Da, operațiunea americano-israeliană ridică probleme de drept internațional.
Pentru că, între altele, așa cum repetă în neștire stânga occidentală antiamericană și antisemită, ”pericolul” emanând de la regimul Khamenei n-ar fi fost, aparent, unul ”iminent”.
Această opinie împărtășită, evident, de birocrații de la ONU și de nu puțini europeni, merită o discuție serioasă. Căci nu e clar ce înseamnă ”iminent”. Trebuiau americanii și israelienii să aștepte ca bomba atomică să fie în zbor spre Ierusalim, înainte de a-și începe operațiunile militare preventive? Poate așa cum au așteptat americanii să fie atacați de flota japoneză la Pearl Harbour?
Cu curul în două luntri. Și extremismul de stânga pur și dur
Oricum, discuția e greu sau imposibil de susținut pentru că aberațiile extremei stângi se perpetuează, distrugând șansa unui dialog. Concomitent, unii oameni politici și ”influensări” încearcă să joace la mai multe nunți fără să-și abandoneze poziția fundamentalist antiamericană și antisemită, dar ascunzând-o îndărătul unor critici la adresa liderilor țărilor care s-au hotărât să treacă la acțiune întru înlăturarea islamo-fascismului mullahocrației iraniene.
Problema e că extremiștii de stânga de felul premierului socialist al Spaniei, Pedro Sanchez, nu se pot disocia ușor de mantrele ideologiei anticapitaliste și antidemocratice, induse de neomarxism. Alături de considerente electorale, în țări cu o abundentă imigrație musulmană, ele i-au determinat pe socialiști și comuniști să adere cu arme și bagaje la o toxică alianță cu islamismul, pe ideea că dușmanul dușmanului meu capitalist prieten îmi este.
Iată ce explică trădări de țară. Nu doar ale unor dregători radicali din Partidul Democrat de peste ocean care s-au dat cu mullahii, ci și a celor 15 asociații de studenți din Marea Britanie, care au deplâns moartea criminalului în masă, ”mult iubitul ayatollah Khamenei”, la moschei și universități din Londra, Birmingham, Manchester și Nottingam. Sau în fața Bibliotecii Publice din New York, unde s-au adunat tineri la rugăciuni islamice în memoria ”martirului” genocidar Khamenei. Cu keffieh, șalul irakian, dat drept ”palestinian”, la gât.
Învățați de distinși profesori universitari, prea puțini socialiști ca Sanchez se mai pot disocia de alianța cu islamismul, în ciuda faptului că războiul împotriva mullahilor iranieni e, pentru orice minte încă lucidă, atât clar moral cât și în interesul unei Europe civilizate, grav amenințate de poftele expansioniste, de terorismul și agresivitatea Gărzilor Revoluționare Islamice.
Și la moartea unor Stalin și Dej au plâns mulți români.
Reductio ad trumperum
Alianța cu islamiștii domină azi copios stânga globală. Și a spălat pe creier și o bună parte din komentariatul românesc. Komentariat care, orice ar aborda, sfârșește într-un reductio ad hitlerum adaptat, în care de vină pentru orice eșec occidental reiese că ar fi, până la urmă, Trump. Sau, la rigoare, premierul israelian Netanyahu. Sau ambii. Și în orice caz, ”sioniștii”. Deci ”evreii”.
Am văzut între preopinenții neomarxiști (ori extremiști de dreapta) și unii care încearcă penibil să-și cucerească o poziție ”de centru”, cât de cât defensibilă în raport cu fapte despre care realizează până și radicalii și fundamentaliștii că sunt odioase. Bunăoară crimele în masă comise de islamiștii iranieni la ordinul ayatollahului (K)Hamenei asupra propriului popor (nu doar prin interpuși, asupra altora).
Realizând necesitatea divorțului de mullahi, unii progresiști nu neagă de plano antioccidentalismul, fanatismul religios și milenarismul fundamentaliștilor islamici. Dar le relativizează. Cam la fel cum relativizează legionarii Holocaustul.
Dar nici progresiștii care se dau moderați nu se pot abține de la elucubrații, bazaconii și enormități. De pildă, în condițiile în care e clar că pericolul nuclear, balistic și terorist, regional și global, prezentat de regimul Khamenei devenise intolerabil, nu se pot împiedica să nu încerce să valideze poziția virulent antiamericană a extremistului premier spaniol Sanchez. Care a refuzat Statelor Unite dreptul de a folosi bazele americane din Spania. Ca și cum s-ar putea pune un semn de egalitate între liderul principalului aliat din NATO, o țară democratică, pe de o parte, și teocrația iraniană pe de alta. Sau ca și cum America lui Trump ar fi, chipurile, mai rea decât statul totalitar iranian. Sau ca și cum Europa nu ar fi scindată de asemenea poziții extremiste, precum ale liderului spaniol.
