Cameră la punctele 346 şi 347 din hotărârea sa.
Natura prescripţiei penale
2. Prescripţia penală împiedică urmărirea penală şi condamnarea inculpaţilor, precum şi executarea pedepselor impuse persoanelor condamnate printr-o hotărâre definitivă. Aceasta nu constituie doar un mijloc de apărare procedural, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere. Aceasta se juxtapune, cu o forţă egală, condiţiilor de existenţă a infracţiunii penale. De aceea, aceasta are natura materială a elementelor constitutive ale infracţiunii şi conduce, în mod logic, la deplina aplicabilitate a art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului („Convenţia”), în special în ceea ce priveşte principiul interpretării stricte a regimului prescripţiei, al interdicţiei de aplicare retroactivă a normelor privind prescripţia defavorabile inculpatului şi al obligaţiei de aplicare retroactivă a normelor privind prescripţia care îi sunt favorabile acestuia. Cu alte cuvinte, din perspectiva Convenţiei, prescripţia are o dublă natură, fiind în acelaşi timp atât procedurală, cât şi materială.
3. Teoretic, doar un sistem penal pur retributiv, care ar viza pedepsirea cu orice preţ a autorului infracţiunii, nu ar prevedea nicio normă privind prescripţia. În schimb, sistemele penale întemeiate pe prevenirea specială pozitivă (reintegrarea socială a condamnatului), care vizează să pregătească autorul infracţiunii ca, după eliberarea acestuia, să ducă o viaţă în care să respecte legea în cadrul societăţii, favorizând soluţia opusă. În ceea ce priveşte acest obiectiv, este contraproductiv să fie aplicată o sancţiune penală autorului unei infracţiuni după mulţi ani de la săvârşirea faptelor, atunci când situaţia personală a acestuia s-a schimbat. În plus, pedepsirea tardivă a inculpatului este în sine incompatibilă cu obiectivul prevenirii speciale negative (neutralizarea autorului infracţiunii), care constă în a împiedica recidiva, prin excluderea condamnatului din societate. În plus, aceasta nu are un efect disuasiv asupra potenţialilor infractori şi, cu atât mai puţin, un impact asupra consolidării autorităţii sociale a normei încălcate. Trecerea timpului are drept consecinţă nu numai diminuarea efectului disuasiv al unei sancţiuni, ci chiar anularea acestuia. Aşadar, nici prevenţia generală pozitivă (consolidarea normei încălcate), care vizează întărirea acceptării normei încălcate şi respectarea acesteia de către societate, nici prevenţia generală negativă (efectul disuasiv asupra potenţialilor infractori) nu justifică impunerea unei sancţiuni pentru o infracţiune pe o perioadă nedeterminată.
Dacă scopurile legitime ale sancţiunii penale într-o societate democratică sunt incompatibile cu însăşi noţiunea de infracţiune imprescriptibilă, principiul securităţii juridice, care constituie esenţa oricărui sistem juridic într-o societate democratică, merge şi mai departe şi impune ca, după o anumită perioadă, suspectul să nu mai fie tulburat şi să fie eliminată ameninţarea permanentă a acţiunii publice care îl apasă. Indiferent de gradul de răspundere a statului în întârzierea unei anchete penale, dreptul societăţii de a urmări penal suspectul îşi pierde legitimitatea la un moment dat. În caz contrar, acesta ar deveni un simplu obiect al puterii executive, sacrificat pe altarul unei justiţii absolute şi iluzorii, care nu ar reflecta decât un retributism orb. Orice atingere adusă libertăţii de către stat trebuie să fie limitată de principiile proporţionalităţii şi necesităţii, corolarul acestora fiind principiul minimei intervenţii. Vânarea permanentă a unui suspect depăşeşte cu mult această limită şi reprezintă, în principiu, o ingerinţă disproporţionată în dreptul la libertate.
În cele din urmă, urmărirea penală şi condamnarea unui suspect după mulţi ani de la săvârşirea actelor de care este acuzat sunt extrem de problematice din perspectiva principiului procesului echitabil, în principal din cauza dificultăţilor practice insurmontabile pe care le cauzează trecerea timpului în ceea ce priveşte fiabilitatea probelor. Aceste dificultăţi probatorii compromit nu numai urmărirea penală, dar şi posibilitatea de construire a unei apărări eficiente.
