“Din recentele alegeri locale din Franța s-ar putea desprinde o mie de concluzii. (…)Dar trebuie să facem un pas înapoi și să privim harta Franței în ansamblul ei. Apare o altă poveste, mai simplă și mai neliniștitoare. Ea se rezumă la două liste, care spun povestea a două Franțe.
Să începem cu prima listă. Paris, Lyon, Marseille, Lille, Rennes, Nantes. În seara alegerilor, toate aceste metropole au rămas de stânga. Nu contează bilanțul echipelor aflate la putere, nu contează gestionarea (sau lipsa de gestionare), nu contează dacă este LFI sau nu este LFI, nu contează, de fapt, aproape nimic… Sociologia și-a făcut opera, implacabil, iar stânga câștigă în aceste metropole în mod mecanic, ca și cum ar fi surde și ermetice la toate dinamicele electorale care traversează restul țării. În marile orașe, stânga nu mai are nevoie să lupte pentru a câștiga, ea se succede sie înseși, aproape ca o formalitate.
Să continuăm cu o altă listă. Menton, Agde, Carcassonne, Tarascon, Liévin, Montargis, Vierzon, Carpentras, Orange, Castres, La Flèche, La Seyne-sur-Mer… În eara alegerilor, toate aceste orașe au trecut de partea Rassemblement National. Sunt orașe care nu găzduiesc bienale de artă contemporană, nici campusuri ale marilor școli; aici vezi rar antreprenori din startup-uri pe trotinetă sau directori artistici între două rezidențe. Întâlnești, în schimb, locuitori care își văd centrul orașului degradându-se, care au nevoie de mașină pentru a trăi și care, duminică, au votat masiv. Și nu pentru stânga.
O diviziune geografică
Ceea ce arată aceste rezultate este o ruptură pe care clasa politică încă se preface că nu o vede, deși ea este documentată de ani de zile. Christophe Guilluy o formulase încă din 2014 în La France périphérique: pe de o parte, o Franță a metropolelor, integrată în globalizare, mobilă, educată, încrezătoare în viitor; pe de altă parte, o Franță a orașelor medii, a zonelor de locuințe individuale, a subprefecturilor, care își vede centrele urbane golindu-se, spitalul închizându-se, gara devenind fantomă.
S-a râs de Guilluy. Prea sumbru, prea simplu, conturând un diagnostic care ar avantaja „extrema dreaptă”, insuficient de nuanțat, insuficient de „academic”. Între timp însă, scrutinele au avut neplăcerea de a-i da dreptate. Iar aceste alegeri locale nu fac excepție.
Metropolele sunt pe cale să se separe de restul țării? Întrebarea nu este absurdă. Aceste orașe uriașe reunesc ecosisteme sociologice tradițional favorabile stângii: cadre superioare, profesii liberale, studenți, funcționari, lucrători din sectorul cultural și digital. O sociologie omogenă, care votează stânga nu prin adeziune la un program, ci prin identitate, apartenență de clasă, conformism social. Exagerat? Aproape deloc.
Fenomenul, de altfel, depășește granițele Franței. La München, în inima Bavariei — bastion conservator prin excelență — Dominik Kraus a fost ales primar. Este tânăr, ecologist, homosexual. S-a schimbat Bavaria? Nu, s-a schimbat München. El l-a învins pe candidatul social-democrat, în timp ce Bavaria continuă să voteze CSU la alegerile regionale.
Nu e aceeași țară
În Statele Unite, același tablou. New York l-a ales pe Zohran Mamdani, treizeci și trei de ani, democrat-socialist și musulman practicant. O victorie salutată ca semn al unei recompoziții a stângii americane. Poate. Dar aceeași Americă l-a ales (și reales) pe Donald Trump. New York votează Mamdani, Ohio votează Trump. Nu locuiesc în aceeași țară. Exact așa cum Nantes și Liévin nu locuiesc în aceeași Franță.
Întrebarea incomodă este atunci următoarea: mai putem imagina o alternanță politică în marile metropole? Răspunsul onest este: din ce în ce mai puțin. Iar aceasta nu este o veste bună, nici măcar pentru cei care votează stânga, deoarece atunci când aleșii știu că nu vor pierde indiferent de ceea ce fac, tind să administreze mai prost, preocupându-se mai mult de satisfacerea rețelelor lor politice decât de ansamblul cetățenilor.
Am putea adăuga o a treia listă la primele două hărți, o a treia Franță, într-un fel. Creil, Roubaix, Saint-Denis, La Courneuve, Sarcelles, Vénissieux, Vaulx-en-Velin. Toate câștigate de LFI. În aceste orașe cu populație numeroasă de origine imigrantă, escaladarea comunitaristă, tropismul pro-Hamas, transformarea politicii externe în capital electoral — pe scurt, „strategia Gaza” — au produs rezultate tangibile la urne.
Trebuie spus fără menajamente: Jean-Luc Mélenchon și-a găsit electoratul făcând exact ceea ce Republica refuză să facă — abordarea populației în termeni de clientele și comunități. Din punct de vedere sociologic, aceste periferii merg mână în mână cu metropolele, fiind o extensie a acestora, un rezervor de forță de muncă pentru funcționarea marilor orașe. Împreună, ele formează un bloc urban care se consolidează scrutin după scrutin și care, treptat, vorbește din ce în ce mai puțin același limbaj politic ca restul țării.
Neînțelegere reciprocă
Ceea ce se conturează, în profunzime, nu mai este o diviziune stânga–dreapta în sensul clasic. Este o ruptură geografică, sociologică, electorală, aproape civilizațională. Două Franțe care trăiesc una lângă alta, vorbesc din ce în ce mai puțin între ele, se înțeleg din ce în ce mai puțin și exprimă această neînțelegere reciprocă, o dată la cinci sau șase ani, în cabinele de vot.
Dacă ar trebui reținută o singură lecție din acest scrutin, aceasta ar fi: pe de o parte, Franța subprefecturilor a ales dreapta și Rassemblement national, ambele în progres la aceste alegeri municipale. Pe de altă parte, Franța metropolelor se rigidizează în rutina sa ideologică de stânga, impermeabilă la alternanță și tot mai îndepărtată de restul țării.
Într-o democrație funcțională, alegerile permit alternanța. În Franța, ele permit mai ales să se constate că geografia electorală nu se schimbă. Dimpotrivă, se accentuează.”
Clément Pétreault, “Dans les métropoles, la gauche ne fait plus campagne, elle hérite”, Le Point
