Istoricii și diplomații au evocat adesea „neînțelegeri” în analiza relațiilor dintre Europa și Rusia. Ar fi însă mai corect să vorbim despre o incompatibilitate a universurilor mentale, determinată tocmai de faptul că europenii sunt încă influențați de lumina vechii lor civilizații, în timp ce, pentru ruși, așa cum scria Piotr Ceaadaev, prietenul lui Pușkin, în celebra sa Scrisoare filosofică I (1830):
„În altă parte, sunt cele mai triviale adevăruri, ba chiar și la popoarele mult mai puțin avansate decât noi din anumite puncte de vedere. Noi încă suntem în căutarea lor. Și asta pentru că nu am mers niciodată împreună cu alte popoare; nu aparținem nici uneia dintre marile familii ale genului uman; nu suntem nici din Occident, nici din Orient și nu avem tradițiile niciunuia dintre ele. Plasați parcă în afara timpului, educația universală a genului uman nu ne-a atins. Acea admirabilă legătură între ideile umane în succesiunea epocilor, acea istorie a spiritului uman, care a dus restul lumii la stadiul actual, nu a avut niciun efect asupra noastră.”
Fiecare perioadă a civilizației europene ne-a lăsat moștenire concepte, curente de gândire, norme și o manieră de a percepe genul uman care ne influențează gândirea până astăzi. Rusia a rămas la margine, fără să primească nimic din această moștenire. Această decalare explică neînțelegerile ce caracterizează relațiile ei cu Europa. Vom examina pe scurt câteva straturi ale civilizației occidentale, a căror absență în Rusia condamnă această țară să rămână captivă într-un ciclu infernal al autocrației: criză de succesiune, emergența unui autocrat, deriva sângeroasă a acestuia, o nouă criză de succesiune, și tot așa.
Civilizația noastră s-a construit pe dialogul cu Antichitatea, dialog care a continuat neîntrerupt până la mijlocul secolului XX. Grecia antică ne-a învățat libertatea civică și respectul pentru legi. „Grecii sunt liberi și au acceptat de bunăvoie să se supună legilor cetății lor, spre deosebire de soldații perși, care luptă de frică să nu fie pedepsiți de regele lor atotputernic”, scria Herodot. Această experiență este temelia conștiinței europene. Platon și Aristotel ne-au făcut să reflectăm asupra dreptății și nedreptății, asupra Binelui Suprem, asupra diferitelor regimuri politice – monarhia, aristocrația și democrația – analizând formele de corupție ale acestora. Platon a inaugurat un subiect cu mare viitor: educația prinților. După el, Aristotel a dezvoltat ideea binelui comun, înțeles ca urmărirea interesului general sau a unei vieți virtuoase.
Moștenirea stoică
Două mari curente de gândire iau naștere la sfârșitul secolului IV î.Hr., când cetățile grecești, cucerite de macedoneni, își pierd autonomia: stoicismul și epicureismul, care au exercitat o influență profundă asupra civilizației noastre. În tradiția greacă, ambele școli rivale consideră că omul este bolnav de hybris (demență sau exces). Ambele învață cum să găsim fericirea într-o lume imprevizibilă, adesea ostilă. Pentru ele, scopul filosofiei este să ne învețe cum să trăim bine. Grecii, lipsiți de libertatea civică, descoperă libertatea interioară. Adevăratele bunuri sunt cele care nu ne pot fi luate, precum înțelepciunea. Apare astfel ideea unei umanități care depășește cadrul cetății și elimină distincțiile dintre greci și barbari, dintre oameni liberi și sclavi.
Impactul școlii stoice asupra civilizației noastre
Influența școlii stoice, care a durat cinci secole, asupra civilizației noastre este imensă. Ideea fundamentală a doctrinei stoice este că lumea este un întreg solidar, datorită Rațiunii care o animă în totalitate. Stoicismul compensează dispariția cetății libere prin integrarea Omului într-o natură impregnată de o Rațiune organizatoare (logos), pe care omul o împărtășește, accesând astfel universalul. Stoicul este cetățean al lumii. Zenon din Citium, fondatorul stoicismului, spunea:
„Ar trebui să-i considerăm pe toți oamenii drept compatrioți și concetățeni… trăind sub o lege comună.”
Există o comunitate de natură între toți oamenii, datorită faptului că sunt ființe raționale. Rațiunea, capacitatea de a învăța și aptitudinea pentru virtute sunt date tuturor oamenilor. Fiind înzestrat cu rațiune, omul are o responsabilitate particulară în ordonarea lumii. Pentru stoici, adevărata libertate este libertatea morală.
