Scriam în episodul trecut despre faptul că America (se înțelege conducerea SUA) a renunțat de ceva vreme la moștenirea revoluției wilsoniene și s-a reangajat în politica sferelor de influență și a echilibrului puterii. Or, lupta geopolitică pentru sferele de influență din fostul spațiu sovietic a fost și va rămîne extrem de complicată. Dar cum politica externă americană a fost întotdeauna un amestec de realism și idealism, una dintre motivațiile amestecului în zonă a fost legată de idealul promovării democrației (ca și în Afganistan, Irak și în alte părți). Sunt cîteva repere care merită reamintite, înainte de a vedea ce se petrece în prezent dincolo de Prut. Alegerile din Găgăuzia, situația incertă a Transnistriei și tentativele de doborîre a regimului democratic din Republica Moldova, au căpătat semnificații geopolitice noi după ce Rusia a declanșat războiul din Ucraina.
În aprilie 1991, pentru prima dată în istoria URSS s-a organizat un referendum, în toate cele 15 republici. Supușii sovietici (considerați pentru prima dată cetățeni și consultați de către cei aflați la putere) trebuiau să răspundă la o singură întrebare: ”Considerați că este necesar să se păstreze Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice ca o federație reînnoită de republici suverane egale, în care vor fi pe deplin garantate drepturile și libertățile persoanelor indiferent de naționalitate?”. Cum era de așteptat, deși la putere se afla ”reformistul” Gorbaciov, referendumul a fost falsificat, iar o majoritate supracalificată din populațiile republicii au răspuns că este necesară menținerea URSS, deși peste tot erau mișcări de protest, iar populația, în particular națiunile din celelalte republici decît Rusia, se săturaseră de URSS și de comunism. În cea mai mare parte, populația Republicii Sovietice Socialiste Moldova a refuzat să participe, cu excepția populațiile rusofone din Transnistria și Găgăuzia, care își doreau păstrarea URSS și erau animate de sentimente antiromânești. Populația majoritară dorea asumarea oficială a identității românești, trecerea la scrierea în alfabetul latin și spera în reunificarea Moldovei și României. Referendumul a fost anulat în Moldova. Ce s-a întîmplat de atunci încoace cu populațiile loiale Kremlinului și care erau împotriva independenței Moldovei este un subiect care merită analizat în noul context geopolitic.
După destrămarea Uniunii Sovietice, în ceea ce a devenit Republica Moldova independentă rușii și-au păstrat numeroase ”capete de pod” în toate domeniile de activitate, de la administrație, armată, servicii secrete și partide politice, pînă la mediul academic, presă, cultură și mai ales în societatea civilă. Era greu de crezut că loialitatea foștilor membri ai Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a foștilor agenți KGB și GRU, a veteranilor războiului din Afganistan și a celorlalți militari, a populațiilor rusofone (devenite minoritare), a găgăuzilor, se va orienta către autoritățile românești. De altminteri, pînă de curînd a fost menținută în documentele oficiale denumirea de ”popor moldovean”, o prelungire eficientă a mitului sovietic al unei identități naționale diferite de cea românească.
Încă înainte de proclamarea independenței Republicii Moldova (27 august 1991) și a destrămării oficiale a URSS, a fost proclamată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistreană (în septembrie 1990). În felul acesta, pe aproximativ același teritoriu era reînviată o creație sovietică interbelică, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, creată în 1924, și integrată în Ucraina sovietică. După Pactul Ribbentrop-Molotov, în 1940, respectiva entitate a dispărut, fiind unită cu teritoriile românești obținute în centrul și nordul Basarabiei în urma Ultimatumului adresat României de către URSS, pentru a forma Moldova sovietică, o republică nouă și separată. Nordul Bucovinei și sudul Basarabiei au fost integrate în Ucraina sovietică. În 1941, România a intrat în război pentru recuperarea teritoriilor românești, fapt care a atras catastrofa de la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial și instaurarea comunismului.
Revenind la momentul 1990, la puțină vreme după crearea așa-zisei republicii sovietice transnistrene a început războiul ruso-moldovean din Transnistria, care a durat între noiembrie 1990 și iulie 1992. Deși avea loc pe vremea unui alt ”reformist”, Boris Elțîn, acela fost primul ”război hibrid” purtat de Rusia după prăbușirea URSS. Acolo, rușii au adus mercenari cazaci și din alte părți pentru a lupta împotriva ”fasciștilor români”[1], iar în cele din urmă au folosit Armata a XIV-a și au cîștigat. De atunci încoace, deși formal face parte din Republica Moldova (sub denumirea de Unitățile Administrativ-Teritoriale din stînga Nistrului), datorită sprijinului politic și militar, economic și financiar al Rusiei, Trasnistria s-a autoproclamat republică (Republica Moldovenească Nistreană) și a devenit una dintre ”găurile negre” ale planetei, un adevărat Mafia state, în care granițele dintre rețelele de crimă organizată și autorități sunt greu de trasat. Transnistria nu este recunoscută pe plan internațional ca stat de nimeni (cu excepția unor altor similare republici autoproclamate și suținute de Rusia – Osetia de Sud, Abkhazia, Artsakh). De mai mulți ani, rușii au încălcat acordurile internaționale privind retragerea trupelor din acest pseudostat. Cu toate acestea, în raporturile Transnistriei cu Republica Moldova și Europa sunt nenumărate forme de ambiguitate. De pildă, ca să dau un exemplu cunoscut publicului, echipei de fotbal Sheriff Tiraspol i se permite să joace în campionatul Moldovei (pe care îl domină, deși nu recunosc că fac parte din republica Moldova) și în cupele europene.
