Lenea , frica de schimbare și naivitățile politice românești, ca și indolența izolaționistă a gândirii politice americane ar putea să nască monștri extremiști cum nu s-au mai văzut.
În România se pune de o coaliție guvernamentală pro-europeană, care urmează să cuprindă toate partidele mai mult sau mai puțin onorabile, inclusiv deloc onorabilul PSD.
Ce rămâne, pe viitor, nemulțumiților?
Să ștampileze extremiști. Pe care o mare coaliție îi întărește invariabil. În România ca și în Germania. Unde ascensiunea dreptei populiste în landurile răsăritene ale fostei RDG a determinat partide teoretic de centru-dreapta, ca CDU, să încheie alianțe minoritare, tolerate de comuniștii, cu extrema stângă putinistă, în speță cu național-comuniștii din BSW, ca să nu fie obligați să accepte coaliția naturală cu AFD. Care era clar dorită de electori.
Consecința acestui joc cu focul? Gonflarea extremelor, augmentate de nemulțumiții creați de politica partidelor de centru și de centru-stânga. Sau extremă stânga. Rezultatul va fi umflarea cu pompa, la următoarele alegeri, a extremei drepte și prăbușirea completă a partidelor civilizate, fără de care democrația liberală moare. Pentru că unica opoziție din landuri ca Turingia va fi alcătuită din populiști de dreapta. Între care și extremiști revoluționari. Pe care poporul îi va alege tot mai asiduu, renunțând, pe viitor, la extrema stângă, devenită pasămite brusc ”acceptabilă” deși e antidemocratică și nu e folosită decât ca proptea spre a nu se schimba de fapt nimic.
Cum s-a ajuns aici? Germania federală a inventat un sistem politic mixt, care a permis anumitor partide să guverneze veșnic, schimbând doar uneori, dar rar, cancelarul, nu însă și direcția țării.
Or, democrația e despre schimbarea pașnică la putere și, la nevoie de direcție, prin vot, ori de câte ori un executiv o face de oaie în ochii majorității poporului. Așa ne-a învățat, just, Karl Popper. Schimbarea de direcție trebuie să fie posibilă, dacă rămâne în limitele democrației. Care nu e despre menținerea cu forța, la butoane, a anumitor partide, considerate ”democratice”, pentru ca, total nedemocratic, aleșii altei tabere politice, masiv demonizate, să nu parvină la ea niciodată.
Cazul românesc
Teoretic, în ciuda opțiunilor francofile și anglofile ale multor germani, dosarul politic românesc seamănă leit cu cel german. Ca în anii 30, România dă semne s-o ia fatal pe urmele unei Germanii în declin accelerat. A cărei economie, grevată masiv de prețul energetic și birocratic, precum și migraționist al aberațiilor ideologice și politice ale stângii ecologiste și woke, se află în decădere accentuată și rapidă.
Probleme similare îi apasă și pe alții, în Vest.
Românilor din Diaspora nu le-au scăpat neajunsurile ivite în prea liberalele și progresistele societăți occidentale și au vrut să scape țara de ele prin vot, dar mulți s-au lăsat prostiți de propaganda sino-rusă de pe rețeaua chineză TikTok, precum și de propriile lor carențe de informații istorice și politice. Așa că au ștampilat, întru dorita schimbare radicală, partide realmente extremiste și un candidat fascistoid. În ideea de a interzice României drumul spre stânga.
Prezintă toate acestea probleme enorme de apărare a democrației și a alianțelor unor țări? Desigur. Dar invocarea obsesivă a democrației (în fond abandonate) și a acestor alianțe, nu scutește clasa politică ”democratică” a unei țări de a-și asuma efortul constant, de a explica oamenilor, convingător, pentru ce au posibilitatea de a opta și ce le-ar face, realmente, rău. Și nimeni nu-i scutește pe lideri și politicieni să gândească, pentru ca să poată lămuri electoratul lor.
Dacă elitele românești vor gândi cu folos, vor înțelege că electoratul nu va opta, rațional, la următoarele alegeri, decât pentru partide și oameni politici care le vor promite credibil și persuasiv o schimbare reală, nu una pretinsă. În absența democraților în măsură să le suscite încredere, vor vota și mai și extremele. Sau, vor înceta să voteze, ucigând cu mâna lor ce-a mai rămas dintr-o democrație defectă.
Cazul ucrainean, rusesc și american
Dacă oamenii lui Trump ar gândi, și unii dintre ei o fac, ar înțelege că, până la urmă, nu poate fi câștigător pentru SUA să lase Rusia să învingă în Ucraina, de vreme ce o atare victorie a Moscovei n-ar face decât să sporească poftele de noi cuceriri ale Moscovei, în detrimentul aliaților Americii.