Doctrina stoică a avut un mare succes la Roma. Închiderea sferei publice pentru cetățeni, deveniți supuși ai prințului, a condus la descoperirea interiorității. Omul se retrage în cetatea sa interioară, unde rămâne liber. „Cea mai nedemnă dintre servituți este servitutea voluntară”, scria Seneca. Întrucât activitatea politică devine imposibilă, în viziunea lui Seneca, înțeleptul își va pleca capul și va fi de folos oamenilor într-un alt mod: sprijinindu-se pe legea naturală și devenind un exemplu pentru puțini.
De la Sfântul Toma la umanism
Primii creștini polemizau cu păgânii, dar le-au preluat influența. În Evul Mediu, schimbul fecund cu Antichitatea a fost reluat. În secolul al XIII-lea, Sfântul Toma de Aquino a adoptat identificarea aristotelică dintre realitate, inteligibilitate și necesitate. El a susținut cu tărie ideea dreptului natural, în termeni care amintesc de Stoici. Pentru el:
„Întreaga comunitate a universului este guvernată de rațiunea divină. De aceea, rațiunea, principiul guvernării tuturor lucrurilor, considerată în Dumnezeu ca șef suprem al universului, are valoare de lege.”
Legea se bazează pe înclinația naturală a omului către un scop ordonat binelui comun. Credința și rațiunea, deși distincte, nu sunt în contradicție. Alain Besançon subliniază că „autoritatea lui Cicero este invocată chiar și astăzi în Catehismul Bisericii Catolice (1992) pentru a justifica ideea de lege naturală și autonomia moralei”.
Umanismul
Umanismul a fost, la început, o redescoperire a Antichității printr-o întoarcere la latina clasică și greaca veche. Pentru umaniști, cunoașterea era panaceul universal. Ei credeau că pot educa prinții. Însă, odată cu războaiele religioase, oamenii din secolul al XVI-lea s-au confruntat cu barbaria care se răspândea în Europa și au fost nevoiți să reflecteze asupra modalităților de a păstra viața civilizată. În Franța, criza monarhiei provocată de războaiele religioase și șocul masacrului din Noaptea Sfântului Bartolomeu au impulsionat o reflecție politică fecundă, inspirată de Antichitate, care a dezvoltat conceptele de toleranță, monarhie limitată, monarhie contractuală, monarhie absolută și suveranitate, toate fiind dezvoltate ulterior în secolul al XVIII-lea. Acestea sunt doar câteva dintre aluviunile care au îmbogățit civilizația occidentală.
Catastrofa bolșevismului: un anti-umanism
Rusia se orientează către Europa începând cu secolul al XVIII-lea. Introduce proprietatea privată și, sub Alexandru al II-lea, abolește iobăgia, îndreptându-se treptat spre un stat de drept. Începând cu 1905, face progrese anevoioase către o monarhie constituțională. Această evoluție fragilă este însă brusc întreruptă de revoluția bolșevică, care distruge elitele occidentalizate ale imperiului și implementează un program de dezeuropenizare sistematică a țării.
Libertatea civică este lichidată. Dreptul este abolit, odată cu proprietatea privată. Bolșevicii nu își ascund intenția de a înfrunta natura pe toate planurile: prin schimbarea cursului râurilor, distrugerea familiei și crearea unui Om Nou. Conștiința de clasă înlocuiește noțiunile fundamentale de bine comun și condiție umană comună. Determinismul ideologic elimină orice loc pentru libertatea umană și, implicit, pentru etică (spre deosebire de Stoici, care au încercat să reconcilieze determinismul cu libertatea omului). Ateismul impus prin forță interzice relația cu Dumnezeu.
Ura, delațiunea și teroarea sunt cultivate de regim încă din primele zile, distrugând legătura socială. Omul devine un lup pentru om. Rusia se închide și se izolează de lume, condusă de o logică paranoică și conspiraționistă a liderilor săi, care percep străinul ca pe o sursă a unui rău intenționat, dedicat distrugerii URSS. Astfel, întregul patrimoniu umanist, deja precar în Rusia, deoarece țara nu a cunoscut niciodată acel dialog intens cu Antichitatea care a modelat Europa, este redus la zero. La fel se întâmplă și cu moștenirea iudeo-creștină: aplicarea bolșevismului duce la negarea legii și la încălcarea sistematică a celor zece porunci.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Stalin începe să dezeuropenizeze țările din Europa de Est, pe care le-a ocupat, impunându-le un regim comunist. Această politică îi aduce admirația liderilor ruși actuali.
Adevăratul mesaj al propagandei ruse: universalitatea josniciei
Începând cu Gorbaciov și pe durata domniei lui Elțin, Rusia părea, pentru o vreme, să se orienteze spre civilizația occidentală. Însă evenimentele ulterioare au demonstrat că aceasta nu a fost decât o scurtă paranteză. Reculul sub Putin a fost vertiginos.
