« La politique est le moyen pour des hommes sans principes de diriger des hommes sans mémoire » (« Politica este mijlocul prin care oameni fără principii conduc oameni fără memorie »). Fraza, deși i-a fost atribuită în mod eronat lui Voltaire, nu înseamnă că nu e plină de un trist sens.
La începutul anului electoral puteam observa cum partidelor le era frică de alegeri. A urmat rușinosul calendar electoral cu geometrie variabilă, veritabil derapaj (ne)democratic cu repetiție. La asta s-a adăugat blagoslovirea comasării alegerilor de către CCR, care apoi a decis să o facă și mai lată scoțând din cursă, cu argumente rizibile, un competitor la președinția României. Unii s-au bucurat, arătând că sunt gata să apere democrația cu mijloace antidemocratice. Alții, poate și judecătorii CCR, în sinea lor știu că au apărat nedemocrația cu mijloace nedemocratice. Ultimii sunt mai coerenți. Poate de aceea vor câștiga. Fiecare va avea răspunsul său pe 24 noiembrie, apoi pe 1 și 8 decembrie.
A fost o non-campanie. Partidele au continuat să fie adevărații patroni ai majorității televiziunilor și au reușit astfel să evite temele importante și contactul cu oamenii reali.
E important să observăm că această combinație de absență de programe autentice cu incapacitatea de mobilizare, fie și pe teme simbolice, a demonstrat ineficacitatea păguboasă a finanțării masive din bani publici a partidelor. Aparent finanțarea privată cauza corupția. Acum vedem ca finanțarea publică nu duce la profesionalizare și transparență, ci la ruperea relației firești cu societatea și la opacitate, în particular ascunderea relațiilor cu mediul de afaceri sau cu alte medii… asta cu excepția momentului când avem scandaluri concentrate pe un caz anume care, oricât de important este el, fatalmente e doar copacul care ascunde pădurea.
Partidele și-au ascuns absența de identitate politică (evident că nu sunt nici de dreapta, nici de stânga, nici cumva, nici altminteri). Ca substitut utilizează, ca odinioară (până în 2004), candidații la președinție. Dar diferența cu situația de acum 20 de ani e mare, ține inclusiv de calitatea candidaților: una e să te ascunzi sub campaniile prezidențiabililor Băsescu sau Năstase, dar și Iliescu, Constantinescu, Roman, alta e să pui în vitrină oameni ce sunt lipsiți de personalitate, fără profil politic conturat.
Candidații nu au părut purtați de convingeri sau măcar de acel minim talent oratoric indispensabil unui lider. Parcă nu se pregătesc să conducă ceva, ci să fie conduși, așa cum pare că au fost conduși în discursurile lor de echipe de campanie mai mult sau mai puțin inspirate. Și de cele mai multe ori neinspirate pentru că e greu să credem că va rămâne ceva memorabil din campania asta.
Și nu ideile de campanie lipsesc. Sute, mii de idei care puteau resuscita campania moartă erau la un click distanță. Totuși, nimic! De ce? Lipsa de resurse nu e o explicație.
Înaintez aici doar două explicații. Prima e legată de propria lor lipsă de încredere că sunt ei înșiși potriviți pentru funcția prezidențială, că știu ce vor face, că au cu cine să acționeze. Niciunul nu a degajat un orizont credibil de așteptare. Așteptările create rezultă exclusiv din discursul negativ. Singura speranță inspirată alegătorilor: că nu câștigă adversarii celui pe care îl vor vota. Forțe de respingere sunt, cele de atracție țin numai de diferențele între cele de respingere. Oglindă, oglinjoară, cine-i cel mai puțin urât din țară?
A doua e mai generală, legată de instalarea clasei politice într-o duioasă viață de aristocrație de curte. Dincolo de zidurile Palatului Parlamentului lenea e mare, se joacă doar diverse scenete, acum și televizate. Domină confortul colectiv, frica de DNA poate că făcea viața mai palpitantă, acum totul a fost iertat, liniștea e orizontul de nedepășit al realeșilor.
Sigur, e nedrept să-i aruncăm pe toți candidații în același coș. Sunt unii care au arătat bunăvoință, alții s-au întrecut în gafe; unii pot, dar parcă nu vor, alții chiar nu pot; unii sunt golani care vor să pară civilizați, alții sunt decenți, dar sunt puși să joace în roluri care nu-i prind deloc.
În aceste condiții, ce șanse au cetățenii să-și utilizeze puterea exorbitantă pe care o dețin timp de trei duminici consecutive? Da, exorbitantă pentru că, indiferent de manipulări mediatice și fraudări localizate, alegerile rămân un moment democratic în care suveranul colectiv se poate exprima. Din păcate, un moment singular, o paranteză privilegiată în șirul de momente nedemocratice care definesc viața noastră politică. Din acest moment electoral clasa politică în următorii patru ani își va extrage legitimitatea.
E deci rațional să spui că nu trebuie ratat acest moment singular, dar e lesne de demonstrat că în mare parte a fost golit de esența sa democratică: votul este liber, dar nu e clar cine reprezintă pe cine, ce vor face actorii politici după victorie, cum vor guverna altfel decât…împreună?
România s-a democratizat, atâta cât a reușit, datorită jocului alternanțelor: în 1996, 2000 și 2004 alternanțe complete președinte-majoritate parlamentară, în 2008 una parțială, doar de majoritate guvernamentală. Apoi majoritățile parlamentare și guvernele și-au organizat electoral propria lor confirmare (2016 e numai aparent o excepție). În 2012, 2016, 2020, plus realegerea lui Iohannis din 2019. Au fost schimbări de alianțe și de guvern, dar nu unele provocate direct de electorat.
Românii nu sunt mulțumiți de cei care îi guvernează, nu sunt mulțumiți de direcția în care merge țara, nu au încredere în general în liderii politici, au și mai puțină încredere în partide și în parlament. Și totuși votul lor de peste 10 ani a mers mai mult în direcția continuității decât în cea a schimbării. Majoritar vor stabilitate.
În acest moment nu pare că există un candidat care să aibă forța măcar să zdruncine un pic monopolul leneș al clasei politice. Totuși, dacă ne referim strict la alternanță politică, ne place sau nu, există doar două variante care o pot provoca: votul pentru președintele AUR, respectiv pentru președinta USR. Cred că prima alegere, deși e greu de demonstrat, e una din variantele pregătite atent de cei care au prosperat sub președinția Iohannis. George Simion este paratrăznetul național-populist care ar trebui să canalizeze frustrarea colectivă. Sondajele și potențialul electoral, inclusiv în diaspora, îl arată net favorit pentru a intra în al doilea tur. Dar nimic nu e mai anti-democratic decât să pui sondajele de opinie înaintea gestului democratic, înaintea votului: sondajele, chiar cele corecte, au devenit un instrument de manipulare masivă.
Rămâne, jenant singulară, varianta Elena Lasconi. Pentru cei care vor promisiunea unei schimbări, sau pur și simplu vor să dea o lecție duopolului PSD-PNL. O lecție pe care ar merita-o cu vârf și îndesat, prea au siluit regulile democratice, prea și-au organizat un fals divorț, prea și-au preparat, în umbra scenei, un viitor luminos.