4. Pe scurt, principiile securităţii juridice, procesului echitabil şi reintegrării condamnaţilor nu sunt compatibile cu posibilitatea de a urmări penal şi pedepsi infracţiunile penale pe o perioadă nedeterminată.
În consecinţă, infracţiunile trebuie să fie urmărite penal şi pedepsite în termene rezonabile.
Având în vedere că principiul securităţii juridice şi al reintegrării condamnaţilor, menţionate anterior, sunt aplicabile în cazul hotărârilor definitive, pedepsele trebuie să fie puse în executare într-un termen rezonabil după ce a fost pronunţată condamnarea definitivă. Termenele aplicabile urmăririi penale a infracţiunilor şi executării pedepselor trebuie să fie proporţionale cu gravitatea infracţiunii.
Evident, cursul prescripţiei poate fi suspendat în cazul în care este imposibil să se stabilească persoanele responsabile şi nu există nicio cale de atac judiciară efectivă. Anumite acte de procedură, precum notificarea inculpatului cu privire la acuzaţiile care i se aduc, pot chiar să întrerupă cursul termenului de prescripţie. Într-un astfel de caz, nu este luat în considerare timpul care s-a scurs şi un nou termen de prescripţie începe să curgă începând cu data întreruperii. În orice caz, legea trebuie să prevadă o durată maximă a prescripţiei, aplicabilă indiferent de numărul de întreruperi şi suspendări.
Obligaţia internaţională de a pedepsi crimele împotriva umanităţii fără termen de prescripţie
5. Cu toate acestea, un consens larg şi recent indică faptul că principiul potrivit căruia pedepsirea crimelor împotriva umanităţii nu face obiectul unei prescripţii poate fi considerat un principiu de drept cutumiar internaţional care se impune tuturor statelor.
Acest principiu de drept penal internaţional este enunţat la art. 29 din Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale (1998), dispoziţie care se inspiră din norme similare din Convenţia privind imprescriptibilitatea crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii (1968), din Convenţia Europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război (1974), şi din Rezoluţia ECOSOC 1158 (XLIV) adoptată în 1966.
După ce au manifestat unele ezitări în cursul anilor ’70 şi ’80, la sfârşitul secolului al XX-lea, statele au aderat masiv la principiul imprescriptibilităţii crimei de genocid şi a crimelor împotriva umanităţii. Carta de la Nürnberg şi Carta de la Tokyo, Statutele tribunalelor ad hoc şi Tribunalul Special pentru Sierra Leone nu prevăd nicio regulă privind prescripţia. Art. 29 din Tratatul de la Roma are drept precedent art. II alin. 5 din Legea nr. 10 a Consiliului de Control, care prevedea în mod expres că „inculpatul nu poate beneficia de nicio prescripţie în ceea ce priveşte perioada 30 ianuarie 1933 – 1 iulie 19459 ”. În ultimii ani, practica statală a confirmat alegerea făcută la Roma, având în vedere că au fost introduse clauze similare în art. 17.1 din Regulamentul 2000/15 al Administraţiei tranzitorii a Naţiunilor Unite în Timorul de Est (UNTAET), în art. 17 d) din Statutul Tribunalului Special Irakian (2003), precum şi în art. 4 şi art. 5 din Legea privind înfiinţarea unor camere extraordinare în cadrul tribunalelor din Cambodgia pentru judecarea crimelor săvârşite în perioada Kampuchiei Democratice (2004).
6. Principiul care rezultă de aici are un dublu corolar. În primul rând, statele au obligaţia de a coopera cu instanţele internaţionale sau mixte, în special Curtea Penală Internaţională, la urmărirea penală a unor astfel de infracţiuni şi nu pot să invoce norme interne privind prescripţia pentru a se opune trimiterii unui inculpat în faţa unei instanţe internaţionale sau mixte, ori să refuze solicitările de asitenţă ale acesteia. În al doilea rând, acestea trebuie să elimine din dreptul lor intern prescripţiile incompatibile cu principiul imprescriptibilităţii genocidului, a crimelor împotriva umanităţii şi a unor crime de război. Acestea trebuie să facă tot posibilul pentru a-şi alinia normele de drept cu obligaţiile lor internaţionale şi nu se pot ascunde în spatele acestor norme, neţinând seama de aceste obligaţii.
