În politica reală, de-a lungul carierei, Iuliu Maniu s-a distanțat ferm deopotrivă de legionari și de comuniști. Față de radicalii de dreapta despărțirea a fost simplificată de actele criminale comise împotriva demnitarilor țărăniști foști și actuali. În schimb, relația cu comuniștii avea să îi fie fatală, la fel precum a fost pentru întreaga noastră națiune, silită să accepte un regim politic pe care nu și l-a dorit (asupra acestei părți voi reveni). În Jurnalul interzis, Coposu acordă un spațiu larg asasinatelor comise de către legionari în perioada interbelică, precum și asasinatelor comise împotriva lor, după cum am văzut[1]. Ca să înțelegem natura relațiilor dintre Maniu și legionari pe termen lung, nu trebuie să uităm că liderii țărăniști au reprezentat una dintre țintele favorite ale legionarilor, după cum au devenit ținta principală pentru comuniști. Fasciștii autohtoni nu s-au atins însă de comuniștii autohtoni sau care funcționau ca agenți cominterniști, ba chiar au fost în diferite împrejurări tovarăși de drum. Doar comuniștii români i-au întrecut pe fasciștii români la capitolul represiunilor împotriva țărăniștilor. În sens invers, nu a fost cazul. Am menționat deja că Iuliu Maniu nu doar că l-a considerat responsabil pe Carol II pentru uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu și a celorlalți lideri legionari, în noiembrie 1938, dar a apreciat și că respectivul act va declanșa un șir nesfîrșit de violențe și asasinate politice. Din păcate, a avut dreptate, mai mult decît și-ar fi putut dori. Pe 21 septembrie 1939, Coposu relatează în jurnal:
”În timpul emisiunii de radio, se intercalează un anunț îngrozitor făcut de făptași. <<Armand Călinescu a fost executat.>> Unii cred, alții nu. Urmează comunicatul oficial. Autorii asasinatului: legionarii. Trăim o epocă demențială! Să fie gestul de nebunie care vrea să răzbune asasinarea lui Codreanu și a celorlalți fruntași legionari sau o deliberată lichidare a unui pion al politicii tradiționale românești, dirijată din afară? Asasinii care au avut temeritatea de a pătrunde în sediul radio-difuziunii au fost prinși. …
Călinescu e al doilea prim-ministru asasinat de legionari. Pe Duca l-au ucis fiindcă decretase desființarea partidului lor. Pe Călinescu, pentru că le-a omorît șefii. Ne-am întors în barbarie. Lanțul crimelor politice se prelungește. Biata țară românească. Se petrec fapte abominabile, încolțite în capete lombrosiene, străine de omenia și sufletul românesc. Cine răspunde de ele în fața istoriei? Descreieratul nostru de rege? Descreierații noștri gardiști, cu crucea într-o mînă și cu pistolul în cealaltă? Manciu, Vernichescu, Stelescu au fost doar cobai. Ce va mai urma?”
Cine era Armand Călinescu? Și de ce a fost asasinat?
Născut în 1893, primul ministru al României avea 46 de ani cînd a fost asasinat de legionari. Era un politician mult mai educat decît o cerea canonul, cu studii de drept și filosofie la Universitatea din București, cu doctorat în științe politice și economice la Paris. A intrat în Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache și Virgil Madgearu încă din 1919 și a devenit deputat după fuziunea cu Partidul Național al Românilor din Transilvania. A deținut mai multe portofolii (interne, educație, apărare națională) în diferite guverne (țărăniste, dar nu numai), devenind treptat omul de încredere al lui Carol II; fiind simultan un om al legii și un birocrat ”de mînă forte” cu greu se putea găsi cineva care să corespundă fișei postului unui executant pe placul conducătorului autoritar.