A nu trimite la timp ajutoare și trupe descurjând perpetuarea agresiunii rusești, înseamnă a pregăti necesitatea de la disloca pe viitor, cu niște costuri mult mai mari.
Dacă ar gândi, și unii din oamenii lui Trump n-au căzut în cap, ar pricepe de asemenea că singura ieșire din războaie fără de sfârșit e, pe lângă o victorie israeliană clară, debarcarea lui Vladimir Putin și schimbarea de regim la Teheran. Iar debarcarea dictatorului de la Kremlin, care s-a văzut că nu respectă niciun fel de acorduri și armistiții, nu va avea loc în absența înfrângerii Rusiei în Ucraina. Cu masiv ajutor occidental.
Inclusiv, la nevoie, cu al dislocării de trupe proprii și al includerii Ucrainei în NATO.
N-ar declanșa toate acestea un război termo-nuclear și ”al Treilea Război Mondial”?
Hai să fim serioși. Mai degrabă l-ar opri pe cel început la 24 februarie 2022 de către armata lui Putin și continuat de teroriștii islamiști, interpuși ai Iranului. Or, și unii și alții, să nu uităm, sunt mai slăbiți decât oricând. Putin are nevoie de nord-coreeni ca să-și stabilizeze frontul și să recucerească regiunea rusă Kursk și tocmai ce și-a pierdut baza siriană, garantată de regimul Assad. ceea ce constituie o înfrângere strategică de proporții pentru pozițiile globale ale Rusiei, ca și pentru alianța ”axei răului”, cea sino-ruso-iraniană.
A-i lăsa pe ruși, în aceste condiții, să învingă în Ucraina e, pentru NATO, sinucigaș. Catastrofa militară de la răsărit s-ar solda cu reîntărirea, regruprea și reînarmarea acum mult anemiatului imperialism pseudo-mesianic, promovat de Putin.
La fel, a le permite ”suveraniștilor” în România și în democrațiile europene să rămână unica opoziție, după contopirea mult pedepsitelor și masiv restrânselor partide pro-europene, ar umfla cu pompa extremismul, dându-i nemeritate guri de aer și nenumărate șanse noi, electorale.
Ce-i de făcut, rațional, pe plan politic și sentimental, național și global?
Să se înceteze cu pantomima, cu demersurile cosmetice și baletul grațios în jurul marilor chestiuni ale timpului, machiind problemele politice și de securitate reale, pentru ca să nu se supere electoratele. E nevoie de adevăr. E nevoie să se confrunte pieptiș aceste probleme, articulându-se adevărul gol goluț, astfel încât electoratele și națiunile civilizate să înțeleagă că nu există, uneori, scurtături și derogări de la nevoia imperioasă de a le rezolva, oricât de dureroase ar putea fi chestiunile, ca și procesele și operațiunile necesare soluționării lor. Și e nevoie de elite noi. Care să aibă curaj să-și învingă frica, să rupă tăcerea, să spună adevărul. Să nu mai falsifice istoria. De pildă pe a legionarilor și comuniștilor.
În România și în Germania e nevoie de schimbări reale, la putere, (în partide, în guvern, în economie, în justiție, la curțile constituționale, dar și în biserici) nu de unele cosmetice. Și de repudierea confuziilor provocate voluntar de o stângă antinațională, care a pretins obsesiv că patriotismul ar fi rău, pentru că ar implica ”ura față de alții” și, cum s-a spus, artificiala creare de ”dușmani”, pentru că ”ultimul refugiu al canaliilor, al celor lipsiți de principii morale ar fi înfăşurarea într-un steag, bastarzii făcând întotdeauna apel la puritatea stirpei lor”.
Or, patriotismul nu e ura față de alții. Nu e crearea de dușmani închipuiți. Ci, spre deosebire de ultranaționalism, dragostea firească și bună de ai tăi, de națiunea proprie. O dragoste la fel de firească precum cea față de familie. Această confuzie voluntară a stângii apusene ne costă mult acum, când mulți patrioți falși se bucură de susținerea unor oameni induși în eroare de elite care nu știu sau nu vor să deosebească patriotismul de naționalism.
Iar Ucrainei și alianței nordatlantice le trebuie urgenta, nu lenta, victorie asupra trupelor lui Putin, așa cum afirm de aproape trei ani. Orice altceva, nu va face decât să amâne scadența, făcând rezolvările tardive mai costisitoare decât oricând.
Articol publicat inițial pe site-ul petreiancu.com