Un alt cap de pod este Găgăuzia. În august 1990, a fost proclamată Republica Sovietică Socialistă Găgăuzia, o entitate separatistă. Găgăuzii sunt un popor turcic, dar de credință creștin ortodoxă, iar în ultimele secole au fost studiați de către lingviști și antropologi, fiind emise 15-20 de ipoteze privind etnogeneza lor (turci selciucizi sau oghuzi, pecenegi sau cumani ori chiar khazari ș.a.m.d.). Una dintre cele mai vechi și persistente ipoteze este că ar fi protobulgari, o populație turcică venită din stepele eurasiatice și stabilită în Peninsula Balcanică, cu cîteva secole înainte de invaziile popoarelor slave. După războaiele ruso-otomane, imperiul țarist a alungat tătarii nogai și turcii din zonele aflate la nordul Mării Negre și a încurajat așezarea găgăuzilor și bulgarilor, care erau creștini ortodocși, acordîndu-le o serie de privilegii. În perioada comunistă, găgăuzii au fost supuși presiunilor rusificării și sovietizării. Chiar și după ce au început să-și afirme din nou identitatea, găgăuzii și-au exprimat loialitatea față de Rusia și fostul spațiu sovietic, fiind încurajați de Kremlin să se împotrivească mișcării de afirmare a identității ”moldovenești”. Aventura separatistă găgăuză a continuat și după prăbușirea Uniunii Sovietice, pînă în decembrie 1994, cînd s-a declanșat procesul de reintegrare în Republica Moldova. Prin Constituția moldovenească s-a recunoscut Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia, unde formal există trei limbi oficiale (găgăuza, rusa, ”limba moldovenească”/româna), dar unde majoritatea locuitorilor sunt vorbitori de limbă rusă, au cam uitat limba găgăuză, iar prea puțini vorbesc românește[2]. Influența rusească a persistat, iar în plan politic comuniștii găgăuzi continuă să joace un rol important. De altminteri, într-un referendum organizat de autoritățile găgăuze în 2014 (și nerecunoscut de guvernul de la Chișinău), cei mai mulți dintre participanți și-au exprimat preferința pentru participarea la Uniunea vamală Rusia-Belarus-Kazakhstan (în dauna asocierii cu Uniunea Europeană) și pentru secesiune în cazul unei reunificări a Moldovei cu România.
După ce Rusia a declanșat războiul împotriva Ucrainei, soarta Republicii Moldova, a republicii separatiste Transnistria și a regiunii autonome Găgăuzia au redevenit subiecte de interes internațional. Pe 30 aprilie 2023, au fost organizate alegeri pentru funcția de guvernator al Găgăuziei (sau bașcan), precum și pentru două mandate vacante în Adunarea Populară a Găgăuziei, parlamentul teritoriului autonom. Bașcanul Găgăuziei este membru de drept al guvernului Republicii Moldova. Au participat la alegerile ”prezidențiale” opt candidați, unii ca independenți, alții sprijiniți de anumite partide (Serghei Cernev; Serghei Cimpoieș; Dumitru Croitor, fost bașcan între 1999 și 2002; Nicolai Dudoglo; Mihail Formuzal, fost bașcan în perioada 2006-2015; Evghenia Guțul; Victor Petrov; Grigorii Uzun). Dincolo de partizanate, toți candidații erau proruși, iar unii chiar au promis că după alegeri îl vor aduce în Găgăuzia pe Vladimir Putin. În timpul campaniei electorale a fost și un scandal internațional legat de faptul că autoritățile din Moldova nu au permis intrarea în țară a președintelui republicii Tatarstan (din Federația Rusă), Rustam Minnihanov, care mergea în Găgăuzia pentru a sprijini unul dintre candidați. Tatarstan este o republică autonomă din Federația Rusă, unde majoritatea populației este islamică. Minnihanov aparține de etnia tătarilor de pe Volga, fiind un sprijinitor al războiului Rusiei în Ucraina și al lui Putin; el ocupă funcția din 2010. Nici un candidat nu a obținut majoritatea în primul tur, astfel că urma să se organizeze turul al doilea, între primii doi clasați (care obținuseră fiecare aproximativ 26-27% din voturi): Grigorii Uzun, susținut de Partidul Socialiștilor din Republica Moldova, partidul fostului președinte al Moldovei pînă în 2020, Igor Dodon, prietenul lui Putin; Evghenia Guțul, susținută de Partidul Șor. Turul al doilea urmează să fie organizat pe 14 mai 2023 (cînd vor fi și alegerile din Turcia).
