Arnaud Benedetti este profesor asociat la Universitatea Paris-Sorbonne și redactor-șef al „Revue politique et parlementaire”. A fost intervievat de Le Figaro:
Le FIGARO: Într-un interviu acordat publicației „Le Monde”, Anne Hidalgo se declară mulțumită de buna desfășurare a Jocurilor Olimpice și profită de ocazie pentru a spune „Fuck reacționarilor, Fuck acestei extreme drepte, Fuck tuturor celor care ar vrea să ne închidă într-un război al tuturor împotriva tuturor”. Nu ar fi fost mai potrivit să profite de acest moment pentru a adresa un mesaj de reconciliere?
Arnaud BENEDETTI: Anne Hidalgo reprezintă o sinteză a stângii post-progresiste: urbană, societală și globalizată. Ea nu apără atât de mult universalismul pe care stânga pretinde istoric că îl susține, cât mai degrabă viziunea și interesele micii burghezii și celei medii din marile metropole, al cărei reprezentant este. Primarul Parisului întruchipează astfel o concepție autocentrată a orașului și, într-un sens mai larg, a societății. Bineînțeles, edilul pretinde că se înscrie în tradiția istorică a stângii, dar, în cele din urmă, ea se adresează doar propriului său grup. Este unul dintre multiplele „ramuri” ale „terranovismului”, acest software născut dintr-un think-tank care, începând cu anii 2000, a înscris aproape totalitatea stângii într-o linie deconstructivistă pe de o parte și post-națională pe de altă parte. De aici, tot ceea ce nu derivă din acest software, care îl critică sau care ajunge să-l combată, este obiectul unui dispreț social și cultural, pe care declarațiile Annei Hidalgo despre cei care și-au exprimat rezerve (ceea ce este încă dreptul lor) cu privire la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice, îl ilustrează într-o manieră aproape caricaturală.
Nu este oare paradoxal să te bucuri de „umanismul” orașului luminilor și de toleranța pe care Parisul o întruchipează, conform spuselor ei, și în același timp să spui „Fuck reacționarilor”?
Acest paradox nu este unul pentru cineva care folosește acest limbaj, ale cărui coduri fac trimitere, de altfel, la o subcultură americanizată. Pe măsură ce stânga își pierde magisterul intelectual, se poate observa că aceasta se refugiază, în lipsa oricărei capacități argumentative, în anateme, stigmatizare, recurgerea la figuri degradate ale retoricii sale originare, care avea drept scop denunțarea obscurantismului și a forțelor de „reacțiune”. În esență, Anne Hidalgo întruchipează tendința stângii de a considera că este singura deținătoare a adevărului, care este, în primul rând, al ei, ignorând cu desăvârșire că adevărul este ontologic plural, relativ când vine vorba de a vorbi și de a gândi lumea socială. Când adevărurile abstracte ale stângii se lovesc de diversitatea sensibilităților unei societăți, în esență de concretul acesteia, care rezistă iluziei ideologice, tabăra „binelui” recurge la ultimul resort pentru a se autojustifica: o cursă înainte în discreditarea adversarului.
Anne Hidalgo face parte, în cele din urmă, din acea stângă care nu poate concepe că cineva ar putea gândi diferit de ea. În plus, ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice a funcționat ca un revelator formidabil al unui temperament care este caracteristic neoprogressiștilor: imperativul de a iubi care, dacă nu este împărtășit, te trimite ipso facto în „iadul retrograzilor”. Totul s-a desfășurat, de altfel, ca și cum dimensiunea cea mai provocatoare a ceremoniei ar fi fost nu doar ridicată la nivel de răzbunare, ci și ca punctul culminant al satisfacției celor care făceau din ea o armă ideologică. Rețelele sociale au explodat de satisfacție la nivelul militanților de stânga și chiar macroniști, care nu au ratat ocazia de a se bucura.
Sportul rămâne, totuși, chiar și în democrațiile liberale, un obiect de proiecții politice. Dincolo de aceste declarații, ar putea Anne Hidalgo să profite de un „efect al Jocurilor Olimpice”?
Dacă există un efect, ceea ce rămâne de demonstrat, acesta va fi cu siguranță efemer. În primul rând, pentru că există o competiție de a recupera evenimentul, la care primarul Parisului nu este, de departe, singura care contribuie. Alții, începând cu șeful statului și guvernul demisionar, sunt și ei implicați. Dincolo de această competiție, nu trebuie supraestimat impactul politic al JO. Instrumentalizarea nu este, neapărat, pe gustul opiniei publice. Aceasta poate provoca chiar un efect contrar. Fără a mai menționa că pacifismul momentului olimpic, combinat cu contextul estival, va fi confruntat cu dizolvarea impactului său odată cu începutul toamnei, într-o țară confruntată cu o criză multidimensională: instituțională, financiară, politică etc.
Putem considera succesul JO o victorie a valorilor de stânga, așa cum pare să sugereze Anne Hidalgo?
Este o interpretare cel puțin discutabilă, care exemplifică dorința de a polariza, ceea ce nu ar trebui să fie polarizat, dacă dorim ca momentul olimpic să fie cu adevărat unificator. Jocurile Olimpice nu aparțin unui singur grup. Ele sunt un patrimoniu care depășește facțiunile și diviziunile. Totalitarii sau autoritarii sunt cei care transformă Jocurile într-un obiect politic exclusiv, în slujba intereselor și viziunii lor asupra lumii. Sportul rămâne, totuși, chiar și în democrațiile liberale, un obiect de proiecții politice. Este un instrument de soft power, un teatru în care, evident, se investesc strategii de influență partizană, o resursă de care puterea poate încerca să profite în funcție de circumstanțe.
Și apoi, există această tentație la mulți actori politici de a aspira o parte din capitalul de popularitate al sportivilor. Adevărul este că, în acest moment, suntem iluzionați de un efect optic național. Este foarte probabil ca orice țară organizatoare a JO să fie confruntată cu același fenomen de autosatisfacție, sau chiar de hubris. Dacă Anne Hidalgo intenționează să facă din aceste Jocuri „o apărare și o ilustrare” a valorilor de stânga, se înșală în privința olimpismului. În primul rând, pentru că olimpismul este un conservator al spiritului antic, care era profund inegalitar, ierarhic și discriminatoriu. În al doilea rând, pentru că restauratorul olimpismului însuși, Pierre de Coubertin, a fost un conservator autentic, chiar dacă era convins că trebuie să se adapteze la timpurile moderne pentru a încadra și forma elitele.
Sursa: LeFigaro.fr
