Alexandru Gussi: Deja faptul că vedeți posibile, nu neapărat probabile, o serie de evoluții care să redea un suflet acestei Uniuni ne lasă un spațiu de speranță, viitorul pare încă deschis. Ca cititor de presă anglo-saxonă mă amuz adesea observând faptul că în mod recurent câtă prohodul UE. Raționamentele lor sunt pline de critici corecte, dar concluzia e în general catastrofistă și exagerată. Abia puțin înainte de Brexit, apoi și după, reciproca a devenit și ea valabilă: din presa eropeană aflăm că UK va sărăci, e condusă de populiști, va fi izolată etc.
De fapt democrația britanică rămâne solidă, dar aceste exagerări reciproce există în interiorul multor unități confederale sau federale, ele nu duc la divorț. Știm că statutul UE e unul hibrid, totuși Brexit-ul nu cred că a fost o simplă ieșire a unui stat care nu era fondator, a fost simptomul și dovada tangibilă că proiectul european nu mai inspiră speranță, cel puțin în occident, e ilizibil sau poate nici nu mai există ca proiect politic. Rămâne o realitate inevitabilă, se impune tuturor exclusiv din motive pragmatice. Golirea de substanță a politicului la acest nivel are costuri mari: UE nu are frontiere clare, nu are armată, nu are politică externă etc. Dar poate tocmai această neputință e o garanție că drumul către servitute e improbabil la acest nivel, tentația etatismului luminat există peste tot, dar la nivel european nu se poate impune, în ciuda existenței unei îngrijorări legitime. La nivel politic este clar că posibilitățile de centralizare, tendință naturală în orice entitate cvasi-statală, sunt, în actualele condiții, limitate. Moi pot totuși creștin-democrații și conservatorii moderați da un suflet construcției europene? Ei par acum cei mai maleabil în a accepta anumite schimbări devenite realități, discursul lor nu este tocmai acel discurs de sinteză pe care regele-filosof Macron îl căuta? Sună paradoxal, dar în lumea de azi clivajul între progresiști și conservatori mi se pare unul înșelător, sunt atâtea feluri de progresiști, sunt atât de radicale diversele progresisme, încât o formă de conservatorism pragmatic-moderat se situează la centru. Deci un punct de la care se poate (re)construi un proiect politic european realist.
Teodor Baconschi: Toate rolurile și doctrinele au fost alterate după căderea comunismului, care a transformat lumea maniheistă a Războiului rece într-o scenă fluidă, pe suprafața căreia identitățile se deplasează, se confundă, se uzurpă reciproc. Social-democrația a virat spre socialism, socialismul spre ecologismul radical, liberalismul spre social-democrație, creștin-democrația spre un soi de capitalism populist, iar conservatorismul spre extrema dreaptă anti-globalistă. Dispariția sau mobilitatea extremă a centrului ilustrează deruta morală, lipsa de scop și relativizarea ”valorilor tari”: nu sunt acestea trista caracteristică a tranziției în care a intrat Occidentului după ce și-a pierdut, prin abandon, marele adversar sovietic? Între triumfalismul liberal al ”sfârșitului istoriei”, noul mesianism democratic, adâncirea decalajelor interne (socio-economice, dar și ideologice) și puseurile agresiv-defensive din războiul contra terorismului, universul occidental pare incapabil să-și gestioneze rațional și decent propria victorie. Aminteați de Brexit. Britanicii l-au văzut ca pe o dezavuare a birocrației liberticide instalate la Bruxelles, Franța și Germania s-au revăzut singurele națiuni-lider ale unei UE care “scapă” de hegemonia strategică anglo-americană, lăsându-se pe de altă parte tentate să excludă ”noii membri” în afara nucleului fondator (teza ”Europei cu mai multe viteze”). UE a căutat să se profileze ca putere economică și comercială, soft, și a cochetat – pe un discret fond anti-american – spre o lună de miere acordată Rusiei și Chinei… Din câte văd, aceste contorsiuni, zig-zag-uri tactice și debusolări mascate de ambiții globale ar putea fi corectate sub șocul invaziei ruse din Ucraina. Rusia a devenit nefrecventabilă. China pare departe în raport cu frontul cald din Ucraina vecină, SUA și UK au revenit în forță, sub umbrela NATO, iar vechile dogme din politica externă a Franței și Germaniei sunt revizuite pe repede înainte, printr-un balans adesea patetic. Faptul că atât în NATO, cât și în UE, flancul estic nu mai e periferia jenantă, ci condiția supraviețuirii celor două entități îmi dă speranța că deschidem un nou capitol, în care luciditatea, moderația și celelalte valori conservatoare (uitate) vor recentra Occidentul, oferindu-i prilejul de a se reinventa, cel puțin pe termen mediu. Desigur, situația e foarte volatilă, o lebădă neagră poate modifica dramatic, peste noapte, toate ecuațiile cu care lucrăm, dar nu putem spune că lumea UE și NATO de după februarie 2022 mai seamănă prea mult cu cea de dinaintea acestei răscruci.