„Cazul Mircea Vulcănescu”: biografie dramatică și controverse memoriale

Timp de lectură 7 min.

În decembrie trecut s-a consumat ultimul episod al foiletonului memorial legat de figura lui Mircea Vulcănescu. Prin textul de față, ce nu-și propune să răspundă la „tema statuii”, încerc să radiografiez cadrul istorico-memorial al subiectului, a cărui dezbatere ne va ajuta să înțelegem mai bine trecutul nostru traumatic. 

În plan istoric, biografia lui Mircea Vulcănescu se declină în trei ipostaze:

a) interbelică: figură marcantă a generației ’27 (împreună cu Noica, Cioran, Eliade, Golopenția & co); asistent al lui Dimitrie Gusti, alături de care participă la campaniile sociologice; apropiat, nu fără tensiuni, de Nae Ionescu; publicist consacrat și demnitar în fruntea unor instituții importante ale statului român (director al Vămilor și apoi al Datoriei Publice).

Merită subliniat că, deși contemporan cu fenomenul legionar, în care erau implicați mulți din prietenii lui, Mircea Vulcănescu n-a făcut niciodată parte din Garda de Fier (nici măcar tangențial).

b) antonesciană: După rebeliunea legionară, Mircea Vulcănescu e chemat de Antonescu în guvern, în funcția de subsecretar de stat la Finanțe, pe care o ocupă până la 23 August 1944, când, după schimbarea regimului, se întoarce la Datoria Publică, de unde este arestat, prima dată, în 1946.

Participant la unele din ședințele Consiliului de Miniștri în care se luau măsuri împotriva populației evreiești, aportul lui Mircea Vulcănescu în procesul decizional a fost unul minimal. Din stenogramele Guvernului Antonescu, reiese faptul că Vulcănescu nu a avut inițiative legislative (nici nu putea din funcția de subsecretar), ci doar a făcut comentarii pe marginea discuțiilor referitoare la „chestiunea evreiască”. Astfel, poziția lui se rezumă la interpelări în cadrul ședințelor, minimale în „economia” discuțiilor privitoare la măsurile antisemite (câteva paragrafe în totalul celor 600 de pagini cât măsoară „problema evreiască în stenograme”). Țin să subliniez că acest șantier, al activității concrete al lui Mircea Vulcănescu în guvern, rămâne deschis, cercetări ulterioare putând nuanța concluziile parțiale de până acum. 

c) comunistă: Anchetat în două rânduri (în 1946 procurorul a clasat acuzațiile), Mircea Vulcănescu a fost condamnat, în cadrul celui de-l doilea lot Antonescu (februarie 1948), de către Curtea de Apel București, la 8 ani de temniță grea pentru „dezastrul țării prin crime de război”, conform articolului 2, lit. a din legea 312/1945: „a hotărât declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice şi Naţiunilor Unite”, respectiv la 3 ani de detențiune riguroasă pentru „dezastrul țării”, conform articolului 1, lit. a din aceeași lege: „Militând pentru hitlerism sau fascism şi având răspunderea politica efectivă au permis intrarea armatelor germane pe teritoriul tarii”. 

Merită subliniat faptul că vina pe care instanța a înțeles să i-o atribuie lui Mircea Vulcănescu a fost aceea de a fi contribuit, alături de Germania Nazistă, la războiul împotriva URSS & aliaților, și nu participarea la acțiuni antisemite/anti-rasiale, activități pe care legea 312/1945 le incrimina în cuprinsul său (art. 2, lit. e – represiuni colective sau individuale în scop de persecuție politică sau din motive rasiale asupra populației civile; art. 2, lit. l – realizarea de averi în mod ilicit, cu ocazia participării la conducerea războiului, în orice calitate, ori profitând de legătură lor cu asemenea persoane sau de legiuirile şi măsurile de fapt cu caracter hitlerist, legionar sau rasial; art. 2, lit. n – ordonarea de măsuri nedrepte de concepție hitleristă, legionară sau rasială, ori executarea excesivă a legilor derivate din starea de război sau a dispozițiunilor cu caracter politic sau rasial).