Cînd reconstituim perioada interbelică, trebuie să nu pierdem din vedere că autoritățile statului român nu au ezitat să scoată în afara legii atît organizațiile radicale de stînga (Partidul Comunist din România era sucursala autohtonă a Cominternului), cît și pe cele de dreapta (Garda de Fier). Carol II a mers chiar mai departe și a desființat toate partidele, inclusiv cele democratice, PNȚ și PNL. În schimb, cu ajutorul lui Armand Călinescu a înființat partidul unic. Legionarii și comuniștii erau monitorizați de Siguranța statului, dar ar fi o eroare să uităm că de fapt cel mai urmărit om din stat (pe timpul lui Carol, al lui Antonescu, a comuniștilor) era însuși Iuliu Maniu. Este greu de estimat (mai ales după ce arhivele secrete au fost de atîtea ori devalizate sau distruse) cîți comuniști și legionari erau pe ștatele de plată ale SSI, ca informatori și/sau personaje aflate în legătură cu serviciile secrete naziste și sovietice [2]. Ca ministru de interne, Călinescu s-a ocupat și de reprimarea grevei organizate de agenții cominterniști la Atelierele ”Grivița” din februarie 1933. El a jucat un rol cheie în represiunea legionară, fiind implicat în îndeplinirea ordinelor date de rege pentru asasinarea lui Zelea Codreanu și a celorlalți lideri legionari. După cum reiese din Jurnalul interzis, Iuliu Maniu avea toate motivele să fie supărat pe Armand Călinescu, care în partid era în fruntea unei grupări de centru, dar care dezertase din PNȚ cu un întreg grup și îl ajutase pe Carol II în fondarea Frontului Renașterii Naționale, motiv pentru care îl numise ”lichea” și ”trădător.” Iar motivațiile înstrăinării erau extrem de profunde.
În mod simptomatic, Armand Călinescu făcea parte dintr-un șir de politicieni care s-au îndepărtat de Iuliu Maniu ori și-au dat demisia sau au fost excluși din Partidul Național ori din PNȚ, din pricina unor divergențe de opinii, motivații, principii, a urmăririi unor alte interese politice sau din ambiție personală (Octavian Goga, Vasile Goldiș, Ioan Lupaș, Nicolae Iorga, dr. N. Lupu, Constantin Stere, Grigore Iunian, Alexandru Vaida-Voevod, Grigore Gafencu, Petre Andrei, Mihai Ralea[3]). Cînd vine vorba despre Maniu, sunt două liste de personaje cu care a intrat în dezacord (dintre care unii i-au fost inamici neîmpăcați), cei din interiorul propriului partid și cei din exterior, de la liberali la ”camarila” lui Carol, de la legionari la comuniști, la care în mod simptomatic s-au adăugat inamicii sovietici și cei naziști. Topografia simbolică a acestor multiple delimitări merită interpretată separat. Chiar și cu Ion Mihalache au fost destule dezacorduri (de la abandonarea rolului ”luptei de clasă” din programul Partidului Țărănesc de dinainte de fuziune pînă la atitudinea permisivă față de Carol II și opțiunea sa dictatorială), dar fostul învățător de țară de cele mai multe ori a cedat în fața principiilor și strategiilor promovate de sofisticatul Maniu; acesta din urmă a fost însă extrem de îngrijorat cînd legionarii au asasinat importanți lideri țărăniști, pentru că Mihalache fusese ministru de interne în mai multe guverne, fiind pus pe ”lista neagră” a asasinatelor încă de pe vremea lui Codreanu. Deși i se spunea ”sfinxul de la Bădăcin” și i se reproșa că nu își dezvăluie adevăratele intenții (aceasta era de fapt tactica în negocierile pe diferite teme), de fapt excepționalul politician național-țărănist își susținuse explicit permanent valorile, principiile, strategiile, opțiunile, în articole, interviuri, memorii, întîlniri publice și private. Dar mulți nu le pricepeau sau pretindeau că nu le pricep. În Jurnalul interzis însă, în care interlocutorul era Corneliu Coposu, răbdarea și bunăvoința de a-l asculta și înțelege pe Maniu erau maxime, iar aceste opțiuni sunt expuse, explicate, motivate.
