În decembrie trecut s-a consumat ultimul episod al foiletonului memorial legat de figura lui Mircea Vulcănescu. Prin textul de față, ce nu-și propune să răspundă la „tema statuii”, încerc să radiografiez cadrul istorico-memorial al subiectului, a cărui dezbatere ne va ajuta să înțelegem mai bine trecutul nostru traumatic.
În plan istoric, biografia lui Mircea Vulcănescu se declină în trei ipostaze:
a) interbelică: figură marcantă a generației ’27 (împreună cu Noica, Cioran, Eliade, Golopenția & co); asistent al lui Dimitrie Gusti, alături de care participă la campaniile sociologice; apropiat, nu fără tensiuni, de Nae Ionescu; publicist consacrat și demnitar în fruntea unor instituții importante ale statului român (director al Vămilor și apoi al Datoriei Publice).
Merită subliniat că, deși contemporan cu fenomenul legionar, în care erau implicați mulți din prietenii lui, Mircea Vulcănescu n-a făcut niciodată parte din Garda de Fier (nici măcar tangențial).
b) antonesciană: După rebeliunea legionară, Mircea Vulcănescu e chemat de Antonescu în guvern, în funcția de subsecretar de stat la Finanțe, pe care o ocupă până la 23 August 1944, când, după schimbarea regimului, se întoarce la Datoria Publică, de unde este arestat, prima dată, în 1946.
Participant la unele din ședințele Consiliului de Miniștri în care se luau măsuri împotriva populației evreiești, aportul lui Mircea Vulcănescu în procesul decizional a fost unul minimal. Din stenogramele Guvernului Antonescu, reiese faptul că Vulcănescu nu a avut inițiative legislative (nici nu putea din funcția de subsecretar), ci doar a făcut comentarii pe marginea discuțiilor referitoare la „chestiunea evreiască”. Astfel, poziția lui se rezumă la interpelări în cadrul ședințelor, minimale în „economia” discuțiilor privitoare la măsurile antisemite (câteva paragrafe în totalul celor 600 de pagini cât măsoară „problema evreiască în stenograme”). Țin să subliniez că acest șantier, al activității concrete al lui Mircea Vulcănescu în guvern, rămâne deschis, cercetări ulterioare putând nuanța concluziile parțiale de până acum.
c) comunistă: Anchetat în două rânduri (în 1946 procurorul a clasat acuzațiile), Mircea Vulcănescu a fost condamnat, în cadrul celui de-l doilea lot Antonescu (februarie 1948), de către Curtea de Apel București, la 8 ani de temniță grea pentru „dezastrul țării prin crime de război”, conform articolului 2, lit. a din legea 312/1945: „a hotărât declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice şi Naţiunilor Unite”, respectiv la 3 ani de detențiune riguroasă pentru „dezastrul țării”, conform articolului 1, lit. a din aceeași lege: „Militând pentru hitlerism sau fascism şi având răspunderea politica efectivă au permis intrarea armatelor germane pe teritoriul tarii”.
Merită subliniat faptul că vina pe care instanța a înțeles să i-o atribuie lui Mircea Vulcănescu a fost aceea de a fi contribuit, alături de Germania Nazistă, la războiul împotriva URSS & aliaților, și nu participarea la acțiuni antisemite/anti-rasiale, activități pe care legea 312/1945 le incrimina în cuprinsul său (art. 2, lit. e – represiuni colective sau individuale în scop de persecuție politică sau din motive rasiale asupra populației civile; art. 2, lit. l – realizarea de averi în mod ilicit, cu ocazia participării la conducerea războiului, în orice calitate, ori profitând de legătură lor cu asemenea persoane sau de legiuirile şi măsurile de fapt cu caracter hitlerist, legionar sau rasial; art. 2, lit. n – ordonarea de măsuri nedrepte de concepție hitleristă, legionară sau rasială, ori executarea excesivă a legilor derivate din starea de război sau a dispozițiunilor cu caracter politic sau rasial).
În plan memorial, receptarea lui Mircea Vulcănescu se declină în două perspective contradictorii:
Pentru memoria Holocaustului, Mircea Vulcănescu e un demnitar al regimului Antonescu (subsecretar de stat la Finanțe) și, implicit, solidar cu politicile criminale antisemite ale statului român din anii 1941-1944, eticheta de „criminal al poporului” având și consecințele unei „damnatio memoriae”.
Pentru memoria Gulagului românesc, Mircea Vulcănescu e una din personalitățile marcante ale interbelicului, reprimate de regimul comunist, care și-a găsit sfârșitul în temnița Aiudului. Mai mult, mărturiile supraviețuitorilor vorbesc și despre sfârșitul martiric al lui Vulcănescu, care a ales să moară, salvând de la îngheț un tânăr, ultimele cuvinte atribuite lui având un mesaj testamentar: „Să nu ne răzbunați!”.
Cum evaluăm memorial responsabilitatea lui Mircea Vulcănescu față de politicile criminale (antisemite) ale regimului Antonescu?
