Au trecut 32 de ani de la mineriada din iunie 1990, iar memoria celor mai violente acte ale puterii politice împotriva protestatarilor din Piața Universității riscă să se estompeze și să treacă în legendele urbane, fără să ne restituie adevărul asumat oficial și vinovații declarați prin sentințe ale Justiției.
Ultimul act legat de Dosarul Mineriadei din iunie 1990 este decizia din decembrie anul trecut, când judecătorii Înaltei Curți au hotărât că Ion Iliescu poate fi inculpat și cercetat pentru infracțiuni împotriva umanității. Cu un an înainte, în decembrie 2020, rechizitoriul întocmit de procurori în acest dosar a fost retrimis la Parchetul General printr-o decizie definitivă, adică procesul se relua de la zero. În acest răstimp, niciun semn că lucrurile înaintează. Așadar, Ion Iliescu, retras din viața publică, la vârsta de 92 de ani, capătă un nou respiro care ar putea dura ani de zile. La fel, și Gelu Voican Voiculescu sau Virgil Măgureanu, care au 81 de ani acum, sau Petre Roman (75 de ani) – cu toții fuseseră acuzați de infracțiuni împotriva umanității în rechizitoriul considerat nul de cea mai înaltă instanță a acestei țări.
Adevărul despre mineriadă circulă neoficial, nefiind asumat de statul român. Numărul victimelor acelor atrocități petrecute în București cu bâta minerilor și sub coordonarea liderilor politici care se aflau la putere – Ion Iliescu și FSN – a fost înscris în documentele procurorilor, însă câtă lume mai vorbește despre patru oameni uciși prin împușcare în zilele de 13-15 iunie, a căror ucidere a rămas nejudecată? Vorbim de 4 morți din documentele procurorilor, deși numărul neoficial al acestora, într-o statistică a Asociației Victimelor Mineriadelor, se ridica la 140? Peste 2000 de oameni bătuți, unii care au ajuns în comă, peste 1000 de oameni reținuți abuziv. Lor cine le va face dreptate? Și, mai ales, când?
În țara care nu a cunoscut procesul comunismului se vorbește cu regrete și multă răbdare despre stabilirea responsabilității asupra faptelor petrecute la mineriada iunie din 1990 și la Revoluția din 1989, două traume ale istoriei recente în timpul cărora s-au produs crime și violențe incalificabile. În România postcomunistă, asistăm, de 32 de ani, la încercarea celor implicați de a oculta adevărul. Momentele semnificative au fost în 2007, când Ion Iliescu a fost scos de sub urmărirea penală, sau retrimiterea la Parchetul General a rechizitoriului procurorilor care depuseseră probe în 2017 după ce Curtea Europeană pentru Drepturile Omului condamnase România (noiembrie 2015) pentru tergiversarea dosarelor mineriadei si revoluției.
În discursurile celor incriminați de mineriada din iunie veți vedea încercarea neobosită de a stabili propriul lor adevăr, minimalizându-l, discreditând în continuare forțele politice de opoziție ale acelor vremuri, PNȚCD și PNL, trecând cu vederea descinderea minerilor la sediile acelor partide, la locuințele lui Corneliu Coposu și Ion Rațiu. Consemnăm în continuare declarațiile lui Ion Iliescu în care cel care le-a mulțumit minerilor se plânge de instrumentarea politică a acestui proces și care acuză că responsabilitatea le-ar reveni partidelor de opoziție de la acel moment, care ar fi creat „tensiune în societate”. Poate că acesta este unul dintre cele mai cumplite fake news care a manipulat mentalitatea noastră postdecembristă.
Păcatul originar al democrației românești, petrecut la nici o lună de la preluarea puterii de către Ion Iliescu, ne-a izolat pentru șase ani, când România a pierdut empatia Occidentului, consacrată de gesturile de bunăvoință de după sângeroasele evenimente din 1989. Șase ani de izolare pe scena geopolitică, în care am pierdut primele valuri ale integrării în NATO și UE.
Odată cu mineriada din 13-15 iunie 1990, România a pierdut pentru multă vreme, dacă nu definitiv, încrederea că este posibil ca țara să fie așezată pe bazele Proclamației de la Timișoara. Am asistat, de 32 de ani, la ce a început atunci, prin reprimarea Pieței Universității, mai exact la lupta înverșunată a structurilor FSN-iste pentru a conserva perpetuu Puterea, cenzura asupra activității partidelor istorice precum PNȚCD, setea pentru controlul Justiției.
Descompunerea practică a dosarului mineriadei din ’90 și al Revoluției, tergiversarea judecării lor care parcă așteptă consumarea acelei generații de lideri politici responsabili de faptele reprobabile petrecute atunci, coincid cu scoaterea din agenda publică a luptei anticomuniste, a procesului comunismului. Pare desuet în zilele noastre să invoci Proclamația de la Timișoara, una dintre solicitările manifestanților din Piața Universității, deși legăturile cu Securitatea sau cu PCR ale destul de multora dintre cei care obțin funcții în administrația central și locală fac senzație atunci când sunt deconspirate. Senzație, dar nu și efecte.
Ne-am resemnat mioritic în fața fiecărui gest care a amânat verdictele, cum este cel al mineriadei din iunie, răbunfnind în bucătărie sau pe facebook, și am renunțat să ne raportăm la liderii politici de-a lungul timpului după dimensiunea reperelor lor morale. Așa am ajuns să considerăm un fapt semnificativ că Ion Iliescu nu mai este considerat demn de titlul de revoluționar. Un demers care face o minimă reparație istorică, dar care nu stabilește responsabilitatea lui Iliescu pentru coordonarea acțiunilor din decembrie 1989.
În absența unor verdicte definitive în dosarele mineriadei și Revoluției, împăcarea lui Ion Iliescu cu istoria devine imposibilă. Cu alte cuvinte, chiar dacă va scăpa de verdictul Justiției, nu va scăpa de verdictul istoriei. Amânarea oricăror sentințe în privința mineriadei și a lui decembrie 1989 nu ne vor vindeca mentalitatea și vor induce riscul ca procese precum 10 August sau Colectiv ar putea să aibă aceeași soartă.