Supărarea față de Armand Călinescu era legată de faptul că acesta trădase linia PNȚ în decembrie 1937, iar în fruntea unei întregi grupări ”centriste” (Virgil Potârcă, Dinu Simian, V. Rădulescu-Mehedinți) optase pentru intrarea în guvernul Octavian Goga (”dezertorii”, ”noii fripturiști”, excluși imediat din partid), care avea aceeași orientare progermană (adică prohitleristă) precum regele Carol II[4]. O asemenea poziționare era antidemocratică și profund dăunătoare intereselor naționale, care în viziunea lui puteau fi promovate exclusiv într-o alianță cu Franța și cu Marea Britanie. Or, în relația lui Maniu cu legionarii și mai ales cu Corneliu Zelea Codreanu, cu care intenționa inițial să reînnoiască pactul de neagresiune, s-a produs o despărțirea definitivă tocmai din pricina orientării progermane (adesea, explicit prohitleriste). Pe 27 ianuarie 1938, la Cluj, Maniu a făcut următoarea declarație publică împotriva lui Corneliu Zelea Codreanu și a tuturor actorilor politici de orientare antidemocratică și progermană:
”Sunt adînc întristat că pe chestiuni atît de mari precum este aceea a democrației și a politicii externe franco-engleze, sunt în categorică contrarietate cu domnia sa…Este direct criminal acel român care, indirect sau direct, vrea să ducă politica externă în orbita politicii germane. Căci aceasta este expansionistă, revizionistă și primejdioasă pentru pacea mondială…ne periclitează menținerea hotarelor noastre, ne aruncă în vîltoarea unui război…Vrem pace și trebuie să mergem cu cei care vor, la rîndul lor, pacea”[5].
Maniu și-a păstrat consecvent în toți acești ani orientarea democratică, probritanică și proamericană, fapt care l-a pus în contradicție cu Carol II, legionarii, mareșalul Antonescu și cu comuniștii. Armand Călinescu s-a pus în slujba lui Carol în acțiunea sa de doborîre a democrației, de desființare a tuturor partidelor și înființare a primului partid unic. Dar vestea asasinării de către legionari a fostului său coleg de partid l-a tulburat profund și l-a revoltat. Replica regelui Carol II față de asasinarea lui Călinescu a fost deosebit de dură, au urmat represalii sîngeroase, după cum se menționează în jurnal pe 22 septembrie 1939 și în ziua următoare:
”Guvern Argeșanu. Ghiță Soldatul are mandat de la rege să înece în sînge asasinatul. Din omor în omor. Maniu trimite regelui un memoriu în care condamnă crimele. Vodă a intrat în panică.
În gazetele de azi s-a publicat o fotografie îngrozitoare: cadavrele legionarilor care l-au ucis pe Călinescu și care au fost împușcați fără judecată, pe locul crimei. Lumea românească este consternată. Așa cum a dezaprobat și blamat asasinarea lui Călinescu, Maniu blamează și metoda abuzivă de represiune, lipsită de decență și de răspundere. Țara a intrat în anarhie…
Primul ministru, la dispoziția dată de rege, a ordonat împușcarea asasinilor fără judecată și expunerea cadavrelor la locul crimei. Ce oroare! Se aude că s-au poruncit execuții sumare în toate județele țării. Lanțul asasinatelor se prelungește. Judecata politică a fost înlocuită de măsuri impulsive, care continuă vărsările de sînge. Maniu pregătește un protest împotriva oficializării violenței. ”
În acele momente de criză profundă, Iuliu Maniu i-a trimis regelui Carol II un memoriu de condamnare a crimelor și a organizat proteste împotriva abuzurilor comise de rege în mod oficial. În următorii ani, ”Sfinxul din Bădăcin” avea să lupte intens împotriva regimurilor autoritare, indiferent de coloratură: dictatura regală a lui Carol; dictatura militară a lui Antonescu; regimul comunist totalitar instaurat de sovietici. Paradoxul tragic al activității politice a lui Maniu a fost că în mod direct sau indirect a contribuit la instaurarea dictaturilor enumerate mai sus; a contribuit decisiv la doborîrea primelor două, dar a fost lichidat politic și fizic de cea de a treia. Statul de drept era amenințat în 1939, iar politicienii democrați protestau; pînă la urmă însă aveau să reușească alungarea de pe tron a celui care comitea crimele de stat. Puțini își închipuiau atunci că în cîțiva ani regimul comunist va aboli definitiv, ireversibil, statul de drept în România, ori că nu avea să mai fie posibil ca opoziția să protesteze față de crime de stat comise pe scară mult mai largă. Cu atît mai puțin își închipuia cineva că opoziția va fi lichidată complet.