În plan memorial, receptarea lui Mircea Vulcănescu se declină în două perspective contradictorii:  

Pentru memoria Holocaustului, Mircea Vulcănescu e un demnitar al regimului Antonescu (subsecretar de stat la Finanțe) și, implicit, solidar cu politicile criminale antisemite ale statului român din anii 1941-1944, eticheta de „criminal al poporului” având și consecințele unei „damnatio memoriae”.

Pentru memoria Gulagului românesc, Mircea Vulcănescu e una din personalitățile marcante ale interbelicului, reprimate de regimul comunist, care și-a găsit sfârșitul în temnița Aiudului. Mai mult, mărturiile supraviețuitorilor vorbesc și despre sfârșitul martiric al lui Vulcănescu, care a ales să moară, salvând de la îngheț un tânăr, ultimele cuvinte atribuite lui având un mesaj testamentar: „Să nu ne răzbunați!”.

Cum evaluăm memorial responsabilitatea lui Mircea Vulcănescu față de politicile criminale (antisemite) ale regimului Antonescu? 

Întâi de toate, merită subliniată o realitate fundamentală: Mircea Vulcănescu nu a fost un antisemit! O dovedesc, în primul rând, lucrările sale, dar, mai presus de toate, biografia sa interbelică și faptul că NU a fost legionar. Acest detaliu (politic) este cu atât mai relevant cu cât mare parte din colegii săi de generație se apropiaseră, într-o măsură sau alta, de acest fenomen.

În ceea ce privește guvernarea antonesciană, trebuie precizat faptul că Mircea Vulcănescu a avut o poziție de finanțist și nu a avut inițiative legislative antisemite, ci doar contribuții în cadrul unor ședințe în care se discuta „problema evreiască”.

Astfel, responsabilitatea lui Mircea Vulcănescu față de măsurile antisemite ale regimului Antonescu decurge, mai degrabă, din solidaritatea față de deciziile guvernului (al cărui membru era), decât din activitatea lui concretă. Istoriografia postbelică a abordat această tematică sensibilă a „banalității răului”, subliniind responsabilitatea morală a funcționarilor care, deși n-au acționat propriu-zis, au validat, prin munca și funcția lor, crimele regimului pe care-l slujeau. 

În acest registru merită subliniat că „guvernul Antonescu” ar fi avut aceeași soartă și dacă ar fi fost judecat de un Tribunal Internațional dedicat crimelor de război, precum cel de la Nürnberg de atunci sau de la Haga, de azi. Astfel, responsabilitatea pentru Holocaustul românesc nu e cauționată „ab initio” de faptul că un complet aflat sub influență sovietică a pronunțat condamnările. 

Dar, din păcate, tocmai acesta a fost blestemul politico-juridic al României, că un regim criminal, în curs de instaurare, l-a condamnat pe celălalt, înlăturat de la putere. De aici derivă și „blocajul” memorial în care ne aflăm, pentru că nu putem judeca istoria absolutizând deciziile totalitarismului roșu, lipsit de fundament moral și legitimitate democratică, doar pentru că a învins nazismul alături de puterile occidentale.

Cum poate fi rezolvat acest conflict memorial? Răspunsuri parțiale:

Întâi de toate, în plan istoric, merită să înțelegem integral biografiile și istoria din blestematul secol XX, smerindu-ne în fața spuselor cronicarului „Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”.

În plan public (politic și civic), să evităm pericolul parazitării ideologice, prin care istoria traumatică a veacului XX devine un câmp al confruntărilor simbolice între diferite platforme politice ce încearcă să-și impună viziunea memorială, dar mai ales să confiște drama produsă de totalitarisme. Totodată, merită să ieșim din „ispita” aplicării maximale a standardelor prezentului asupra unui trecut imposibil de simplificat, capcană care îngreunează înțelegerea realităților complexe ale istoriei.

În plan juridic, se impune o „revizitare” a sentințelor, în cadrul unor dezbateri sine ira et studio, care să implice istorici, juriști și politologi, pentru a lămuri responsabilitatea fiecărui condamnat, înlăturând astfel impostura morală a „Tribunalelor poporului”. 

Împlinirea acestor borne „metodologice” ne-ar oferi șansa unei posibile „terapii memoriale”, în care lecțiile Holocaustului și Gulagului, două fețe ale aceleiași istorii traumatice și nu memorii aflate în concurență, vor fi chemate să vindece rănile trecutului ce fragilizează încă tranziția noastră post-totalitară. 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.