Indiferent cine va cîștiga funcția de bașcan, în guvernul de la Chișinău va ajunge și un agent al Moscovei. Candidații calificați în turul al doilea sunt sprijiniți de două partide proruse, unul de tradiție, celălalt mai nou. De ani de zile se vorbește în media și social media despre amestecul serviciilor secrete în Republica Moldova și în celelalte foste republici sovietice. Dar abia după declanșarea invaziei rusești au venit confirmări publice (mai întîi în mod indirect, apoi direct) din partea serviciilor americane de intelligence, precum și a altor servicii secrete occidentale, privind gravitatea implicării acestora în tentativele de răsturnare de la putere a Maiei Sandu, președintele Republicii Moldova, și a guvernului proeuropean și proamerican de la Chișinău[3]. Voi reveni asupra subiectului în episodul următor.
Menționam mai sus că autoritățile de la Chișinău nu i-au permis președintelui Tatarstanului să intre pe teritoriul Moldovei. Individul se află pe lunga listă a demnitarilor ruși sancționați de către SUA și UE pentru susținerea activă a invadării Ucrainei. Deși lista a tot crescut, lună de lună, de pe listă lipsesc demnitarii moldoveni și oamenii de afaceri care fac parte activă din categoria celor care îl susțin pe față pe Vladimir Putin. Or, după cum arătam mai sus, toți candidații la funcția de bașcan al Găgăuziei fac parte din respectiva categorie.
Este o stare de fapt care durează de două decenii, mai ales că la conducerea Republicii Moldova s-au succedat o serie de președinți și prim-miniștri în legătură cu care singura necunoscută era cît de mult făceau jocurile Moscovei. Unii au făcut acest lucru pe față, explicit, alți într-un mod mai discret. Situația a devenit mai greu de descifrat deoarece lor li s-au alăturat o serie de politicieni, oameni de afaceri, ”militanți civici”, universitari, ziariști din România sau din diaspora românească, a căror activitate a devenit suspectă mai ales cînd se deplasau pe teritoriul Moldovei.
Lucrurile au devenit extrem de complicate în perioada în care mai multe organizații internaționale, inclusiv americane, și-au intensificat eforturile de promovare a democrației în lume, în conformitate cu principiile lui Woodrow Wilson. Una dintre cele mai dificile misiuni de promovare a democrației era spațiul eurasiatic, în particular fostul spațiu comunist sovietic: Georgia, Ucraina, Moldova, Armenia, Belarus, Azerbaidjan, fostele republici sovietice din Asia Centrală (Kazakhstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kîrgîzstan, Turkmenistan) și mai ales Rusia. Aceste state fuseseră incluse de literatura de specialitate în categoria ”third wave democracies” (democrațiile celui de-al treilea val) [4]. Pentru președintele George Bush, promovarea democrației în lume era o prioritate, pe care a explicitat-o repetat pentru a contracara acuzațiile că se concentrează doar pe războiul internațional împotriva terorismului declanșat după 9/11. În urmă cu două decenii, înainte de ”revoluția portocalie”, SUA și Uniunea Europeană cheltuiau $1,5 miliarde anual pentru democracy promotion. Organizația Națiunilor Unite, Organizația Statelor Americane, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), NATO, Uniunea Africană, toate aveau programe serioase pentru promovarea aceluiași obiectiv pe întreaga planetă. La fel și state precum Danemarca, Germania, Marea Britanie, Slovacia, Suedia, Taiwan, ca și o serie de alte instituții internaționale și organizații nonguvernamentale. Iar instituțiile bancare internaționale create de americani la sfîrșitul celui de-Al Doilea Război Mondial (mai ales Banca Mondială, dar și Fondul Monetar Internațional) și-au canalizat resursele financiare pentru a promova good governance (”buna guvernare”), exemplu urmat și de Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare. [5]
În vreme ce liderii partidelor din opoziția rusă erau entuziasmați pentru ajutorul primit, pentru Vladimir Putin (fostul agent KGB și fostul director al unuia dintre serviciile succesoare, FSB), promovarea democrației era de fapt un plan secret al Central Intelligence Agency (CIA) de interferență în sfera de influență a Rusiei și chiar de subminare a acesteia. Or, campaniile de promovare a democrației în lume își propun explicit, pe față, iar nu pe ascuns, să sprijine electoral acele forțe dedicate înlăturării prin alegeri a liderilor nedemocratici, antireformiști, autoritari, a dictatorilor, precum și a formațiunilor care îi sprijină pe aceștia. Să nu uităm că aceleași teorii conspiraționiste erau și în mintea lui Ion Iliescu (cel pe care 85% dintre români l-au ales cu entuziasm), în perioada 1990-1996, cînd spunea că în spatele lui National Endowment for Democracy se află CIA[6]. De fapt, așa cum îi spune și numele, NED este un think-tank, o organizație americană bipartisan (condusă de reprezentanți ai democraților și republicanilor) creată tocmai în scopul promovării democrației, precum și editorul publicației Journal of Democracy, cel mai important political science journal din domeniul teoriilor democrației și democratizării. Aceleași teorii conspiraționiste domină și gîndirea a milioane de dilentați, care și le exhibă pe social media, dar care nu au deschis în viața lor cărțile de teoria democrației ori o publicație precum Journal of Democracy sau altele din aceeași familie academică. Prin urmare, Putin a trecut la contramăsuri, mai ales după ce liderii americani au anunțat că favorizează integrarea Georgiei și Ucrainei în NATO.