Grav este că toate acele acte criminale comise de către legionari împotriva autorităților statului și de către conducătorul statului (”terorism de stat”) împotriva legionarilor se petreceau în contextul în care tocmai începuse cel de-al doilea război mondial. Inconștiența actorilor politici autohtoni era tragică. Germania nazistă atacase Polonia pe 1 septembrie 1939, iar din acel moment s-a declanșat catastrofa mondială care avea să schimbe soarta a numeroase națiuni și state, mai ales în rău. Pe 17 septembrie 1939, Uniunea Sovietică a invadat și ea Polonia. Pactul dintre Hitler și Stalin, cunoscut formal sub denumirea Pactul Ribbentrop-Molotov își arăta primele consecințe, iar în 1940 următoarea victimă avea să fie România. Or, tocmai în asemenea circumstanțe, Coposu menționează în jurnal dilema privind natura evenimentelor care se desfășurau: era vorba doar de răzbunare sau de un amestec din afară în politica românească?
Jurnalul lui Coposu nu intră în detaliile eventualului amestec extern și al dirijării/instigării crimelor comise de legionari (în particular de cei conduși de către Horia Sima) împotriva unor politicieni sau demnitari români. Miza unora dintre asemenea ipoteze (care continuă să fie emise pînă și după căderea comunismului) pare legată de tentativa disculpării parțiale a legionarilor de crimele comise împotriva evreilor. Multă vreme, s-a crezut că Garda de Fier făcea (doar) jocurile lui Hitler, Goebbels, Himmler, Ribbentrop, ale SS, Gestapo, SD, Abwehr și/sau ale altor actori sau facțiuni aflate în concurență din labirintul totalitar nazist. Ulterior, au apărut informații disparate, zvonuri sau ipoteze privind manipularea Gărzii de Fier de către agenții lui Stalin, ai Cominternului, ai NKVD și GRU, ceea ce părea mai neverosimil (deși la Jilava legionarii nu s-au atins de deținuții comuniști, dintre care unii erau ofițeri sub acoperire ori chiar deconspirați ai NKVD ori GRU, iar alții agenți ai Cominternului). Abia ulterior, după prăbușirea comunismului de tip sovietic, după ce fostul agent KGB și director al FSB (serviciul succesor), Vladimir Putin, a trecut la sponsorizarea mișcărilor radicale de dreapta din diferite părți ale lumii, mai ales din Europa, a devenit ceva mai plauzibilă ipoteza că respectiva strategie fusese deja inaugurată în perioada interbelică. După cum au sesizat în epoca respectivă anumiți actori politici, apropierea de comuniști și sovietici se producea într-un context istoric determinat, – pactul de neagresiune dintre naziști și comuniști, – ceea ce ar trebui să micșoreze perspectivele de tip conspiraționist. Nu intru mai mult în subiect pentru că speculațiile fără documente sau alte dovezi sunt periculoase, și mă îndepărtează de analiza jurnalului. Deși nu este clar dacă în acele fragmente reproducea gîndurile lui Maniu sau erau propriile observații, Coposu menționa posibilitatea amestecului extern. Or, logica unui asemenea amestec era legată de subminarea României și a capacității sale de a reacționa față de cedările teritoriale forțate. Post hoc, ergo propter hoc, trebuie să ne ferim de asemenea erori logice.