7. Statele sunt mai rezervate în ceea ce priveşte chestiunea foarte controversată a imprescriptibilităţii torturii. Acest lucru se datorează nu numai unor considerente care ţin de echilibrul care trebuie păstrat între, pe de o parte, principiul securităţii juridice, principiul unui proces echitabil şi scopurile unei sancţiuni penale şi, pe de altă parte, necesitatea unei politici penale ferme de pedepsire a torturii, dar şi incertitudinii graniţelor conceptuale ale infracţiunii de tortură, în special în raport cu noţiunea de tratamente inumane şi degradante. Deşi existenţa unui consens universal cu privire la incriminarea torturii este indiscutabilă, încă nu s-a stabilit în dreptul internaţional că pedepsirea acestei infracţiuni nu se prescrie. Doar art. 8 alin. 2 din Carta Arabă a Drepturilor Omului prevede principiul imprescriptibilităţii torturii.
Principiul 6 din Principii fundamentale şi directive privind dreptul la un recurs şi la reparaţii al victimelor încălcărilor flagrante ale dreptului internaţional al drepturilor omului şi încălcărilor grave ale dreptului internaţional umanitar, adoptate de Adunarea Generală în Rezoluţia 60/147 din 16 decembrie 2005, prevede că „prescripţia nu se aplică încălcărilor flagrante ale dreptului internaţional al drepturilor omului şi încălcărilor grave ale dreptului internaţional umanitar care constituie infracţiuni de drept internaţional”, care pot include tortura.
Comitetul împotriva torturii (Committee against Torture – CAT) a subliniat de mai multe ori că, potrivit Convenţiei împotriva torturii, această infracţiune ar trebui să fie imprescriptibilă. Comitetul ONU pentru Drepturile Omului (CDO) împărtăşeşte această poziţie. Raportorul special al Naţiunilor Unite pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în cadrul luptei împotriva terorismului (2010), Raportorul special al Naţiunilor Unite împotriva torturii (2009) şi expertul independent al ONU responsabil cu actualizarea Setului de principii pentru combaterea impunităţii (2005) împărtăşesc acest punct de vedere. Unele lucrări ale doctrinei preconizează imprescriptibilitatea torturii, în special Principiul 7 din Principiile de la Bruxelles împotriva impunităţii şi pentru justiţia internaţională, adoptate de „Grupul de la Bruxelles pentru justiţia internaţională” (2002), şi Principiul 6 din Principiile de la Princeton privind competenţa universală (2001).
În spaţiul juridic european şi american, aceste instrumente fără caracter obligatoriu sunt susţinute de hotărârile pronunţate de instanţele regionale pentru protecţia drepturilor omului. Mai multe hotărâri ale Curţii şi ale Curţii Interamericane a Drepturilor Omului reiterează faptul că, în materie de tortură, procedura penală şi condamnarea ar trebui să fie imprescriptibile. Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie (TPII) s-a pronunţat, de asemenea, în acest sens. În lumina acestei jurisprudenţe şi a dispoziţiei menţionate anterior din Carta Arabă a Drepturilor Omului, se poate considera că principiul imprescriptibilităţii infracţiunii de tortură s-a cristalizat într-o obligaţie convenţională internaţională în cadrul a trei sisteme regionale – sistemul arab, cel european şi cel american – dar fără să fi obţinut încă forţa obligatorie a dreptului internaţional cutumiar.
Aplicarea în speţă a dreptului penal de către autorităţile naţionale
8. Statul pârât recunoaşte că infracţiunile referitoare la decesul prin împuşcare al domnului Mocanu sunt imprescriptibile, în temeiul art. 121 par. 2 lit. b) C. pen.: „Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 174-176 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei”. În plus, acesta nu contestă concluziile Camerei privind durata procedurii iniţiate de asociaţia reclamantă în calitate de parte civilă.
