Creștinul trebuie să se definească prin stăpânire de sine și generozitate, căci numai astfel stăpânești și vindeci o lume care este împânzită de minciună. Pericolul, ispita, mai ales în aceste vremuri tulburi, este ca viața sufletească, viața de har, să fie ucisă prin păcat, iar cea publică prin fariseism, bârfeală sau intrigă. Realismul creștin presupune cunoaștere, prin informare și aprofundare, o asumare a valorilor. Un creștin adevărat, pentru care creștinismul nu este o trambulină, impostură sau mijloc, trebuie să-i alăture dragostea, dorința, speranța și credința.
Închisoarea a fost o Cale a Crucii pentru foarte mulți dintre înaintașii noștri cu toate etapele parcurse de către Mântuitor: false acuzații, căderi și ridicări. Martirii noștri trebuie să ne fie exemple și modele. Noi trebuie să avem spiritul misionar al copiilor Sfântului Ignațiu de Loyola, să fim soldații care suferă pentru credință și pentru ideal și nu trebuie niciodată să abandonăm lupta. Acum, în libertate, trebuie să ne orientăm spre gloria lui Dumnezeu, cu toate forțele, trebuie să mărturisim și să transmitem mai departe. Nu linia orizontală este cea care ne interesează, timpul istoric care-și pierde din valoare nefiind ancorat în Veșnicie, nu o luptă într-un spațiu restrâns, plin de orgolii și prejudecăți, ci cucerirea lumii prin sacrificiul Mântuitorului pe cruce. Ecumenismul, dialogul, a-l servi pe celălalt, nu sunt lucruri noi, moderne, ci veritabilul spirit al Bisericii, spiritul misionar al societății lui Isus dintotdeauna. Merg mai departe spunând că este spiritul în care s-au regăsit în temnițe toți cei care și-au sacrificat viața și au pierit acolo, precum și cei care și-au lăsat acolo tinerețea. Grație unui martir pentru credință, așa cum a fost Fericitul Episcop Ioan Suciu, tinerii de odinioară au învățat cum să-și ofere tinerețea, cum să transmită și să mărturisească.
În aceste vremuri tulburi, am auzit formatori și vectori de opinie, diplomați sau optimiști, care încercau să tempereze, să liniștească lumea spunând că această schimbare bruscă din viețile noastre poate să ducă la o reconciliere națională, dar oare reconcilierea, asemeni iertării creștine, nu se poate produce înaintea, ci doar după mărturisirea Adevărului, și, implicit, restabilirea justiției?
Un creștin angajat în tumultoasa viață socială, politică și economică de la noi nu poate fi biruitor decât prin credința în Dumnezeu, dragoste de neam și de semeni, el trebuie să fie un îndrumător de conștiințe, așa cum a fost Seniorul Coposu. În societatea de astăzi avem atâția oameni de seamă, învățați, talentați, dăruiți, vocații împlinite, în curs de împlinire sau, vai, vocații pierdute. Suntem oare capabili să luăm și să aplicăm ceea ce este bun și drept de la ei? Nici un erou, nici un martir, nici un sfânt, și Doamne, câți a avut neamul nostru, nu s-a sfiit să vorbească în numele și pentru credința sa, pentru idealul său, dorind să convingă, nu neapărat să cucerească sau să îngenuncheze.
Iisus a biruit lumea prin jertfa Sa pe cruce și pilda sa, deci nouă nu ne rămâne decât să cucerim o lume, în care să ne regăsim cu toții, frați în dragoste și adevăr, acceptând cu smerenie că poate am greșit, că putem greși, dar că avem o armă care ne va scoate din întuneric: curajul de a privi lucrurile în față, asumând și căutând să reparăm și să vindecăm sufletele noastre și țara noastră care este încă bolnavă.
“ Puterea nu este un drept, ea este o datorie, o obligatie, si nu este legitimă decât atunci când nu este revendicată in numele nostru propriu, nici chiar al celor apropiați, ci doar în numele Adevărului, care este cel al lui Dumnezeu.” (Jacques Maritain – Humanisme integral)