Revenind la textul propriu-zis al jurnalului, am menționat într-un episod anterior cum a construit Carol II primul partid-stat și cum nenumărați reprezentanți ai elitelor, nu doar politice, precum și milioane de români, s-au aliniat. Oportuniștii s-au grăbit în 1938 să se înscrie în partidul unic înființat de Carol, iar după 1945 să se înscrie în partidul unic instalat la conducerea României de sovietici. În ciuda ”războiului civil” dintre grupurile asasine din societatea civilă (legionarii) și din ierarhia statului (susținătorii lui Carol), consemnările din datele de 30 aprilie și 11 mai 1940 din Jurnalul interzis al lui Coposu surprind o dinamică aparent impredictibilă:
”Ștefănescu-Mosorel, venit într-o audiență discretă la Maniu, aduce informația verificată că, după o serie de sondaje și numeroase tratative confidențiale, întreprinse prin Morusoff și oamenii de încredere din anturajul lui Tătărescu și Argetoianu, regele s-a reconciliat cu Garda de Fier în următorii termeni: urmărirea legionarilor va fi suspendată, legionarii din închisori vor fi eliberați, beneficiind de amnistie, iar cei din lagăre vor fi imediat lăsați liberi. De asemenea, s-a convenit asupra revenirii din Germania a legionarilor expatriați. Profesorul terorist Horia Sima, care a pregătit asasinarea lui [Armand] Călinescu, a pus la cale atentatele de la Timișoara și Cluj și s-a evidențiat prin multiple provocări și încălcări ale măsurilor de ordine publică, a intrat clandestin în țară și este partenerul de tratative al lui Morusoff.
După plecarea lui Mosorel, sosește doctorul Lupu. Apoi vine Madgearu cu aceleași informații, dobîndite din alte surse. Dat fiind că partenerii de tratative sunt de o flagrantă rea credință și caută să se păcălească reciproc, se pune întrebarea care din ei sunt mai vicleni…
Tătărescu a constituit un guvern nou, cît se poate de pestriț, în care l-a introdus și pe Horia Sima, șeful mișcării legionare. Se pare că pe Sima l-a dus la palat Morusoff și l-a reconciliat cu regele.”
După cum indică|Jurnalul interzis, preluînd mai multe surse din epocă, reconcilierea istorică dintre ireconconciliabili a fost intermediată de Mihail Moruzov, fondatorul SSI. Anticipînd puțin, cîteva luni mai tîrziu, printre victimele asasinatelor legionare de la închisoarea Jilava se afla și Moruzov, despre care o notiță a editorilor Jurnalului interzis afirmă că ar fi fost ”participant activ în prigonirea legionarilor.” Mai tîrziu a apărut ipoteza (?) că Horia Sima ar fi fost informator plătit de SSI/Moruzov[6]. În absența documentelor, este dificil să interpretezi rolul jucat de Moruzov în intermedierea reconcilierii dintre regele dictator, promotor al terorismului de stat, și legionari, promotori ai terorismului antistatal după uciderea lui Codreanu. Cert este că în ultimele luni de domnie, Carol II și-a întărit controlul asupra celor mai multe dintre partidele politice, democratice sau extremiste, cu excepția partidului condus de Iuliu Maniu. Pe 22 iunie 1940, la cîteva zile după ”căderea Parisului” sub ocupație hitleristă, iată ce consemnează Coposu:
”Carol înființează Partidul Națiunii, formațiune politică unică și totalitară, sub conducerea lui nemijlocită. Decretează obligativitatea de înscriere pentru toți funcționarii publici, pentru toți membrii asociațiilor profesionale precum și pentru membrii consiliilor de administrație. Maniu blamează măsura și manifestă un refuz categoric de a colabora cu acest partid și lansează interdicția pentru toți prietenii liui politici de a face parte din noua formațiune. Din păcate, Dinu Brătianu, în numele P.N.L., și Horia Sima, în numele Gărzii de Fier, semnează circulare prin care invită pe aderenții lor politici să se încadreze în Partidul Națiunii.”