Am văzut un preopinent mult prizat de suflarea românească de stânga înfierând (întru justificarea lui Sanchez), o presupusă ”lipsă de respect” față de Europa. Dar nu a teroriștilor islamiști iranieni care au bombardat mai nou baze britanice în statul cipriot, membru al UE, ci una prezumtivă a ”SUA”. Și a președintelui american Trump. Care n-ar înțelege că n-ar fi ”respectat dreptul internațional”. Și că ideile ”nu pot fi contracarate cu avioane”. Iar ”democrația trebuie sa se dezvolte de jos în sus”, nu invers și nici adusă în Iran din Vest, o mantră intens vehiculată și de propaganda arabă extremistă.
Și câte și mai câte. Adica cum vine asta? Dă în ciocoi. Combate adânc, musiu.
Obiectivele operațiunilor Epic Fury și Roaring Lion. Și greșelile americane și israeliene
Operațiunea militară americano-israeliană are dreptate să vrea ”schimbarea regimului” iranian. Oare ce altceva să vrea, dincolo de eliminarea pericolului militar, terorist și nuclear prezentat de mullahocrație? Și de ce să nu urmărească, la pachet, și schimbarea ideilor?
Nu s-a bazat Hitler pe ideologia nazistă, în inima căreia, ca în islamismul iranian, se depistează inavariabil antisemitism? Cum i-au fost contracarate ideile Führerului, dacă nu manu militari?
Oare, dacă tot cămbate stânga atât de adânc, de ce nu s-au ingerat și asimilat încă lecțiile celui de-al Doilea Război Mondial?
Da, America și Israelul au greșit în atitudinea față de Iran.
Așa cum britanicii și francezii au greșit față de aparent omnipotenta Germanie a lui Hitler în anii 30 ai veacului trecut. Când au așteptat până a fost prea târziu cu declarația de război, survenită abia după invadarea Poloniei, în loc să-l ia pe Führer din pripă, înainte de a fi el tare și ei slabi. De pildă când a remilitarizat Renania, în răspăr cu prevederile Tratatului de la Versailles. Și atunci, Franța și Marea Britanie s-au arătat incapabile să apere ”dreptul internațional”. Și să împiedice încălcarea lui.
Azi, nazismul a ajuns indefensibil. oriunde în afară de Gaza, unde ”Mein Kampf” e în biblioteca oricărei case palestinianiste cu cărți, Dar hitlerismul n-a ajuns să fie proscris global pentru că ar fi murit de la sine, de ”moarte bună”, ci pentru că s-a dovedit prea slab în fața alianței democrațiilor anglo-americane și și-a pierdut pe câmpul de luptă atracția. Așa cum e de sperat că și-o va pierde și Iranul mullahilor, în fața alianței americano-israeliene.
Căci mai nimeni nu ține cu perdanții. Încât puterea militară are, culmea, virtuți ideologice. Succesul în război nu rămâne fără ample consecințe asupra forței de atracție a doctrinelor totalitare. Știrea morții ayatollahului Khamenei a dezlănțuit celebrări de amploare nu doar în Iran. S-a sărbătorit și s-au împărțit dulciuri, după lovitura de precizie israeliană, în Siria, Yemen, Irak și în diverse alte țări arabe.
Înapoi la argument
Dar fă-i să înțeleagă abecedarul politologic pe marii profesori de istorie și de politologie neomarxiști. Care, după o viață la catedră, mai neagă sau ignoră realitatea și, sperând în idolii Kamala Harris și Zohran Mamdani, ori Pedro Sanchez, cred în mod serios, spre eterna lor rușine, în imbecilitatea leninistă potrivit căreia ”ideile” n-ar putea, chipurile, ”să fie contracarate cu…drone si tancuri”.
Ba uite că pot. Altfel Germania ar fi rămas nazistă, Italia fascistă, Japonia militaristă, Egiptul nasserist, Libia tributară cărții verzi a lui Gaddafi, Irakul ideologiei Baath a lui Saddam, iar Argentina expansionistei dictaturi a juntei lui Videla.
Pentru antisemiți, (între care se găsesc, vai, și destui evrei de stânga și nu doar) o atare perspectivă pare înspăimântătoare. Cum să se impună, iar, israelienii?
Cum să învingă o administrație americană de dreapta, care și-a pus în cap salvarea lumii iudeo-creștine, în speță a civilizației occidentale, care ne-a dăruit creștinismul și democrațiile liberale, cordial detestate atât de islamiști, cât și de aliații lor de extremă stânga și de extremă dreapta?
Și cum să piară ideile islamiste, cununate într-un ”sacru” ritual idolatru cu neo-marxismul și cu postmodernismul woke?
Articol publicat inițial pe site-ul petreiancu.com