Întâi de toate, merită subliniată o realitate fundamentală: Mircea Vulcănescu nu a fost un antisemit! O dovedesc, în primul rând, lucrările sale, dar, mai presus de toate, biografia sa interbelică și faptul că NU a fost legionar. Acest detaliu (politic) este cu atât mai relevant cu cât mare parte din colegii săi de generație se apropiaseră, într-o măsură sau alta, de acest fenomen.
În ceea ce privește guvernarea antonesciană, trebuie precizat faptul că Mircea Vulcănescu a avut o poziție de finanțist și nu a avut inițiative legislative antisemite, ci doar contribuții în cadrul unor ședințe în care se discuta „problema evreiască”.
Astfel, responsabilitatea lui Mircea Vulcănescu față de măsurile antisemite ale regimului Antonescu decurge, mai degrabă, din solidaritatea față de deciziile guvernului (al cărui membru era), decât din activitatea lui concretă. Istoriografia postbelică a abordat această tematică sensibilă a „banalității răului”, subliniind responsabilitatea morală a funcționarilor care, deși n-au acționat propriu-zis, au validat, prin munca și funcția lor, crimele regimului pe care-l slujeau.
În acest registru merită subliniat că „guvernul Antonescu” ar fi avut aceeași soartă și dacă ar fi fost judecat de un Tribunal Internațional dedicat crimelor de război, precum cel de la Nürnberg de atunci sau de la Haga, de azi. Astfel, responsabilitatea pentru Holocaustul românesc nu e cauționată „ab initio” de faptul că un complet aflat sub influență sovietică a pronunțat condamnările.
Dar, din păcate, tocmai acesta a fost blestemul politico-juridic al României, că un regim criminal, în curs de instaurare, l-a condamnat pe celălalt, înlăturat de la putere. De aici derivă și „blocajul” memorial în care ne aflăm, pentru că nu putem judeca istoria absolutizând deciziile totalitarismului roșu, lipsit de fundament moral și legitimitate democratică, doar pentru că a învins nazismul alături de puterile occidentale.
Cum poate fi rezolvat acest conflict memorial? Răspunsuri parțiale:
Întâi de toate, în plan istoric, merită să înțelegem integral biografiile și istoria din blestematul secol XX, smerindu-ne în fața spuselor cronicarului „Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”.
În plan public (politic și civic), să evităm pericolul parazitării ideologice, prin care istoria traumatică a veacului XX devine un câmp al confruntărilor simbolice între diferite platforme politice ce încearcă să-și impună viziunea memorială, dar mai ales să confiște drama produsă de totalitarisme. Totodată, merită să ieșim din „ispita” aplicării maximale a standardelor prezentului asupra unui trecut imposibil de simplificat, capcană care îngreunează înțelegerea realităților complexe ale istoriei.
În plan juridic, se impune o „revizitare” a sentințelor, în cadrul unor dezbateri sine ira et studio, care să implice istorici, juriști și politologi, pentru a lămuri responsabilitatea fiecărui condamnat, înlăturând astfel impostura morală a „Tribunalelor poporului”.
Împlinirea acestor borne „metodologice” ne-ar oferi șansa unei posibile „terapii memoriale”, în care lecțiile Holocaustului și Gulagului, două fețe ale aceleiași istorii traumatice și nu memorii aflate în concurență, vor fi chemate să vindece rănile trecutului ce fragilizează încă tranziția noastră post-totalitară.
M. Vulcanescu nu a fost legionar, dar gandirea lui, filozofia lui, afinitatile lui, erau aceleasi cu cele ale colegilor lui de generatie care au aderat la legionarism, ba chiar se spune ca el era de fapt ´ideologul´ ´generatiei´. In definitiv, nici Nae Ionescu nu a fost legionar ! Fenomenul era mult mai larg decat provinciala miscare legionara. Oricum, e bine ca omul sa fie evaluat dupa intreaga lui viata si, cum e cazul lui Vulcanescu, prin moarte. Desi, nu inseamna ca cel care e ´martirul´ unei ideologii, cum era populismul ( sau legionarismul ) e absolvit si intra in calendar.
Problema e ca sunt amestecate doua aspecte, moralitatea si legalitatea. Oricat de moral ai fi, daca ai incalcat legea – pe care esti obligat sa o cunosti – esti vinovat legal. Problemele de legalitate, in contextul epocii, sunt incurcate, in acest caz e vorba despre dreptul international. Discutabile, caci conform acelorasi norme si multi dintre invingatori ar fi fost vinovati, de ex., cei care au decis sa arunce bombele atomice, o puteau face, tactic, in zone mult mai putin populate, cu acelasi efect, etc., decizia a fost genocidara, fara niciun fel de discutii, e ´pacatul originar´ al democratiilor atlantice postbelice. Ca si la Dresda, a fost un act punitiv, inutil, de razbunare si chiar implicand o forma de rasism. Acestea, ca ex. ale ipocriziei ´dreptului international´, de mult semnalate.
