Acum cincizeci de ani, la 17 aprilie 1975, cucerirea Phnom Penh-ului, capitala Cambodgiei, de către khmerii roșii, marca apogeul comunismului așa cum a fost el aplicat în secolul XX. Această țară din sud-estul Asiei nu a fost ultima care a trecut în așa-numita „tabără progresistă” – Mozambic, Angola, Afganistan aveau să urmeze, printre altele –, dar odată intrată sub jugul acestor „eliberatori” în acea primăvară, Cambodgia avea să cunoască un destin deosebit de tragic, o sinteză a dezastrului provocat de regimurile marxist-leniniste în secolul trecut. Un bilanț care, de altfel, nici până astăzi nu a fost realizat la scară globală.
Kampucea Democrată, noul nume dat Cambodgiei de către khmerii roșii după preluarea puterii, întruchipează prin rapiditatea și extrema sa violență ceea ce comunismul a putut genera mai rău: un sfert din populație exterminat – aproximativ 2 milioane de morți în patru ani –, o economie ruinată, o societate distrusă, un popor redus la sclavie, o represiune fără limite, o abrutizare generală voită de conducere. De ce? Cum? A răspunde acestor întrebări înseamnă să ne interesăm atât de sursele de inspirație ale regimului, cât și de motivațiile liderilor, de tehnica revoluționară folosită; înseamnă să punem în lumină scopurile lor și să încercăm să înțelegem dacă a existat vreo logică în această politică a terorii. O lecție de istorie absolut esențială.
În anii 1950, viitorii conducători ai khmerilor roșii au urmat studii superioare, tehnice sau universitare, în Franța. Era un parcurs obișnuit pentru tineri proveniți din mica burghezie a regatului Cambodgiei, pe atunci parte a Indochinei franceze. La Paris, aceștia fac primii pași în comunism, sub îndrumarea Partidului Comunist Francez (PCF), pe atunci cel mai important partid marxist-leninist din lumea occidentală. Acolo învață să-l venereze pe Robespierre, să admire teroarea iacobină – o atitudine comună tuturor militanților comuniști din lume. Lenin însuși fusese un admirator fervent al Robespierre-ului din 1793.
Întorși în țară, acești tineri khmeri formează embrionul unui partid comunist aflat sub tutela camarazilor vietnamezi, responsabili pentru această parte a „lumii progresiste”, așa cum se stabilise la Moscova. În 1961, congresul fondator al Partidului Comunist Cambodgian număra abia 18 membri. Toți liderii viitoarei Kampuchii Democrate participă: Pol Pot, „tovarășul numărul 1”, Kieu Sampham, viitorul „șef al statului”, Nuon Chea, „ideologul” regimului, Son Sen, ministrul apărării, Vorn Verth, viitorul șef al poliției politice, Ieng Sary, ministrul afacerilor externe, Ta Mok, liderul militar supranumit „Măcelarul”.
În toamna anului 1963, un plen extins al acestui partid minuscul adună 20 de membri, iar prima mișcare de gherilă khmeră roșie, instalată în junglă, cuprinde… 7 persoane.
Minoritate în propria țară, tovarășii cambodgieni urmează, și ei, tiparul clasic al revoluțiilor comuniste: majoritatea regimurilor marxist-leniniste din secolul XX au fost instaurate de o minoritate de militanți, proveniți în general din mica burghezie – exact ca în cazul khmerilor roșii. Sub tutela camarazilor vietnamezi, acești „revoluționari” cambodgieni sunt formați în școala dură a lui Hô Chi Minh, un veteran al comunismului mondial, și el format în tinerețe în Franța de către PCF. „Unchiul Hô”, cum îi plăcea să i se spună pe atunci, învăluit în gloria victoriei împotriva colonialismului francez din 1954, lupta la acel moment pentru independența Vietnamului de Sud, țară aflată sub protecția americană.
Duritatea acestui război, care avea să dureze până în 1975, se încheie prin trecerea întregii regiuni în tabăra comunistă (Vietnamul de Sud, Cambodgia, Laos). În acest context regional, khmerii roșii preiau puterea la 17 aprilie 1975.
