Vă prezentăm fragmente din interviul dat săptămânalului Le Point de prof. Louis Vassy, directorul Sciences Po Paris.
“Le Point: Ordinea mondială pare să revină la legea celui mai puternic. Este aceasta o ruptură sau o revenire la normalitate?
Luis Vassy: Raporturile de forță au dominat întotdeauna ordinea internațională — aceasta este chiar definiția ei. Diferența fundamentală între ordinea internă și cea internațională este că prima este reglementată de un Leviathan care deține monopolul violenței legitime, în timp ce cea de-a doua este, prin natura sa, anarhică. Așa cum spunea Raymond Aron, sistemul internațional s-a construit „în umbra războiului”. Ceea ce europenii au pierdut din vedere timp de mai multe decenii este această realitate, pentru că au trăit protejați de o violență care, totuși, continua să se manifeste în alte părți ale lumii.
Există și un alt factor decisiv: mult timp am confundat multilateralismul cu multipolaritatea. Or, sistemul multilateral nu a funcționat decât într-un context de hegemonie americană după sfârșitul Războiului Rece. Într-o lume bipolară, el era paralizat. Nu funcționează nici într-o lume multipolară. Această arhitectură a rezistat doar pentru că puterea era concentrată în jurul Statelor Unite. Din momentul în care ea se difuzează, sistemul se gripează.
Naivitatea europeană ține de populații sau de elite?
Am confundat aspirațiile noastre cu realitatea. Cel mai grăitor exemplu este cel al „Europei putere normativă”. Această formulă sugerează că poți fi puternic prin norme, când, în realitate, este invers: normele tale se impun pentru că ești puternic. Am crezut, de asemenea, că suntem puternici pentru că dispunem de o piață internă vastă, când, de fapt, puterea a aparținut întotdeauna celui care produce mai mult. Cel care fabrică arbaleta este mai puternic decât cel care o cumpără — este un adevăr imemorial pe care noi l-am inversat. Există și o explicație culturală.
Europenii au traversat un secol XX în care raporturile de putere au produs dezastre considerabile. Prin urmare, au ales să nu mai gândească puterea. Când eram director de cabinet la Quai d’Orsay, mă străduiam să elimin o formulă frecvent întâlnită în documentele diplomatice: „Nu există o soluție militară la acest conflict”. Este, evident, fals, iar cei care o spuneau știau acest lucru. Dar această afirmație urmărea tocmai să elimine problema puterii din dezbaterea publică.
Declinul european este măsurabil?
Este, iar cifrele sunt amețitoare. China reprezenta 30% din PIB-ul mondial în 1820 și 17% în 1870: i-au trebuit cincizeci de ani pentru acest parcurs. Europa, în schimb, a realizat aceeași traiectorie între 2008 și 2025, adică în doar șaptesprezece ani. Și ar fi o greșeală să credem că această evoluție se va opri aici. În cazul Chinei, declinul a continuat până la 4% din PIB-ul mondial spre sfârșitul anilor 1930. Dar aceasta nu este o fatalitate. Viitorul nu este încă scris.
Suntem condamnați să urmăm această cale?
Există, desigur, o cale alternativă. În fața șocului puterii occidentale, Japonia a decis să inițieze reforme profunde în secolul al XIX-lea, în timp ce, în China dinastiei Qing, mișcarea de reformă din 1898 a eșuat. Dar acest lucru presupune o luciditate pe care nu am dobândit-o încă pe deplin. Prima etapă este culturală: ieșirea din tabu. Trebuie să înțelegem că nu putem fi liberi decât dacă suntem puternici. Și că puterea trebuie gândită pentru a putea fi construită.
În Franța și în Europa există prea puține finanțări publice, de exemplu, dedicate problemelor de securitate internațională, de apărare, de război și pace, în favoarea unor teme mai consensuale precum dezarmarea sau chestiunile multilaterale. Dar există și motive de optimism: libertatea este un atu. Ea ne poate face mai creativi și mai inovatori, dacă păstrăm o ambiție colectivă. Interacționez cu generații tinere la Sciences Po care sunt în această stare de spirit.
Care este evenimentul care v-a convins personal că lumea a intrat într-o nouă eră?
Sunt mai multe, dar aș spune că momentul de cotitură se situează între 2013 și 2014: decizia lui Obama de a nu interveni în Siria, care a deschis calea intervenției ruse în această țară, concomitent cu anexarea Crimeei. În 2014, lucram la Ministerul Apărării și a trebuit să gestionăm problema contractului pentru cele două nave BPC, navele Mistral, vândute Rusiei. Anularea acestui contract nu era deloc evidentă: nu făcea parte din tradiția franceză. Am fost printre cei care au reflectat asupra acestei decizii extrem de dificile. Privind retrospectiv, cred că a fost corectă și am știut să o gestionăm în interes național, deoarece Egiptul a preluat cele două nave în condiții excelente pentru Franța.
Aceasta este și perioada primei negocieri reușite pentru exportul avioanelor Rafale, la care am lucrat la sfârșitul lui 2014 și începutul lui 2015, tot cu Egiptul. Reînarmarea lumii devenea concretă. Acest moment a cristalizat ceva: un conflict deschis la porțile Europei, care făcea vizibilă ascensiunea unui alt fenomen pe care l-am văzut amplificându-se ulterior — conjugarea agresivității militare cu agresivitatea informațională. În acest domeniu, asistăm la o inversare a raportului strategic clasic, la o răsturnare a poliorceticii, arta asediului. Spre deosebire de întreaga tradiție militară, în războiul informațional este mai dificil să te aperi decât să ataci.
Mai are sens predarea diplomației într-o lume dominată de lideri autoritari?
Diplomația are întotdeauna sens. Chiar și Attila respecta imunitățile diplomatice. În situații de conflict, diplomația este cu atât mai necesară, deoarece trebuie să agregi sprijin, să găsești aliați — iar puterea este întotdeauna mai mare în colectiv. De asemenea, este necesar să menții canale de dialog cu adversarii, pentru că orice conflict ajunge, în cele din urmă, la un sfârșit, iar calea care permite ieșirea din el trebuie să rămână deschisă.”
Sursa: Le Point.fr
