« Donald Trump are dreptate când spune că UE a practicat un mercantilism semi-mascat timp de decenii, profitând de consumatorii americani în loc să-și genereze propria cerere.
Are dreptate că Europa și-a exportat șomajul din sectorul manufacturier către SUA prin politici fiscale, de taxare și valutare invizibile, golind industriile din Rust Belt și din Ohio.
Are dreptate și când respinge imperialismul reglementar european, ceea ce entuziaștii UE numesc cu exaltare „efectul Bruxelles”.
Comisia Europeană chiar a crezut că poate impune tuturor Regulamentul General privind Protecția Datelor (GDPR) fără a provoca o reacție adversă? Dacă vrei să fii lider, trebuie să te asiguri că nu depinzi de o superputere străină pentru energie, apărare și supraviețuire politică.
Totuși, Trump greșește în ceea ce privește originile UE. „Uniunea Europeană a fost creată pentru a păcăli Statele Unite. Acesta este scopul ei”, le-a spus el membrilor cabinetului său.
De fapt, UE a fost un proiect american creat pentru a „păcăli” Rusia. Documente declasificate arată că Washingtonul a împins spre integrarea europeană încă din anii 1940, finanțând-o în secret, de la Truman până la Nixon, până când proto-UE a fost suficient de puternică pentru a se susține singură.
Euro-părintele Jean Monnet a trăit în America și a fost ochii și urechile lui Franklin Roosevelt în Europa la începutul anilor 1940. Charles de Gaulle îl considera un agent al SUA.
Președintele Truman a amenințat că va tăia Planul Marshall în septembrie 1950 dacă francezii nu acceptau să se împace cu Germania postbelică.
Declarația Schuman, textul fondator al Comunității Cărbunelui și Oțelului, a fost în mare parte elaborată de secretarul de stat american Dean Acheson la Washington. „Totul a început la Washington”, spunea șeful de cabinet al lui Robert Schuman.
Scopul era evident: SUA avea nevoie de o Europă de Vest reînarmată și coerentă pentru a servi drept bastion împotriva expansiunii sino-sovietice.
Stalin a încălcat acordurile de la Ialta prin anexarea Cehoslovaciei în 1948. Doi ani mai târziu, Coreea de Nord a traversat Paralela 38 și a invadat Sudul, declanșând un război care a împins cheltuielile militare ale SUA la 11% din PIB – mult mai mult decât sumele modeste alocate astăzi apărării Ucrainei.
Așa cum The Telegraph a raportat prima dată în 2000, documente ale Departamentului de Stat dezvăluie că serviciile de informații americane au finanțat în secret mișcarea europeană timp de decenii.
Operațiunea era condusă de veterani ai Office of Strategic Services (OSS), predecesorul CIA.
Un document arată că SUA a plătit cea mai mare parte a bugetului Mișcării Europene în 1958, tratând unii dintre „părinții fondatori” ai UE ca pe niște angajați plătiți. Au fost folosite și metode subversive.
Un memoriu datat 11 iunie 1965 îi instruia pe oficialii Comunității Europene să promoveze uniunea monetară prin tactici discrete, evitând dezbaterea publică până când „adoptarea acestor propuneri va deveni practic inevitabilă”.
Această strategie s-a dovedit prea ingenioasă pentru propriul ei bine, ceea ce ne duce la euro. Washingtonul și-a văzut planul explodându-i în față în anii 1990. După prăbușirea blocului sovietic, vest-europenii s-au simțit mai în siguranță și au devenit rapid nesupuși – exact cum coloniile americane ale Marii Britanii au devenit rebele după ce Franța a pierdut Canada în Războiul de Șapte Ani.
În UE-ul anilor ’90 se simțea un puternic iz antiamerican, pe măsură ce încerca să-și construiască mecanismele unei superputeri complete, culminând cu triumfalismul Agendei Lisabona din martie 2000.
Se dorea ca UE să depășească SUA și să devină „cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoaștere din lume” în zece ani.
Însă, când termenul a fost atins, UE se confrunta în schimb cu începutul unui teribil „deceniu pierdut”.
Euro nu a devenit niciodată o monedă de rezervă dominantă, dar a avut consecințe globale majore.
Peter Navarro, guru-ul comercial al lui Trump, susține că mecanismele distorsionate ale uniunii monetare au permis Germaniei să mențină implicit marca germană „extrem de subevaluată”, oferindu-le exportatorilor germani un avantaj comercial asupra concurenților din SUA și din blocul Club Med timp de aproape două decenii.