9. Aşa cum au făcut multe persoane înaintea lui, domnul Stoica s-a plâns, în 2001, de infracţiuni a căror victimă a fost. În conformitate cu opinia Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, statul pârât susţine că aceste capete de cerere ale reclamantului s-au prescris din 16 iunie 1998 (ceea ce corespunde unui termen de prescripţie de opt ani pentru tentativa de omor), la 16 iunie 1995 (cinci ani pentru comportament abuziv) şi, respectiv, la 16 iunie 1998 (opt ani pentru furt calificat). Aceasta analiză nu este convingătoare.
Autorităţile de urmărire penală şi judiciare naţionale nu au reuşit să ajungă la un consens cu privire la încadrarea juridică a actelor de represiune săvârşite în 1990.
Autorităţile de cercetare interne au stabilit încadrări foarte diverse pentru aceste acte: subminarea puterii de stat, acte de diversiune, propagandă pentru război, genocid, instigare sau participare la un omor deosebit de grav, tratamente neomenoase, tortură, represiune nedreaptă, şantaj, abuz în serviciu contra interesului public, în forma consecinţelor grave, tâlhărie, lipsire de libertate în mod ilegal, comportament abuziv, anchetă abuzivă, abuz de putere împotriva unor interese private, loviri şi alte vătămări, vătămare corporală, distrugerea de bunuri, furt, violare de domiciliu, neglijenţă în serviciu şi viol (pct. 83, 91, 106, 108, 113, 115, 126, 137, 147, 150, 156-159 şi 167 din hotărâre).
În ceea ce îl priveşte pe domnul Stoica, nimic nu împiedica deschiderea din oficiu şi în timp util a unei anchete privind infracţiunile a căror victimă a fost, deoarece statul dispunea de toate elementele de probă necesare pentru a-l identifica pe acesta drept una din victimele actelor brutale săvârşite în subsolul clădirii televiziunii publice. În plus, nici hotărârea din 9 martie 2011, nici rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009, nu precizează dacă termenul de prescripţie a acţiunii publice expirase înainte sau după data la care a depus plângere persoana în cauză. În plus, hotărârea din 9 martie 2011 a respins recursul domnului Stoica, fără măcar să se pronunţe cu privire la definirea şi aplicabilitatea celei mai grave infracţiuni imputate inculpaţilor – tratamente neomenoase (art. 358 C. pen.) –, deşi acesta făcuse obiectul rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală din 17 iunie 2009 şi al deciziei de declarare a lipsei de competenţă, pronunţată la 29 aprilie 2008.
În cele din urmă, rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală, pronunţată la 17 iunie 2009, pe motiv că elementele constitutive ale infracţiunii de tratamente neomenoase nu erau întrunite în speţă, deoarece adversarii forţelor de ordine şi ai minerilor – adică manifestanţii – fuseseră deja eliminaţi sau neutralizaţi la 14 iunie 1990 (pct. 161 din hotărâre) este în totală contradicţie cu realitatea faptelor (pct. 60-72 şi 347 din hotărâre). Aceste contradicţii şi omisiuni inadmisibile impun o reexaminare a cauzei din perspectiva obligaţiilor internaţionale care îi revin statului pârât.
Aprecierea faptelor în lumina dreptului internaţional
10. Represiunea îndreptată împotriva societăţii civile româneşti în perioada 13-15 iunie 1990 a fost sălbatică şi barbară. Numeroşi manifestanţi, trecători şi locuitori ai oraşului Bucureşti au fost ucişi şi alţii au fost grav maltrataţi. Aproximativ o sută de persoane şi-au pierdut viaţa în cursul acestor evenimente şi peste o mie au fost victime ale unor rele tratamente (pct. 142 şi 143 din hotărâre). Aceste fapte sunt expuse în rezoluţia pronunţată de parchet la 17 iunie 2009, care descrie detaliat „acte de o cruzime extremă”, „fiind brutalizaţi nu numai manifestanţii, dar şi locuitori ai capitalei, care nu aveau nicio legătură cu manifestaţiile”, şi atacurile brutale împotriva manifestanţilor (pct. 63 şi 154 din hotărâre). Elementele de masacru, tortură, persecuţii şi acte inumane săvârşite împotriva unor victime civile sunt prezente în speţă.