Putin se ferește ca dracu’ de tămîie de extinderea democrației în fostul spațiu sovietic. Alegerea unor lideri democratici în Ucraina și Republica Moldova era un scenariu care se putea repeta și în Rusia. Una dintre principalele motivații ale Kremlinului pentru invadarea Ucrainei este oprirea extinderii celui de-al treilea val al democratizării, care putea mătura regimul autoritar rusesc. În ciuda unor succese de moment, eșecul ”războiului hibrid” practicat de Rusia în mai multe locuri din lume, mai ales pentru subminarea democrațiilor consolidate, precum și a celor aflate în tranziție, l-a determinat pe Putin să aleagă calea războiului. Fobia față de democrațiile liberale este și una dintre explicațiile agresivității internaționale a Chinei comuniste.
Disperarea lui Putin față de apropierea Republicii Moldova de România și de Uniunea Europeană explică eforturile disperate făcute în ultima vreme pentru doborîrea guvernului proeuropean de la Chișinău. Și aici intervin înfruntările dintre serviciile secrete, un spațiu extrem de ambiguu, care merită o abordare separată.
NOTE:
[1] Puțini au observat ori și-au reamintit că mitologia luptei antifasciste de după prăbușirea Uniunii Sovietice a fost folosită mai întîi în războiul ruso-moldovean pentru Transnistria pentru a-i desemna pe români (altminteri considerați ”moldoveni”). La sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, Armata Roșie, NKVD și GRU i-au încurajat pe comuniștii români să organizeze mai multe procese împotriva criminalilor de război și ”fasciștilor” români, implicînd mai întîi militarii care au luptat pentru eliberarea teritoriilor românești ocupate după semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov și Ultimatumul sovietic, iar apoi politicienii români democrați (țărăniștii, liberalii, social-democrații, nu doar legionarii). Vladimir Putin a continuat să folosească retorica luptei împotriva fascismului și în războiul din Ucraina. Pînă de curînd, această retorică funcționa perfect în Occident.
[2] Detaliul nu este lipsit de importanță, dat fiind faptul că necunoașterea limbii române îi face pe găgăuzi să se informeze aproape exclusiv din surse rusești, care reproduc propaganda Kremlinului. Nu am studiat suficient problema pentru a ști cam cîți locuitori din Găgăuzia cunosc limba engleză ori alte limbi de circulație internațională.
[3] Scriu orientare proamericană deoarece atît Maia Sandu, cît și Natalia Gavrilița, au făcut studii de masterat la Harvard University (ulterior, au lucrat pentru World Bank). Prin contrast, cei mai mulți președinți și premieri din România postcomunistă nu s-au omorît să studieze în străinătate, iar unii nu s-au dat în lături în plagierea lucrărilor de doctorat.
[4] În conformitate cu teoria celor trei valuri ale democratizării enunțată de Samuel Huntington.
[5] Deși am promis la începutul articolului că nu voi da referințe bibliografice, merită studiat Michael McFaul, ”Ukraine Imports Democracy: External Influences on the Orange Revolution”, International Security, Vol. 32, No. 2, Fall 2007.
[6] Am scris despre aceste lucruri în Dan Pavel, Iulia Huiu, <<Nu putem reuși decît împreună>>O istorie analitică a Convenției Democratice, 1989-2000, (Iași: Polirom, 2003), o carte care explică cum a fost posibilă înlăturarea de la putere prin alegeri a liderului nedemocratic, antireformist, Ion Iliescu, și a formațiunii sale hegemonice, Frontul Salvării Naționale.