Grecii susțineau că omul este rău doar din ignoranță. Kremlinul predică o doctrină opusă. În timpul regimului comunist, darwinismul social a generat o misantropie feroce, deoarece fiecare om era perceput ca un concurent pentru obținerea unor bunuri rare. Experiența junglei post-comuniste nu a făcut decât să întărească această convingere, deja bine înrădăcinată prin practica bolșevică.
Conflictele dintre oligarhi erau intens mediatizate, deoarece fiecare oligarh controla publicații și posturi de televiziune pe care le folosea pentru a-și discredita rivalii prin kompromat (dosare compromițătoare). „Toți sunt hoți, toți sunt corupți, toți sunt ticăloși”: acesta era spiritul dominant în rândul rușilor la sfârșitul domniei lui Elțin.
Putin și echipa sa: despotismul în locul democrației
Putin și colaboratorii săi au avut ideea de a instrumentaliza aceste dispoziții și de a le transforma în fundamentul despotismului lor, abolind definitiv democrația în Rusia. Ideea de reprezentare politică are sens doar dacă se presupune că oamenii doresc binele și binele propriu, fiind înzestrați cu rațiune pentru a distinge interesul general. Propaganda putinistă, pentru a încuraja apolitismul rușilor, a avut drept scop să îi confirme în convingerea că omul este, în mod intrinsec, pervers, rapace, primitiv și dominat de instincte joase, impregnându-i cu o ură cronică față de ceilalți, mereu mobilizabilă de către putere.
În timp ce un loc comun al gândirii politice clasice este importanța educării conducătorului – nu doar pentru a guverna conform legii naturale, ci și pentru a da un exemplu supușilor care să îl urmeze –, în Rusia, liderii s-au străduit în mod conștient să-și înjosească cetățenii. I-au convins că a distinge adevărul de fals nu mai are importanță, întrucât răul este mereu sigur la semenii noștri. Această îndoctrinare a reușit mult prea bine. A dus la proliferarea cancerigenă a vocabularului obscen (mat) și a registrului scatologic în limba rusă, inclusiv la televiziune și în Parlament. Mizeria conștiințelor sufocă cuvântul articulat.
Drumul spre apocalipsă
Occidentul nu a vrut să vadă această monstruoasă întreprindere de degradare programată a naturii umane pusă în aplicare de regimul putinist. A crezut că Rusia, ocupată cu acumularea de bogății, va fi un interlocutor neplăcut, dar ținut pe calea coexistenței de mirajul câștigului. Aceasta a ignorat faptul că transformarea acestei țări într-un stat mafiot nu era decât o etapă tranzitorie; că Rusia urma să treacă printr-o metamorfoză mult mai periculoasă: transformarea într-o sectă eshatologică condusă de un guru dement, asemănătoare unei secte Waco la scară largă.
Alain Besançon a arătat cât de mult semăna bolșevismul cu o gnoză modernă: disprețul pentru lumea existentă, percepută ca fiind intrinsec rea și de distrus, dictatura unui mic grup de inițiați care lucrau pentru mântuirea promisă de doctrină, prin distrugerea lumii prezente – toate acestea aminteau de gnozele antice. Întreprinderea putinistă de denigrare metodică a lumii non-ruse și a umanității nu putea decât să conducă la o revenire în forță a acestei configurații gnostice maniheiste, devenită chiar mai periculoasă decât marxism-leninismul, al cărui determinism liniștitor îi făcea pe liderii Kremlinului răbdători: victoria proletariatului, înscrisă în istorie, urma să încununeze oricum dezvoltarea istorică.
Astăzi nu mai este cazul. Conștientă de propria decădere în abjecție, Rusia și-a creat o ideologie de compensație. Se proclamă deținătoarea unei „spiritualități” de care celelalte popoare ar fi private. Dostoievski i-a învățat că, cu cât se afundă mai mult în păcat și ticăloșie, cu atât este mai sfântă și mai superioară restului umanității; că nu are nevoie de legi, deoarece beneficiază de harul divin. Religia ortodoxă rusă a privilegiat întotdeauna celebrarea liturgică în detrimentul educației etice și intelectuale. Nu a trecut prin tomism și nu a învățat să distingă ordinea rațiunii de cea a credinței. Credința, departe de a căuta inteligența, se hrănește din idolatria națională, iar clerul, subordonat puterii, încurajează abrutizarea. Ortodoxia rusă a fost întotdeauna deosebit de predispusă la derapaje sectare.