După acceptarea de către Carol II a ultimatumului sovietic prin care România își ceda teritoriile, Coposu notează în jurnal pe 4 iulie 1940 că s-a format guvernul Gigurtu din care făceau parte și ”legionari, Horia Sima a fost numit la Culte, Vasile Noveanu la Inventar, Bideanu, subsecretar la Finanțe, Budișteanu, la Culte. S-a înființat, pentru Hans Roth, un Minister al Minorităților. Simpatizanții lui Hitler intrați în guvern: Manoilescu, Caracostea, Leon Macovei, Priboianu, Ghițescu, Gomoiu, Nichifor Crainic, Enescu, Topciu, Nemoianu.” S-a tot scris despre statul național-legionar din timpul regelui Mihai I și a generalului Antonescu, dar regele Carol II nu a ezitat să îi coopteze pe legionari în guvern. Diferiți responsabili naziști au considerat acest lucru de bun augur; Heinrich Himmler însuși îl felicita pe Horia Sima. Maniu nu avea cum să agreeze cooptarea legionarilor în guvern, și mai ales nu privea cu ochi buni orientarea progermană a României. Dimpotrivă, după începerea celui de-al doilea război mondial, el își afirma ferm opțiunea pentru britanici și americani (deși încă nu se petrecuse atacul de la Pearl Harbor). Pe 15 mai 1940, Coposu consemnează următorul dialog și o profeție fermă: ”Recent o spectaculoasă victorie germană la Sedan. Olanda invadată, Danemarca și Norvegia sub cizma teutonică. Anglia este direct amenințată și pregătește înfruntarea inamicului pe insulă. Mihai Popovici întreabă sarcastic pe ce se întemeiază credința fermă a lui Maniu în înfrîngerea lui Hitler? Maniu răspunde ferm că anglo-saxonii pînă la urmă vor birui. Mihai Popovici nu crede. Mîine plecăm la Bădăcin.”
De altminteri, în primul Consiliu de Coroană întrunit în noaptea dintre 29 și 30 august 1940, unde s-a votat în legătură cu ”arbitrajul de la Viena” prin care România ceda nord-vestul Transilvaniei, la care au lipsit Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Nicolae Iorga și Horia Sima, legionarii prezenți au votat în favoarea cedării. A doua zi, după cum am menționat, Maniu îi cerea imperios regelui Carol al II-lea să demisioneze.
Pacea dintre rege și legionari nu era menită să dureze. După pierderile teritoriale din 1940 (”România mică”), furia tuturor partidelor, mai bine spus a liderilor, (cu excepția comuniștilor[7]) față de Carol II, nu a mai cunoscut limite. În acel context a avut loc întîlnirea dintre Maniu și Ion Antonescu, în care (după cum am văzut) acesta din urmă și-a luat ”angajamentul de onoare” că nu va accepta mandatul de a forma guvernul din partea regelui. După cîteva zile, generalul și-a încălcat promisiunea, a acceptat mandatul de prim ministru, pentru ca a doua zi să îi ceară lui Carol II abdicarea. Formal, noul șef al statului era regele Mihai I, dar adevăratul conducător era șeful guvernului. Cu binecuvîntarea noului rege și a noului prim ministru s-a format noul stat național-legionar. Decretul regal din 14 septembrie 1940 prevedea că ”D-l general Ion Antonescu este conducătorul statului legionar și șeful regimului legionar,” iar ”D-l Horia Sima este conducătorul Mișcării Legionare,” care era ”singura mișcare recunoscută în noul stat, având ca țel ridicarea morală și materială a poporului român și dezvoltarea puterilor lui creatoare”[8]. România se sincroniza în mod tragic cu partea antidemocratică și antiliberală a Europei și devenea un stat fascist.
S-a scris adeseori despre faptul că Iuliu Maniu s-a împotrivit activ celor trei regimuri autoritare cunoscute de România – dictatura regală a lui Carol II, dictatura militară a generalului/mareșalului Ion Antonescu, regimul totalitar comunist. Se trece prea ușor cu vederea împotrivirea sa față de statul național-legionar. Chiar dacă a fost vorba doar de cîteva luni, tocmai în această perioadă au avut loc asasinatele împotriva unor înalți lideri național-țărăniști sau care au fost la un moment dat membri ai PNȚ, precum și a mai multor foști demnitari ai statului român. Acel moment merită analizat pe larg, în episodul următor.
