Într-un editorial al cotidianului Le Monde, cunoscuta jurnalistă Sylvie Kauffmann face o legătură între comemorarea Debarcării din 6 iunie 1944 și imaginea SUA de azi:
« Mass-media americane au prezentat în ultimele zile imaginea emoționantă a unei armade de scaune cu rotile traversând aeroporturile din Statele Unite sub aplauze pentru a zbura spre Normandia: aceștia sunt ultimii supraviețuitori ai Debarcării din 6 iunie 1944. Dacă fervoarea publicului care îi aclamă nu e prefăcută, este pentru că toată lumea își dă seama, în 2024, că această aniversare de 80 de ani este una dintre ultimele la care se mai poate spera prezența eroilor celui de-al Doilea Război Mondial. Poate că există și conștiința că odată cu ei se stinge o anumită idee despre America.
Trebuie să ne întoarcem pe firul acestor comemorări ale D-Day, ritmate la fiecare deceniu, pentru a înțelege evoluția raportului liderilor Statelor Unite cu acest eveniment fondator al relației transatlantice. Fiecare președinte american a marcat această evoluție în felul său, fără a o întrerupe vreodată.
Fără îndoială, Ronald Reagan a lăsat cea mai strălucitoare amprentă, pentru aniversarea de 40 de ani, în 1984, în plin Război Rece, printr-un discurs la Point du Hoc care încă îi emoționează pe istorici. Reagan nu a fost actor degeaba; a știut să surprindă dimensiunea eroică și politică a acestei faleze luate cu asalt de rangerii americani pentru a neutraliza o baterie de artilerie germană îndreptată spre plajele Debarcării. Este locul pe care l-a ales pentru a exalta spiritul eliberator al democrației americane și soliditatea legăturii transatlantice, într-un moment de tensiune cu Uniunea Sovietică (URSS). „Atunci eram cu voi, spunea Reagan. Suntem întotdeauna cu voi. Speranțele voastre sunt speranțele noastre, destinul vostru este destinul nostru.”
În 1994, un rol încă nedefinit
Zece ani mai târziu, în 1994, lumea s-a schimbat, la fel și Washingtonul. URSS s-a prăbușit, Războiul Rece s-a terminat. Primul președinte al Statelor Unite născut după război, Bill Clinton face parte din generația „baby boomer” care a evitat să servească în Vietnam; alege și el Point du Hoc pentru a încerca să-și îmbunătățească imaginea, aducând un omagiu onoarei soldaților americani. Dar nu caută să glorifice leadershipul american pe scena mondială, chiar dacă, în aceeași zi, cronicarul George Will subliniază în Washington Post că „bătălia Normandiei a instalat Statele Unite în rolul lor de lider al lumii occidentale”.
Rolul puterii americane în această lume nou-născută a post-Războiului Rece este încă nedefinit și Bill Clinton însuși exprimă mai multe întrebări decât certitudini. Dificilul dosar bosniac divizează Europa și Statele Unite. Washingtonul încearcă să facă europenii să înțeleagă că „Bosnia nu este o problemă americană”, conform cuvintelor unui înalt oficial, în timp ce europenii insistă să implice SUA.
Când succesorul lui Clinton, George W. Bush, ajunge în Normandia în 2004 pentru aniversarea de 60 de ani, contextul este iar diferit: de această dată, Statele Unite și-au dus prea departe rolul de lider și au invadat Irakul, provocând grave diviziuni în Europa. Disputa cu Franța și Germania, în special, este profundă. Bush folosește ocazia pentru a pune în scenă reconcilierea franco-americană, în timp ce Chirac, care a invitat pentru prima dată Rusia și Germania la această comemorare, se îmbrățișează cu Gerhard Schröder.
Barack Obama reprezintă țara sa la ceremoniile de la cea de-a 70-a aniversare, în 2014. De fapt, războiul nu este niciodată departe – acum mocnește în Ucraina, unde Vladimir Putin a anexat cu câteva luni mai devreme o parte din teritoriu, punând mâna pe Crimeea. Moscova intervine și în Donbas. De data aceasta, Parisul și Berlinul, nu Washingtonul, iau inițiativa organizând o scurtă întâlnire între președintele Putin și noul său omolog ucrainean, Petro Poroșenko, la castelul Bénouville, lângă Caen, chiar înainte de sosirea la prânz a reginei Elisabeta a II-a și a altor lideri.
La fel ca în cazul Bosniei, cu douăzeci de ani mai devreme, Washingtonul consideră că Ucraina este o problemă europeană. Fiasco-ul irakian a lăsat urme profunde în electoratul și în establishmentul american, care au pierdut clar gustul pentru intervențiile externe. Obama a experimentat o nouă concepție a leadershipului în legătură cu operațiunea din Libia condusă de NATO în 2011: „Leading from behind” (conducând din linia a 2-a).
Replierea
Donald Trump a împins replierea și mai departe cu sloganul său „America First”. Urăște NATO și Uniunea Europeană: este anti-Reagan, al cărui partid republican l-a capturat. Europa crede că a ieșit din acest coșmar cu alegerea lui Joe Biden în 2020, dar Trump nu și-a spus ultimul cuvânt.
Și chiar dacă Biden, născut în 1942, este un copil al celui de-al Doilea Război Mondial, spre deosebire de Clinton, chiar dacă arată ca un veteran firav al unui Război Rece pe care Obama părea să-l fi uitat, acest președinte democrat este în armonie cu starea de spirit a concetățenilor săi.
Ezită asupra războiului din Ucraina și asupra războiului din Gaza, ceea ce a sfârșit prin a degrada imaginea Statelor Unite în rândul țărilor din „Sudul global”, dar și în rândul europenilor de Est. Teama sa de escaladare în Ucraina a validat strategia rusă de disuasiune nucleară.
Și dacă problema nu era Trump, ci America? În rândul elitelor străine, această idee prinde contur. Leadershipul american trebuie astăzi să se confrunte cu puterea chineză: este ceea ce a înțeles președintele ucrainean, Volodymyr Zelensky, mergând până în Singapore, pe 2 iunie, pentru a cere Chinei să înceteze să ajute Rusia să-i distrugă țara. Ca și cum ciclul deschis pe 6 iunie 1944 ar fi pe cale să se închidă. »