Nu spun ca Vulcanescu nu a fost vinovat legal, dar tribunalele care l-au condamnat nu puteau avea legitimitate, erau ´revolutionare´ , invadatoare si, prin aceleasi norme, ilegale. Oricum, un tribunal ar trebui sa fie neutru, nu se poate ca partea – invingatorul, sa devina si avocat, caci e o mascarada. La fel si istoria, e scrisa selectiv si ideologizata. Problema e a legitimitatii dreptului, nu poti, pur si simplu, sa-ti fabrici propriul drept, dupa care sa-ti judeci inamicii doar pt. ca esti mai puternic. Desi, e evident ca dupa ´dreptul natural´ este vorba de o vina, aceasta e aporia. Dupa dreptul natural comunistii au avut dreptate, dupa dreptul lor nu, pt. ca era nelegal, deci decizia a fost nelegala . Si la fel stau lucrurile si cu dreptul liberal, instrumentalizat ideologic, chiar daca liberalismul e ´cea mai buna (acceptabila) dintre ideologiile posibile´.
Intelectualii fascisti sunt, fara indoiala, vinovati moral, ideologia lor fiind – dovedit istoric – criminala. Problema e cu ce ´morala´ sunt judecati ei. Cu aceea comunista ? Cu aceea liberala ? Oricum ar fi, e o morala ideologica foarte interesata, nu punem semn de egalitate intre acestea, de departe liberalismul e preferabil. Dar are o problema serioasa la ´moralitate´, e duplicitar, se foloseste de ´moralitate´ cand e convenabil si ceea ce predica de fapt e o imoralitate vesela si iresponsabila, ´pragmatica´, adesea ipocrita si chiar cinica, un nihilism botezat ´realism´. Nu e cel mai indreptatit pt. judecata morala, a omului, o omului intreg, de aceea si amesteca sau confunda, la fel de interesat, legalitatea cu moralitatea : astfel, orice intelectual care a fost la un moment dat anti-liberal, fascist sau ( mai rar )comunist, chiar daca nu a incalcat nicio lege, e declarat ´vinovat´ printr-o morala ideologica. In interior – relativism moral – pt. inamici, absolutismul sau fundamentalismul, in interior, libertini, in exterior, puritani. Pt. ca vorbiom de morala, nu de legalitate, iar intelectualii sunt condamnati ´moral´, printr-un fel de teologie liberala improvizata, un pretext avocatesc, desigur. Desi fascismul e mult mai asemanator liberalismului colonialist si aproape la fel de rasist – si al carui elev a fost – decat vrea sa se recunoasca acum. Adevarul e ca toate aceste ideologii ale inc. de sec. 20, socialism-comunism, liberalism, conservatorism-autoritarism sau fascism, in nenumaratele lor variatii, erau mult mai asemanatoare decat au fost ele desenate posterior – ceea ce nu inseamna ca au fost identice si la fel de vinovate – , formau un fel de continuu, un evantai, intrepatrunse, ca si cultura epocii, cu diferitele ei mode si curente, forme ale spiritului timpului, unul ´prometeic´ – si un razboi civil ´in familie´, oarecum ´confesionale´, ca si razboaiele religioase ce au fost la originea marilor fracturi ale lumii europene.
Trebuie sa adaug cateva lucruri. Victimele au tot dreptul, moral si legal, sa-i judece pe calaii lor si de aceea probabil ca decizia legala in cazul Vulcanescu e cea corecta. Apologiile ce eludeaza evidenta legii sunt tot ideologizate si interesate, sofistice, pana la ridicol. Problema este cu rechizitoriul moral – cu toate consecintele – facut unor intelectuali ce nu au incalcat nicio lege, doar pt. ca au ales, pentru nici nu conteaza cat timp, o ideologie inamica, declarata drept vinovata moral. Multi au simpatizat cu fascistii doar pt. ca erau anti-liberali – si aveau destule motive ! – iar fascismul lor a fost mai mult conjunctural sau marginal, cum a fost cazul cu Eliade, descrierea pe care i-o facea un functionar de la ambasada londoneza era extrem de pertinenta, si nu doar pt. el : ´e un sucker ( un ´fraier´ ), cu capul in nori´, inadecvarea intelectualilor ´palizi´. Fascistii erau anti-intelectualisti si mai mult se foloseau de tinerii si naivii intelectuali, cum au facut apoi si comunistii, cu mai mult succes. De aceea, s-a vorbit despre un fascism literar sau estetic ( ca in fanteziile lui D. la Rochelle, care iubea marsurile, uniformele, sportul si corpul barbatesc, un ´apolinism´ deviant).
Sau doar pt. ca se presupune ca au simpatizat cu fascismul, unii cu mult inainte chiar ca acesta sa existe ! Cu atat mai mult cu cat acest rechizitoriu este facut de unii care , probabil, nici nu realizeaza cat de aproape sunt de esenta ideologiilor fasciste, anume : existentialismul si ´decizionalismul´ politic sau ´realismul international´, caci asta era fascismul, un voluntarism amoralist sau ´supraomism´ – cultivat de intelectuali decadenti – , simplu ´caz´ al unui spirit ´prometeic´ mult mai general sau derivatie bastardizata din vana modernitatii liberale triumfale : omul nou, un Frankenstein – , nu a venit nici din Asia, nici de pe Marte.