11. Domnul Stoica a fost agresat fără motiv şi a fost rănit grav, astfel cum dovedesc rapoartele medicale din dosar, care fac referire la o incapacitate adaptativă de 72% şi o pierdere totală a capacităţii de muncă, din cauza unei „deficienţe globale accentuate”. Aceste vătămări i-au fost cauzate de agenţi înarmaţi ai statului pârât, fiind implicaţi şi directorul televiziunii publice de la vremea respectivă, agenţi de poliţie şi militari (pct. 50 din hotărâre). Agresiunile suferite de domnul Stoica se înscriu în cadrul represiunii organizate de stat şi săvârşite de „echipe mixte” de civili şi militari (pct. 63 din hotărâre). Acelaşi lucru este valabil pentru infracţiunea de omor săvârşită asupra domnului Mocanu, devastarea sediului Asociaţiei reclamante, bătăile aplicate conducătorilor acesteia, precum şi confiscarea ilegală a bunurilor şi documentelor acesteia (pct. 64 şi 65 din hotărâre).
12. S-a stabilit că Guvernul român a planificat minuţios şi a aplicat sistematic o politică de represiune îndreptată împotriva manifestanţilor şi opozanţilor care solicitau o reformă politică în 1990. Brutalitatea represiunii a fost subliniată de numeroase hotărâri interne şi de către Curte („atac brutal”, „lovituri aplicate la întâmplare”, „arestare brutală” „acte de violenţă şi agresiune de natură psihică, fizică şi sexuală”, a se vedea pct. 37, 39, 50, 75 şi 81 din hotărâre). Această politică represivă a fost desfăşurată cu participarea poliţiei, armatei şi a unor civili mobilizaţi, folosindu-se tancuri şi muniţii grele, deşi manifestaţiile aveau obiective politice non-violente (pct. 27 din hotărâre). Mobilizarea, transportarea şi cazarea în Bucureşti a 5 000 de mineri şi alţi muncitori înarmaţi cu topoare, lanţuri şi cabluri metalice erau partea principală a acestui plan (pct. 34, 36, 58, 78 şi 110 din hotărâre). Existenţa unei politici de stat represive generalizate şi sistematice este dovedită în speţă.
13. Dar elementul crucial este faptul că această represiune, care a necesitat mijloace umane şi materiale considerabile, a fost pregătită şi „planificată” în cadrul unor reuniuni la care au participat cele mai înalte autorităţi ale statului (pct. 33-36 din hotărâre). Acestea din urmă au decis să instituie o politică ce viza suprimarea opoziţiei cu orice preţ şi pe care au aplicat-o cu sânge rece. Atacul barbar asupra unor civili, care a urmat după aceste reuniuni, nu numai că a fost prevăzut de autorii acestei politici, dar a fost conceput ca mijloc de a-i permite elitei aflate la putere la acea vreme să îşi atingă obiectivele politice şi să îşi asigure supravieţuirea. În speţă, nu poate fi pusă la îndoială existenţa elementului subiectiv al crimei împotriva umanităţii.
14. Independent de încadrarea lor juridică în dreptul intern la momentul faptelor, evenimentele menţionate anterior reprezintă încălcări în masă ale dreptului la viaţă, dreptului la integritatea fizică şi sexuală, dreptului la proprietate şi ale altor drepturi fundamentale ale cetăţenilor şi persoanelor juridice române, victime ale politicii de represiune a statului, îndreptată împotriva opozanţilor Guvernului de la acea vreme. În terminologia juridică nu există decât o singură încadrare aplicabilă faptelor în cauză: evenimentele din iunie 1990 constituie o crimă împotriva umanităţii, săvârşită în cadrul unui atac generalizat şi sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile.
Obligaţiile internaţionale ale Guvernului pârât
15. La 7 iulie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o hotărâre – exemplară din punct de vedere al respectării statului de drept – prin care s-a confirmat o decizie privind aplicabilitatea art. 358 C. pen. în privinţa arestării unui adversar politic al regimului comunist şi decesului acestuia, care a avut loc în 1948. În această hotărâre, instanţa a declarat că „tratamentele neomenoase” trebuiau să fie interpretate ca fiind tratamente „dificil de suportat din punct de vedere fizic şi umilitoare”. Autorităţile competente trebuie să dea dovadă de acelaşi angajament şi în ceea ce priveşte prezenta cauză, în care faptele în litigiu sunt mult mai grave şi în privinţa cărora statul pârât nu şi-a îndeplinit încă obligaţiile internaţionale.