Metamorfoza Rusiei putiniste într-o sectă eshatologică mocnea de multă vreme. Ne amintim că Putin declara în noiembrie 2018 că, în cazul unui război nuclear, „noi, în calitate de victime ale unei agresiuni, noi, ca martiri, vom merge în rai, iar ei [dușmanii Rusiei] pur și simplu vor muri. Pentru că nici măcar nu vor avea timp să se pocăiască.” Astăzi, el se compară implicit cu Iisus Hristos, invitând educatorii tineretului să devină „pescari de suflete.” Războiul împotriva Ucrainei a precipitat acest proces, vizibil acum cu ochiul liber.
Declarația Consiliului Mondial al Poporului Rus și căderea Rusiei în abis
Declarația celui de-al XXV-lea Consiliu Mondial al Poporului Rus (creat de Patriarhul Kirill), adoptată la 27 martie 2024, intitulată „Prezentul și viitorul lumii ruse”, permite măsurarea adâncimii răului.
„Din punct de vedere spiritual și moral, operațiunea militară specială este un război sfânt, în care Rusia și poporul său, apărând spațiul spiritual unificat al Sfintei Rusii, îndeplinesc misiunea de katehon (din greacă: ὁ κατέχων, «cel care reține» – un termen folosit în context apocaliptic pentru a desemna pe cel care împiedică apariția Antihristului și triumful răului absolut), protejând lumea de asaltul mondialismului și de victoria Occidentului, care s-a scufundat în satanism. […] Sensul cel mai înalt al existenței Rusiei și al lumii ruse pe care aceasta a creat-o – misiunea lor spirituală – este să fie katehon-ul lumii, să o protejeze de rău. Misiunea istorică este de a anihila de fiecare dată tentativele de hegemonie universală, tentativele de supunere a umanității unui singur principiu malefic.”
Vedem astfel că inamicul este universalismul, în fața căruia Rusia ridică o cetate izolată de contaminarea din exterior, protejând o comunitate unită în jurul „guru-ului” său. Evoluția acestuia este alarmantă. Putin este convins că Rusia nu poate fi ținta atacurilor fundamentaliștilor islamiști, deoarece în țară există o unitate interconfesională, așa cum a declarat la 4 aprilie anul acesta, ceea ce reflectă nu doar ruptura sa de realitate, ci și dorința sa de a justifica războiul genocidar din Ucraina. Rusia pare să fie angajată pe drumul unui suicid colectiv. Amenințările tot mai frecvente cu apocalipsa nucleară sunt dovada derapajului sectei: „Când vom simți nevoia să vă anihilăm pe toți, o vom face. Voi, europenii, nu ați înțeles nimic, nu ați învățat nimic… Deci, Paris, nu vrei să primești sportivii noștri? Atunci primește rachetele noastre hipersonice! Rapide, de încredere și fac foarte, foarte rău”, striga Soloviov după vizita Annei Hidalgo la Kiev.
Prozelitismul sectei și riscul pentru Occident
Ca majoritatea sectelor, Rusia se angajează într-un prozelitism activ și are numeroși convertiți fanatici, impermeabili la realitate: „Granițele lumii ruse, ca fenomen spiritual și cultural-civilizațional, sunt mult mai largi decât granițele actualei Federații Ruse și ale marii Rusii istorice. […] Rusia ar trebui să devină un stat-refugiu pentru toți compatrioții din lume care suferă de pe urma asalturilor mondialismului occidental… Pe lângă compatrioți, țara noastră poate deveni un refugiu pentru milioane de străini care apără valorile tradiționale, sunt loiali Rusiei și sunt gata să se integreze lingvistic și cultural în țara noastră”, afirmă documentul menționat.
Kremlinul acționează în străinătate așa cum a procedat în Rusia, căutând să inoculeze pretutindeni concepția sa despre o umanitate coruptă și josnică, paralizând judecata și antrenând alunecarea în sectă. Suveranitatea s-a degradat într-un „drept” al suveranului de a face orice dorește. Propaganda rusă atacă ideea că există reguli dincolo de cele ale Kremlinului. Ea legitimează tacit violența ca mod de guvernare, elimină conceptul de „bine comun” prin fanatismul partizan pe care îl hrănește și transformă termenul „tolerant” într-o insultă.
Pe scurt, pentru a face Europa „compatibilă cu Rusia”, Kremlinul a început să discrediteze civilizația occidentală în ochii europenilor înșiși. Această campanie este, poate, cea mai periculoasă dintre toate, deoarece poartă în sine un proiect de haos controlat care poate converge cu procesele de barbarizare internă ce subminează democrațiile noastre. Totuși, avem la îndemână armele necesare pentru a ne apăra. Un pic de istorie și un pic de filosofie vindecă de complotism și de ura nihilistă de sine pe care Moscova speră să o răspândească pentru a distruge libertățile noastre. După cum spunea Seneca, „ajutorul poate veni nu doar de la cei vii, ci și de la cei care nu mai sunt.”
Sursa: Desk-Russie.eu
