”De ce unele guverne democratice reușesc, iar altele eșuează?”
Aceasta este întrebarea pusă de Robert Putnam la începutul uneia dintre cele mai valoroase cărți publicate în ultima jumătate de secol. Răspunsurile diferă. În respectivul volum, cel mai citat political scientist din lume se ocupa de Italia, unde un set remarcabil de reforme reușise în nord, dar eșuase în sud. Ca să explice fenomenul, el a testat toate ipotezele și teoriile semnificative din political science. Nu mă voi aventura într-o asemenea întreprindere pentru a explica de ce guvernările democratice postcomuniste din România au eșuat să lucreze în interes public. Mă voi opri doar la două tipuri de explicații pentru eșec.
Prima este legată de partidele politice. Aceste instituții fundamentale ale democrației sunt disfuncționale în țara noastră. Ele nu își îndeplinesc funcțiile normale, iar democrația are de suferit. Sunt două elemente care merită luate în considerare: gradul scăzut de instituționalizare și influența exagerată a personalizării. Cu alte cuvinte, adesea partidele nu și-au îndeplinit funcțiile, deci au eșuat ca instituții, pentru că au contat mai mult personalitățile din fruntea lor (vezi cazurile Ion Iliescu, Petre Roman, Traian Băsescu, Liviu Dragnea, Crin Antonescu, Klaus Iohannis, Florin Cîțu ș.a.m.d.)
A doua explicație privește coalițiile. Mă refer în special la coalițiile executive. Coalițiile legislative au funcționat ceva mai bine. Democrația a fost afectată de succesiunea de coaliții guvernamentale nereușite. Fără să intru în prea multe amănunte, pe care le-am dezvoltat pe larg în texte analitice publicate sau în curs de publicare, aproape toate coalițiile executive de la noi au eșuat: fie că nu au reușit să atingă în timpul mandatelor obiectivele de interes public, fie că nici măcar nu au rezistat pînă la capătul mandatelor. După alegerile din 2020, au eșuat deja două coaliții, cea dintre PNL-USR-UDMR și cea dintre PNL-PSD-UDMR. A rămas la guvernare o coaliție restrînsă (chiar dacă este vorba despre cele mai mari partide), cea dintre PNL & PSD. Ca o paranteză, mai toți comentatorii majorității românești și admiratorii partidelor mainstream nu și-au ascuns satisfacția că partidul minorității maghiare a fost înlăturat. Cred că vor pierde cei care vor paria că va fi dusă pînă la capăt coaliția PNL-PSD. Aproape de fiecare dată cînd au lucrat împreună, cele două partide s-au subminat reciproc, nu doar la guvernare, ci și în parlament: prima încercare a fost protocolul din 2004 dintre PSD, care era la guvernare și PNL, aflat în opoziție; să ne amintim de Uniunea Social-Liberală, înființată în 2011, dar care a sucombat în 2014, deși mai erau doi ani pînă la alegeri; dacă ținem cont că PD/PDL a fost absorbit de PNL, iar coaliția din 2008-2009 dintre PDL și PSD a eșuat, mai avem un episod semnificativ. După ce Klaus Iohannis a venit la Palatul Cotroceni, coabitările dintre președintele liberal și guvernele conduse de premieri social-democrați (Ponta, Grindeanu, Tudose, Dăncilă, pe care președintele îi considera pînă mai ieri ”ciuma roșie”) au fost dezastruoase. Ei chiar nu au înțeles că trebuie să lucreze împreună în interes public și s-au faultat reciproc. Va fi altfel cu premierul Ciolacu? Toată lumea ar avea de cîștigat dacă de această dată coaliția își va îndeplini programul de guvernare.
Mai există o posibilitate, legată de existența unui experiment autohton de coaliție extrem de provocator pentru analiza politică și teoria politică. Coaliția poate să funcționeze pînă la capăt, dar un partid sau altul poate fi ”canibalizat.” Una dintre cele rezistente coaliții (1996-2000), cea dintre Convenția Democratică (în care intraseră mai multe partide (în frunte cu PNȚCD, PNL, PAC, și altele) – Uniunea Social Democratică (din care făceau parte două partide socialiste, FSN/PD și PSDR) – UDMR, a fost dusă la bun sfîrșit, dar în final s-a soldat cu îngroparea efectivă a celui mai important partid component din CDR – Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat, care de atunci a dispărut. Din ordinul lui Emil Constantinescu, liderii țărăniști au păstrat în stare de funcționare o coaliție disfuncțională, în interiorul căreia au fost constant sabotați de PD-ul lui Roman și Băsescu.
Lipsa de eficiență instituțională a actualilor guvernanți, în frunte cu fostul premier Ciucă și cu președintele Iohannis, s-a văzut din felul în care s-au împotrivit berbecește revendicărilor legitime ale profesorilor. Eșecul din educație a fost o responsabilitate colectivă cumulată de cîteva decenii, dar a fost nevoie de săptămîni de grevă pentru ca guvernanții să cedeze pînă la urmă. Urmează însă protestele unor alte largi categorii socio-profesionale, iar guvernanții nu au răspunsuri potrivite pentru că în ultimele luni i-a interesat cum să-și împartă funcțiile din executiv nu cum să pună la punct politici raționale și eficiente.
Ca un principiu metodologic, am așteptat să îmi finalizez raționamentele în textele mele analitice după consumarea unui ciclu electoral. După alegerile din 2024 vor fi trase anumite concluzii, dacă nu apare din nou obsesia cu anticipatele. Atunci vedem ce se confirmă și ce se infirmă din orizonturile de așteptare ale observatorilor. Deocamdată, nu am făcut decît să constat un nou eșec la capitolul coaliții.
Închei în sens optimist, cu o abordare împrumutată din epistemologia lui Karl Popper: întreaga cunoaștere sporește numai prin corectarea propriilor greșeli. Prin urmare, după ce am tot greșit la nivelul coalițiilor guvernamentale, a venit vremea să învățăm ceva din greșelile comise. Am să menționez o eroare, care poate fi corectată: ca să reziste, coalițiile trebuie să se concentreze în primul rînd pe atingerea unor obiective politice importante, nu pe împărțirea de funcții. A doua lecție care se poate învăța din greșeli: nominalizarea unor miniștri competenți, cu experiență în domeniul respectiv, nu a unor protejați sau a unor clienți (vezi cabinetul Ciolacu). Altminteri, la următoarele alegeri beneficiarii vor fi cei care nu au fost niciodată la guvernare.