NOTE
[1] Acest comentariu-recenzie de carte se bazează pe notele mele de lectură la volumul Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediție îngrijită și prefață de Doina Alexandru (București: Editura Vremea, 2014). Mă refer la text în formula Jurnalul interzis.
[2] Serviciul Secret de Informații al Armatei Române, înființat și condus de Mihail Moruzov (apoi de Eugen Cristescu), precum și Corpul Detectivilor, îi urmăreau cu mai mult sau mai puțin succes pe agenții NKVD, GRU și Comintern din România, fie că aceștia erau în mișcarea sindicală (Richard Wurmbrand) sau în conducerea PCR, iar unii dintre respectivii au devenit informatori (Ștefan Foriș a fost asasinat tocmai din acel motiv; Vasile Luca era unul dintre agenții NKVD depistat de Abwehr și sesizat lui Moruzov, care l-a și recrutat, fiind deconspirat abia în 1953). Este semnificativ că asasinatele de la penitenciarul Jilava comise de legionari au vizat în primul rînd elemente din structurile de forță ale statului, inclusiv coordonatorii SSI, jandarmeriei, poliție, care cunoșteau cel mai bine situația informatorilor legionari, precum și rețelele de penetrare a mișcării legionare de către Gestapo, SD, NKVD, GRU. În statul național-legionar, cînd s-a înființat poliția legionară O parte dintre foștii informatori legionari ai Siguranței ajunși în diaspora aveau să fie preluați de către Securitate sau doar monitorizați (iar astfel de detalii figurează explicit în arhivele pe care le-am consultat) și folosiți pînă în 1989.
[3] Lista politicienilor național sau național-țărăniști care au fost în dezacord cu Maniu este mult mai lungă, am selectat cîteva nume mai cunoscute, pentru că unii dintre cei care au părăsit partidul ori au fost excluși au tras după ei și pe alții.
[4] După alegerile parlamentare din decembrie 1937, prin pactul de neagresiune dintre formațiunile conduse de Maniu și Zelea Codreanu s-a reușit blocarea intenției lui Carol II de a prelungi guvernarea lui Tătărescu, care se subordona regelui. În fața acelui eșec, Carol l-a numit în fruntea guvernului pe Octavian Goga, președintele Partidului Național Creștin (de factură fascistă), care obținuse doar 9,15% din voturi. Era un nou ”guvern personal.”
[5] Cicerone Ionițiu, Viața politică și procesul Iuliu Maniu. Volumul I. O jumătate de secol 26 octombrie – 11 noiembrie 1947 (București: editură neprecizată, 1997), 169-170. Vezi și Ioan Scurtu, Iuliu Maniu. Activitatea politică (București: Editura Enciclopedică, 1995), 90.
[6] Pentru rețeaua de informatori a lui Moruzov, din care ar fi făcut parte și Horia Sima, conducătorul Gărzii de Fier, vezi Cristian Troncotă, Mihail Moruzov și Serviciul Secret de Informații al Armatei Române. Studii și documente, cuvînt înainte de Florin Constantiniu (București: Editura Institutului Național de Informații, 1997), 33.
[7] Comuniștii români și-au trădat țara și au rămas slugile Cominternului chiar și în situația în care Uniunea Sovietică a adresat României ultimatumul privind cedările teritoriale (Basarabia și nordul Bucovinei), cu care erau toți de acord. În perioada dintre semnarea Pactului de neagresiune dintre Germania nazistă și Uniunea Sovietică (Pactul Ribbentrop-Molotov) și atacul împotriva URSS, comuniștii Mai tîrziu, după ce au venit la putere, nici măcar nu au mai încercat să le recupereze.
[8] Decretul Regal nr. 3151, din 14 septembrie 1940, publicat în Federația Comunităților Evreiești din România, Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. I. Legislația antievreiască, prefață Șef Rabin dr. Moses Rosen, volum alcătuit de Lya Benjamin, coordonator științific Sergiu Stanciu (București: Editura Hasefer, 1993), 61-62.
