Merele din „raiul lui Șușman”

Teodor Șușman din Răchițele a fost unul dintre eroii rezistenței anticomuniste din Munții Apuseni. În jurul său și a familiei s-a format unul dintre cele mai cunoscute grupuri de partizani din România care, între anii 1948-1958, a păstrat vie în rândul moților speranța că totalitarismul comunist poate fi înlăturat. 

Cu mult înainte să devină opozant al comuniștilor, Teodor Șușman devenise o figură respectată și ascultată printre consăteni, dar și în rândul altor comunități de pe munte. S-a remarcat mai ales în anii ‘20 ai veacului trecut când, prin acțiuni hotărâte și creative, a contribuit decisiv la împroprietărirea moților cu păduri și pășuni. Având în minte acest acest deziderat, a organizat ambuscade pe munte pentru a opri defrișarea pădurilor, s-a pus în fruntea unor puternice marșuri de protest desfășurate în Huedin și la Cluj, a dus plângerile moților până la treptele Tronului, fiind primit în audiențe de regii României, Ferdinand și Carol al II-lea. Mulțumită prestigiului de care se bucura, dar și pentru că era mereu preocupat de rezolvarea problemelor consătenilor, Șușman a deținut pentru mulți ani funcția de primar al comunei Răchițele, fiind înlăturat de puterea comunistă în anul 1945.

Atunci când încerci o creionare a staturii publice a luptătorului anticomunist de la Răchițele, n-ai cum omite aspectul că Teodor Șușman a Lipchii (cum îi era porecla) era văzut de țărani drept un foarte bun gospodar, harnic și cu idei îndrăznețe. Renumele îi era făcut în mod special de grădina de lângă casă. La puțini ani după Primul Război Mondial, era încă un om tânăr, s-a apucat să planteze vreo 300 de pomi fructiferi, lângă care s-a gândit să amplaseze cam tot pe atâția stupi.

Lumea de pe munte îl supranumise „regele munților” sau „tatăl moților”, iar despre livada cu pomi și stupi umbla vorba că ar fi „raiul lui Șușman”. Alături de frumusețea de poveste a grădinii, mirarea sătenilor era stârnită de pomii deosebit de roditori, mai ales că erau puși pe un versant abrupt. În anii în care Șușman s-a putut ocupa temeinic de grădină, înainte să devină partizan și să-i fie confiscată gospodăria, de acolo se recoltau până la 10 tone de fructe. Era o perioadă a vieții în care Șușman a Lipchii credea, după cum rememora în anii ‘90 fiul său Traian, că va avea o bătrânețe fericită în zumzetul albinelor și printre pomii înfloriți sau plini de poame: „Aveam o livadă mare cu câteva sute de pomi și fiecare pom avea o buturugă unde era o familie de albine… Tata a vrut să-și facă o grădină unde să trăiască liniștit la bătrânețe…”. 

Zilele trecute s-a nimerit să pot face o scurtă excursie pe munte. Traversând satul Răchițele, chiar dacă eram pe grabă, am dat curs unui impuls de moment, acela de a merge la locul unde s-a aflat gospodăria familiei Șușman. Mai trecusem pe acolo și știam că din ce era cândva, o familie frumoasă și o casă plină de viață, mai rămăsese un singur, firav și uluitor indiciu: vreo câteva zeci de pomi care au supraviețuit cumva vicisitudinii vremurilor. Ajuns pe drumul îngust și șerpuit care întretaie ograda, odinioară atât de animată, am fost întâmpinat de o priveliște la care nu mă așteptam. Merii lui Șușman, la propriu centenari, parțial uscați, contorsionați de timp și ignoranță, erau plini de rod. Despre gustul fructelor, pe care nu m-am putut abține să le încerc, ce să mai zic… Aroma, prospețimea, felul lor zemos mi s-au părut de-a dreptul ireale, garantat de negăsit ceva similar prin supermarketurile spilcuite sau prin piețele orașului.

Însă, alături de gustul merelor, de-a dreptul paradiziac, în suflet și-a făcut loc un insistent și angoasant gust amar. Pe pajiștea povârnită și puțin îngrijită, dar încă verde, unde se aflase odată „raiul lui Șușman”, mă întrebam, cu neîmpăcare și amărăciune, dacă nu cumva memoria și recunoștința oamenilor sunt mai prejos decât cele ale pomilor și merelor. Și sentimentul acesta, oricât de straniu ar fi, nu era lipsit de noimă. Începând cu 1990, au existat diferite inițiative de memorializare în spațiu local a istoriei impresionante și tragice a Grupului „Șușman”. Una dintre acestea, numită „Versantul Partizanilor din Apuseni”, tocmai își încearcă norocul la ruleta cinică, poate chiar instrumentată, a birocrației clujene. Din păcate, asemenea idei, cea din urmă pare să nu facă excepție, s-au lovit constant de ostilitatea rudimentară a unor personaje influente, instalate la Răchițele în perioada comunistă și care au fost/sunt bine conectate cu paliere de putere județene și naționale. În fond, este vorba de un „eșantion” local al funestelor rețele de putere care au supraviețuit comunismului și care, de peste trei decenii, țin în captivitate, siluiesc de-a dreptul, probabil cu urmări ireparabile, memoria, conștiința și spiritualitatea românească.