România liberă descrie filmul dimineţii de 13 iunie, punctînd momentele-cheie: evacuarea brutală a Pieţei Universităţii – lovirea greviştilor foamei cu bocanci şi bastoane, percheziţionarea Institutul de Arhitectură, blocarea zonei cu scutieri, percheziţionarea studenţilor pentru a fi verificaţi dacă au manifeste (!), arestarea a sute de persoane şi încărcarea lor în dube spre a fi transportate în lagărul de la Măgurele. Este remarcat momentul în care detaşamente muncitoreşti sînt aduse pentru a sprijini forţele de ordine. Spre prînz începe un fel de „intifadă”: avansări şi retrageri între forţele de ordine şi manifestanţi, marcate de un război al pietrelor, bucăţilor de lemn, diverselor proiectile, sticlelor incendiare. La aproape şase luni de la revoluţia din decembrie 1989, Puterea recurge, de fapt, la aceeaşi manieră de reprimare cu a lui Ceauşescu. Precum odinioară, Poliţia atacă pe întuneric (în zorii zilei, la 4 dimineaţa). Arestările survin chiar şi atunci cînd în Piaţa Universităţii se cîntă „Deşteaptă-te, Române” sau se scandează „Fără violenţă”. Mai tîrziu, în cursul zilei de 13 iunie, soldaţii vor fi parţial timoraţi de scandări precum „Soldaţi, soldaţi, pe cine apăraţi?” sau „Şi voi sînteţi români”. Se cîntă ironic „Partidul – Iliescu -România”, parafrază după un imn închinat lui Ceauşescu.
O serie de diversiuni sînt menite a stîrni starea de confuzie a opiniei publice. Societatea Timişoara (care formulase celebra Proclamaţie) clasifică metodele folosite de Putere: dezinformare, calomnie, dezbinare, confuzie. Poliţiştilor militari, de pildă, li s-a spus că trebuie să cureţe Piaţa Universităţii de bişniţari: drept care aceştia au acţionat în consecinţă. Evenimentele se precipită odată cu atacarea Ministerului de Interne, a Poliţiei şi a Televiziunii. În preajma celei din urmă instituţii, se distribuie (sau se confiscă) benzină pentru sticle incendiare, acţiunea fiind patronată de diverşi instigatori. Constantin Vrânceanu („Alte întrebări care aşteaptă răspunsuri”, România liberă, 27 iunie 1990) pune cîteva probleme care indică amestecul diversionist al forţelor de ordine în 13-15 iunie: 1. Poliţia nu a încercat niciodată să evacueze bişniţarii şi lumpenii care se strecuraseră în Piaţa Universităţii, dimpotrivă a speculat şi încurajat infiltrarea acestora; 2. manifestanţii din Piaţa Universităţii au fost, aproape constant, filmaţi, spre a li se reţine figurile; 3. minerii au fost călăuziţi întotdeauna de civili care le indicau unde să se oprească şi unde să se deplaseze; 4. forţele de ordine şi minerii au procedat la agresarea intenţionată a celor bănuiţi a fi studenţi, deşi Liga Studenţilor şi Asociaţia Studenţilor Arhitecţi se retrăseseră, după alegeri, din Piaţa Universităţii; 5. Televiziunea a evitat să dea pe post, în zilele de 14-15 iunie scene cu minerii maltratînd populaţia civilă (în schimb, în ziua de 13 iunie, proiectase instigator, timp îndelungat, scene cu aşa-zisa „rebeliune legionară” din capitală); 6. minerii au fost chemaţi la Bucureşti, în ziua de 13 iunie, la prînz, înainte de atacarea clădirilor Ministerului de Interne, Poliţiei şi Televiziunii, ceea ce indică o premeditare a incendierii şi devastării acestor instituţii; 7. în dimineaţa zilei de 13 iunie, au fost mutate o serie de arhive cu dosare din sediul Poliţiei, ca şi cum s-ar fi ştiut că aceasta avea să fie atacată.
Mai multe articole din România liberă speculează, la începutul lunii iulie 1990, asemănarea dintre „teroriştii” din decembrie 1989 (care au fost eliberaţi, fără să se ştie de unde a venit ordinul de eliberare şi a căror identitate nu a putut fi stabilită niciodată) şi diversioniştii manipulatori din 13-15 iunie 1990. Ion Iuga (în serialul „Memoria unor zile dramatice. Scenariul terorii”, România liberă, 4-5 iulie, 1990) aseamănă 13-15 iunie 1990 cu evenimentele din 12, 29 ianuarie, 18 februarie şi chiar din martie, de la Tîrgu Mureş, considerînd că toate s-au desfăşurat după un scenariu politic primitiv, fiind lăsaţi să acţioneze infractori organizaţi, dar fiind arestaţi diferiţi ţapi ispăşitori sau chiar curioşi aflaţi, din întîmplare, la locul evenimentelor. Ion Iuga compară viaţa politică românească cu o „masă de pocker” unde minerii au fost, la 29 ianuarie, 18 februarie şi 14-15 iunie, „asul” scos din mînecă, adică actanţi teleghidaţi violent de către Putere.
România liberă publică informaţii despre elementele antisociale compromiţătoare care se strecuraseră în Piaţa Universităţii, mai cu seamă după alegerile din 20 mai, cînd grupările majore de protestatari anticomunişti se retrăseseră din „Golania”. Se speculează faptul că aceste elemente ar fi putut să fie cele care au acţionat agresiv în 13 iunie, la sediile unor instituţii precum Ministerul de Interne ori Poliţia. Alte mărturii indică faptul (specificat, extrem de rar, şi în gazetele Puterii) că majoritatea atacanţilor Ministerului de Interne, în ziua de 13 iunie, ar fi fost ţigani. Cum atacul împotriva instituţiilor oficiale fusese organizat în mod evident şi nu fusese spontan (cu aceasta toată lumea era de acord), România liberă indică posibila alianţă între elemente ale fostei Securităţi (cine altcineva ar fi putut să cunoască planurile clădirii Ministerului de Interne) şi diferiţi infractori ori mercenari care au acţionat în consecinţă.
Stelian Tănase („Asaltul umbrelor”, 22, 29 iunie, 1990) decriptează incendierea clădirilor oficiale din ziua de 13 iunie ca fiind asemănătoare cu incendierea Reichstagului pusă la cale chiar de nazişti, pentru a-şi suprima adversarii. Ziaristul aminteşte de detaşamentele poliţieneşti ale bolşevicilor şi naziştilor, comparînd minerii cu forţele paramilitare ale celor dintîi. Stenogramele după ordinele transmise de forţele poliţieneşti din ziua de 13 iunie vor dovedi, mai tîrziu, strategia de autoincendiere a maşinilor Poliţiei, ca pretext pentru a declanşa represiunea, Puterea neocomunistă din România apelînd la o teatralitate care avea să aibă urmări tragice.
Anton Uncu („De ce nu am apărut”) afirmă, tot în 19 iunie, că atunci cînd minerii au ajuns în capitală, situaţia din Bucureşti fusese deja stabilizată. Prin urmare, acţiunea minerilor a continuat, de fapt, acţiunea devastatorilor diversionişti din 13 iunie.