16. România a ratificat Convenţia privind imprescriptibilitatea crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii la 15 septembrie 1969. Această convenţie a intrat în vigoare la 11 noiembrie 1970. În consecinţă, la momentul faptelor în litigiu, România avea deja o obligaţie internaţională care îi impunea eliminarea prescripţiei aplicabile crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii. De la intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa României, obligaţia în cauză a fost întărită de obligaţiile procedurale care decurg din articolele 2 şi 3 ale acestui instrument.
17. Acum este necesară încadrarea corectă a faptelor din speţă în dreptul penal, ceea ce nu au făcut cele mai înalte autorităţi judiciare şi de urmărire penală interne.
Manipularea încadrării juridice a evenimentelor în litigiu, astfel încât acestea să facă obiectul unor termene de prescripţie, care nu ar fi fost aplicabile dacă aceste evenimente ar fi fost încadrate corect, contravine însuşi obiectului şi scopului articolelor 2 şi 3 din Convenţie şi art. 1 din Convenţia privind imprescriptibilitatea crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii. Este vorba aici despre elementul crucial al cauzei.
Astfel cum am arătat anterior, toate probele de la dosar indică faptul că sunt întrunite elementele constitutive ale unei crime împotriva umanităţii – săvârşită de conducători ai statului român, în special de membri ai Guvernului de la acea vreme şi de ofiţeri superiori ai armatei.
Statul trebuie să îşi îndeplinească obligaţia pe care i-o impune dreptul internaţional şi să aducă în faţa justiţiei responsabilii pentru atacul general şi sistematic lansat împotriva populaţiei civile române, în special cei care au săvârşit această crimă în exerciţiul unor funcţii civile sau militare de conducere.
În plus, în vederea executării depline şi în întregime a hotărârii Marii Camere, statul pârât trebuie să instituie un mecanism de despăgubire eficient, destinat să repare prejudiciile suferite de victime şi familiile respective ale acestora din cauza încălcărilor în masă ale unor drepturi ale omului, care au avut loc în cursul perioadei de tranziţie, ţinând seama de numeroasele cereri pendinte în faţa Curţii şi de numărul considerabil al altor victime ale încălcărilor în cauză.
Concluzie
18.Trecerea timpului nu scutește statul român de a se conforma obligațiilor sale internaționale și nu exonerează făptuitorii de răspunderea lor penală individuală.
Obligatii procedurale care decurg din articolele 2 și 3 din Convenție impun desfășurarea unui proces echitabil a celor responsabili de crimele împotriva umanității comise împotriva civililor români în perioada tumultoasă de tranziție către democraţie.
Dacă este imposibil să se pedepsească pe fiecare dintre autorii acestor crime împotriva umanității, desfășurarea de procese penale, în special împotriva persoanelor care au ocupat funcţii care implică exerciţiul puterii, comanda civilă sau militară, denotă maturitatea puterii sistemului judiciar și capacitatea sa de a inversa greșelile trecute și își întărește reputația în rândul cetățenilor și organizațiilor internaţionale.
Nu este vorba doar de a-i face dreptate doamnei Mocanu, al cărui soț a fost ucis desi nu era inarmat și nici măcar nu a participat la demonstrații și ai căror doi copii, respectiv în vârstă de două luni și doi ani la momentul material, nu si-au cunoscut tatăl (a se vedea punctele 44 și 135 din hotărâre), sau doar de a-i face dreptate domnului Stoica, un simplu trecător calificat în cadrul procedurii interne ca victima a unui tratament inuman pentru care cinci ofițeri superiori au fost implicați și acuzați (a se vedea punctul 168 din hotărâre) și, în sfârșit, dar în egală măsură important, doar de a face dreptate pentru asociația reclamantă, al cărei sediu a fost vandalizat și bunurile și documentele sechestrate cu nerespectarea formalităților legale (punctele 75-76 din hotărâre); Chestiunea este mult mai largă: este să se facă dreptate tuturor cetăţenilor români care, în vederea instaurării unui regim politică pe deplin democratică, au avut de suferit din cauza statului, a represiunii organizate și inumane în timpul unei perioade de tranziție grea.