Berlinul și Bruxelles-ul au răspuns la criza datoriilor din zona euro – care, în realitate, a fost o criză a fluxurilor de capital din interiorul uniunii monetare – prin impunerea unei austerități severe și prin împingerea țărilor din sudul Europei într-o depresie economică. Sudului i s-a spus că trebuie să iasă din criză prin „devalorizări interne”, adică reducerea costurilor salariale și a cheltuielilor publice.
Efectul general a fost creșterea excedentului de cont curent al zonei euro la 343 de miliarde de euro în 2018, de cinci ori mai mare decât excedentul Chinei din acel an.
Blocul a absorbit cererea globală în loc să accepte o uniune fiscală necesară pentru buna funcționare a monedei euro. Nici Germania nu a beneficiat pe termen lung de acest model, iar excedentul s-a redus ulterior, dar analiza lui Navarro asupra evenimentelor din perioada 1995-2020 este în mare parte corectă.
Navarro are dreptate și când afirmă că Europa are o țesătură complexă de reglementări, taxe TVA și subvenții de stat care înclină economia spre exporturi.
UE protejează fermierii europeni folosindu-se de știință eronat. Nu a existat nicio justificare reală pentru interzicerea culturilor modificate genetic prin tehnologia CRISPR – care nu trebuie confundate cu plantele transgenice – așa cum recunoaște acum și UE.
Dacă crezi că bunăstarea puilor de găină este mai proastă în America, vizitează uriașele ferme industriale din Franța sau Polonia.
Avertismentul lui Trump din această săptămână, că intenționează să impună tarife de 25% asupra importurilor din UE, este fructul amar al unor resentimente acumulate timp de 30 de ani. Nu mă aștept ca Marea Britanie să fie scutită.
Răspunsul evident al Europei ar trebui să fie reînarmarea la o scară mult mai mare decât ceea ce planifică în prezent Germania, Franța, Italia și Marea Britanie – atât ca o formă de keynesianism militar, cât și pentru a prelua apărarea Ucrainei și a dicta rezultatul acestui război, în loc să se supună înclinațiilor pro-Kremlin ale lui Trump.
Dacă Europa, deși bogată, nu este capabilă să producă sau să procure obuze de artilerie și rachete antiaeriene necesare pentru a opri Rusia, o țară cu venituri medii, atunci merită să ajungă în lada de gunoi a istoriei.
Rusia a irosit oameni și echipamente militare într-un ritm alarmant pentru a câștiga abia 1% din teritoriul Ucrainei în ultimul an. Nu a cucerit niciun oraș important și nu a fost aproape de a ocupa cele patru regiuni anexate.
Rusia va câștiga războiul încet dacă ne lăsăm pradă defetismului, dar încă nu câștigă – și să nu ne lăsăm păcăliți de statisticile de fațadă ale economiei sale de război, deja suprasolicitate.
Europa are puterea navală și aeriană necesară pentru a îngenunchea Rusia în patru luni prin blocarea flotei sale fantomă de tancuri petroliere la Skagerrak, cu sau fără ajutorul americanilor.
Realismul strategic spune că Trump are dreptate să încerce să rupă Rusia de China printr-o manevră de tip „Nixon inversat” și că sacrificarea Ucrainei ar merita acest preț – dacă Trump chiar ar avea o viziune atât de clară, ceea ce mă îndoiesc.
Alții spun că interesul național al Marii Britanii nu depinde de Ucraina sau de cele trei state baltice, care ar putea fi următoarele pe lista lui Putin, indiferent de simpatia umană.
Poate. Însă, indiferent de perspectivă, noi, europenii, trebuie să ne reînarmăm. Și ar fi mai bine să facem acest lucru având de partea noastră armata ucraineană, cu un milion de soldați experimentați în luptă, decât să ne prefacem că acceptăm scenariul impus de Trump și Putin.
Altfel, s-ar putea să fim nevoiți să menținem o pace iluzorie cu 100.000 de trupe desfășurate la un cost ruinător timp de decenii, fără sprijin aerian american și fără protecția articolului 5 din NATO.
Conflictele nerezolvate sunt toxice. Aproximativ 28.000 de soldați americani patrulează încă Paralela 38, la 72 de ani după încheierea Războiului din Coreea. »
Sursa: Ambrose Evans-Pritchard, The Telegraph