Pol Pot și camarazii săi au stat anterior în China maoistă. Au trăit pe viu Revoluția Culturală declanșată de „Marele Conducător” în 1966, pentru a-și recăpăta în întregime puterea din care fusese îndepărtat după dezastrul Marelui Salt Înainte, inițiat la sfârșitul anilor 1950 – o politică responsabilă pentru moartea a între 30 și 50 de milioane de oameni. Îndoctrinarea Gărzilor Roșii chineze, în acea „revoluție culturală” sângeroasă, toți fluturând cu fanatism „Micul manual roșu al lui Mao”, i-a impresionat profund pe conducătorii khmerilor roșii.
În zonele de gherilă controlate de aceștia înainte de 1975, tinerii țărani, analfabeți și docili, alcătuiau majoritatea trupelor lor. Ei au fost cei care s-au aflat în prima linie în timpul cuceririi Phnom Penh-ului, ei au fost cei care au evacuat cu forța, sub amenințarea armelor, cele două milioane de cambodgieni refugiați în capitală, toți terorizați de războiul civil. Această tinerime docilă a devenit ulterior principalul braț armat al regimului totalitar care s-a abătut asupra țării.
„A face tabula rasa din trecut”, sloganul Internaționalei comuniste, a fost aplicat ad litteram de către conducătorii khmerilor roșii. Golirea Phnom Penh-ului le-a permis „eliberatorilor” să trieze populația: o parte dintre „intelectuali” (recunoscuți, de pildă, pentru că purtau ochelari!) au fost eliminați imediat după ce au părăsit orașul. Familiile trimise la țară în cooperative – veritabile lagăre de concentrare – au fost separate, iar tuturor li s-a impus o muncă forțată epuizantă. Această politică radicală avea să provoace sutele de mii de morți ce urmau.
Coșmarul s-a încheiat în ianuarie 1979, când camarazii vietnamezi i-au alungat de la putere pe omologii lor cambodgieni. Foștii aliați deveniseră dușmani ireductibili, în principal din motive rasiale. Acest detaliu este important. Internaționalismul proletar – dogma oficială a comunismului – a degenerat întotdeauna în naționalism, în speranța liderilor de a continua să mobilizeze populațiile, deziluzionate de promisiunile unei „lumi noi”, înainte de a cădea în totalitarism.
Metodele folosite și bilanțul regimului Kampuchea Democrată au fost negate ulterior de tabăra comunistă, mergând până la a șterge responsabilitatea ideologică pentru crimele comise în numele luptei de clasă, acuzându-i pe Pol Pot și pe camarazii săi că ar fi instaurat… un regim nazist!
Khmerii roșii au beneficiat de numeroase complicități tacite în lumea occidentală, mergând de la o tăcere vinovată până la un sprijin fervent pentru atrocitățile comise în numele necesității revoluționare. Multe ziare au salutat cucerirea Phnom Penh-ului ca pe o „eliberare”. Și totuși, era perfect posibil să se știe că teroarea urma să se instaureze în țară, deoarece ea fusese deja aplicată în „zonele eliberate” de Pol Pot și camarazii săi, înainte de aprilie 1975.
Anti-americanismul omniprezent, pe fondul războiului din Vietnam – un conflict profund impopular –, explică parțial această orbire voluntară. Mai general, speranța persistentă într-un „paradis comunist”, în ciuda experiențelor anterioare sângeroase – staliniste și maoiste – domina încă mințile epocii. A fost nevoie să se ajungă la prăbușirea finală a sistemului, cel puțin în Europa, în 1991, pentru ca aura marxism-leninismului să înceapă, în sfârșit, să pălească.
La doi ani după căderea Phnom Penh-ului, cortina s-a ridicat treptat, lăsând să se întrevadă realitatea tragediei cambodgiene. Foarte puțini însă dintre credulii de odinioară – „idioții utili”, după expresia atribuită lui Lenin – și-au făcut un adevărat mea culpa. Martiriul populației din Kampuchea Democrată rămâne puțin cunoscut până astăzi, în comparație cu alte genociduri care au marcat secolul XX. Acest trecut face parte din conștiința vinovată globală care protejează imaginea comunismului real existent. Este un mecanism de apărare menit să nu ucidă speranța în „viitorul luminos”.
Acești 50 de ani oferă prilejul de a aduce un omagiu milioanelor de victime cambodgiene nevinovate, știind că ele nu pot conta nici măcar pe vecinii lor pentru a fi comemorate. Vietnamezii, laoțienii și chinezii trăiesc, ei, încă sub jugul unui regim comunist.
Text publicat inițial de săptămânalul L’Express
