Putem porni în încercarea de a înțelege cauzele slabei pregătiri a decidenților politici în chestiuni militare de la structura programelor românești de studii din domeniile relevante. Ceea ce se observă de la bun început este prevalența doctoratelor în fața unor programe mult mai bine țintite pentru nevoile unui politician.
Pentru a încadra discuția în context, trebuie să distingem între tipurile generale de program de studiu, cu scopurile lor declarate. Doctoratul își propune să fie, indiferent de domeniul în care este acordat, un titlu eminamente academic, care să certifice anumite abilități de cercetare științifică. Nu întrezăresc aici un domeniu prea larg de legătură cu nevoile mediului politic. La limită, se poate chiar ca un doctor într-un domeniu legat de apărarea națională să nu aibă abilitățile sau cunoștințele tehnice care îi trebuie într-un moment de criză.
Un politician ar trebui, în primul rând, să înțeleagă comunicatele pe care le primește și să fie capabil să ia decizii informate în probleme militare ce cuprind aspecte tehnice, cum ar fi înzestrarea armatei. În acest scop nu este necesară desfășurarea unei cercetări inovatoare, cum ar trebui să presupună o teză de doctorat. Mult mai oportune mi se par, în acest caz, programele de studiu de scurtă durată care să transfere un anumit ansamblu de cunoștințe orientate către nevoile concrete ale decidentului politic.
Din acest punct de vedere, oferta Colegiului Național de Apărare apare cât se poate de firească: instituția propune, conform datelor disponibile online, trei cursuri de specializare online, cu o durată variind de la 12 la 24 de săptămâni. Cum criteriile de eligibilitate pentru aceste programe vizează cu predilecție persoanele din funcții publice, statisticile care arată proporția largă a politicienilor printre absolvenții acestor instituții sunt perfect firești.
Problema apare tocmai pentru că în ciuda existenței unor asemenea programe, studiile doctorale au reprezentat obiectivul principal pentru mulți politicieni. Din acest punct, drumul către inflația de doctorate plagiate și/sau de o calitate științifică foarte scăzută a fost deschis. Singura opreliște, deloc greu de îndepărtat dat fiind nivelul corupției în România, ar fi fost refuzul instituțiilor de profil. Desigur, s-au găsit suficiente persoane care să coordoneze aceste așa-zise teze, mai ales că efortul implicat în acest demers este aproape nul în cazul unor teze mediocre și/sau plagiate.
Compromiterea instituțiilor de învățământ superior a mers un pas mai departe în momentul în care diverși politicieni cu doctorate suspecte au ajuns cadre didactice fără să predea niciun curs. Cariera fantomatică de profesor universitar a lui Gabriel Oprea este cât se poate de elocventă în acest sens și deschide câteva direcții bune de investigație.
În primul rând, există comisii „de serviciu“ pentru susținerea acestor teze, ceea ce compromite sistemic instituțiile în discuție. Apoi, dacă citim titlurile câtorva dintre tezele susținute la Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza“ sau la Academia de Informații „Mihai Viteazul“ nu rămânem cu mare lucru. Unele titluri, precum „Originile și mărirea, declinul și renașterea lumii informațiilor secrete“, sunt aproape poetice, pe când altele, cum ar fi „Corupția – risc major la adresa securității naționale“, par mai degrabă scoase din notițele unui student de anul I.
Să presupunem pentru o secundă că întregul fenomen al plagiatelor ar lua sfârșit și că fiecare doctorand ar fi dispus să desfășoare o cercetare asiduă pentru teza lui. Instituțiile care ar putea coordona o teză în domeniul securității naționale ar fi însă aceleași, cu aceleași cadre didactice care au coordonat și tezele unora dintre politicienii momentului. De la aceleași cadre didactice ar fi de așteptat o producție științifică viabilă în acest domeniu în care specificitatea românească este esențială. Nu ne putem aștepta ca securitatea României să fie studiată numai în afara țării, așa cum nu ne putem aștepta ca studiile străine să epuizeze subiectul.
Punctul nevralgic la care vreau să ajung nu vizează neapărat doctoratele politicienilor de astăzi, ci resursele pe care le au la dispoziție decidenții (indiferent de pregătirea lor profesională) pentru a lua deciziile oportune. Deși pledez pentru ca politicienii să aibă un minim bagaj de cunoștințe în domeniu pentru a putea lua decizii rapide și pentru a evita gafele, sfaturile pe care aceștia le primesc și implementarea măsurilor de securitate națională cad în sarcina unor profesioniști. Dacă ei sunt școliți la niște instituții compromise în plan științific suficient cât să se asocieze cu teze precum cele de mai sus, atunci putem să punem sub semnul întrebării calitatea pregătirii pe care acestea o oferă.
Rezumând, instituțiile de învățământ de profil compromise pregătesc profesioniști de o calitate îndoielnică și desfășoară o activitate științifică precară. Aceste dubii care planează nu pot dispărea decât în câteva generații. De aceea, cred că viabilitatea unora dintre instituțiile care au definitivat studiile anumitor politicienii de astăzi trebuie pusă sub semnul întrebării. Iar dacă balanța înclină spre reorganizarea lor, cred că o parte dintre atribuțiile lor, cel puțin în ceea ce privește ciclurile superioare de studii, ar trebui să ajungă în seama universităților comprehensive.
Găsesc două linii principale de argumentare în favoarea acestei idei. Pe de o parte, aceste universități au mecanisme mai eficiente de combatere a inflației de diplome și au manifestat o preocupare constantă pentru menținerea anumitor standarde de etică academică. Pe de altă parte, există deja o suprapunere majoră a domeniilor de studiu între universitățile comprehensive și cele dedicate studiilor de securitate națională. De fapt, nu ne putem da seama numai după titlul tezei de doctorat la ce instituție a fost susținută.
Deși poate părea că discuția a luat o turnură tehnică, în realitate discutăm despre o opțiune de natură politică. De pildă, Academia Națională de Poliție „Alexandru Ioan Cuza“ este înființată prin Hotărâre de Guvern. Iar aici se închide cercul vicios în care impostorii absolvenți ai unei instituții sunt garanții funcționării acelei instituții. Cazul fericit de ieșire din această buclă ar fi accederea la putere a unor oameni onești, care eventual să fi muncit suficient pentru titlurile lor academice încât să fie dispuși să restructureze învățământul superior.
Până atunci, nu trebuie să subestimăm impactul negativ pe care funcționarea defectuoasă a acestor instituții îl are asupra securității naționale. Anticiparea invaziei ruse în Ucraina (și ulterior al cursului acesteia) s-a dovedit o provocare pentru comunitatea de intelligence din întregul spațiu occidental. Pentru niște obiective ceva mai localizate, cum ar fi lobby-ul eventual rusesc pentru RoExit, nu ne putem baza pe informațiile parvenite de la partenerii noștri strategici, la rândul lor țintiți de diverse manipulări.
