“Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormânt/ când vorbim, nu se aude nici măcar un cuvânt./ iar când vorbele par să se închege puţin, /Pomenesc de plăieşul urcat in Kremlin. / Are degete groase şi grele, / Sunt cuvintele lui de ghiulele. / Râd gândacii mustăţilor strâmbe/ Şi –i lucesc a năpastă carâmbii.“ ( traducere de Emil Iordache).
La finele lui 1938, după cea din urmă arestare şi condamnare a sa, Osip Mandelştam (O. M.) dispare fără urmă, într-un lagăr de muncă din Extremul Orient sovietic. După patru ani de chinuri, exil, detenţie şi mendicitate, calvarul poetului se încheia, iar răzbunarea tiranului era completă. Memoriile Nadejdei Mandelştam , “ Fără speranţă”, (tradusă în româneşte de Nicolae Iliescu la editura Polirom, în 2003, cu o postfaţă de Livia Cotorcea) se nasc din această luptă de a păstra amintirea poetului, atunci când istoria oficială a decis să îl scoată din rândurile celor vii, ca şi din rândurile celor morţi.
Care poate fi destinul unui artist nesupus în cea mai bună dintre lumile comuniste, stalinismul? Scrisă cu sobrietatea tragică ce evocă finalul din cehovianul “ Salon numărul 6”, depoziţia soţiei poetului este unul dintre textele ce poate oferi un răspuns la această întrebare doar (aparent) inocentă. Cu fiecare scenă ce se acumulează, cu fiecare moment pe care îl consemnează, Nadejda Mandelştam închipuie o pagină din cronica traversării infernului în care O. M şi soţia lui sunt plasaţi de puterea sovietică.
Stat al muncitorilor şi ţăranilor, emancipat de exploatare şi patrie a umanismului stalinist, Uniunea Sovietică oferă scriitorilor o alegere binară: între acomodare şi exterminare, linia de despărţire este clară şi lipsită de ambiguitate. Deviant intelectual, “reacţionar” şi “cosmopolit”, O. M. este unul dintre cei care ipostaziază valorile pe care regimul stalinist le detestă. O epigramă dedicată tiranului este transcrisă de informatori şi transmisă autorităţilor. Este ca şi cum sentinţa de condamnare la moarte ar fi pronunţată- doar executarea ei este amânată până la momentul oportun.
Generozitatea stalinistă este impresionantă- exilatul de la Voronej şi soţia sa beneficiază de libertatea, constituţională, de a crăpa de foame şi de a-şi trăi viaţa la marginea unei societăţi care îi refuză şi îi stigmatizează. Exilul comunist este cu mult mai aspru şi traumatic decât cel încercat de opozanţii ţarismului.De această dată, solidaritatea a dispărut din sânul comunităţii obsedate de frică şi sfâşiate de delaţiune. “Cerşetoria” pe la prieteni şi pachetele trimise de rude sunt unica resursă pe care un om mort între vii precum Mandelştam se poate baza. O dată ce ai intrat în rândurile confreriei purtătorilor de stigmat, singurătatea din jurul tău apare ca insuportabilă. Vizitatorii, atâţia câţi mai sunt, sunt emisarii şi informatorii poliţiei politice. Simpla asociere cu un duşman al poporului te poate transforma ,la rândul tău, în duşman al poporului.
Cititor pasionat şi comentator al lui Dante, i-a fost dat lui O. M. să coboare până în adâncul unui infern organizat birocratic. Poezia din exilul de la Voronej se scrie în acest spaţiu dominat de frică şi de sărăcie, ca o tentativă de a transcrie sunetele şi rândurile care îl bântuie pe artist. În jurul lui Mandelştam, Uniunea Sovietică este aspirată în vârterjul terorii. Epoca proceselor-spectacol se apropie, iar unul dintre puţinii ocrotitori ai poetului, Buharin, este victima ideală în acest proces dialectic de lichidare al inamicilor revoluţiei. Tiranul este omniprezent şi voinţa lui este înzestrată cu puterea de a dispune de viaţa şi de moartea supuşilor săi. Conversaţia telefonică cu Stalin este impenetrabilă şi ambiguă asemeni unei întâlniri cu divinitatea-întreruptă, discuţia dintre Boris Pasternak şi tiran se poartă în jurul sorţii ce îi este rezervată lui Mandelştam. Ca şi Mihail Bulgakov, Pasternak rămâne cu un gust al neliniştii şi al aşteptării. Când se va mai auzi, din nou, la capătul firului sunetul destinului?
Poetul nedomesticit nu are loc în societatea sovietică, acolo unde planificarea serveşte ca îndreptar şi în munca scriitorilor. Conformismul este recompensat cu intrarea celor drepţi şi corecţi ideologic în paradisul pe care partidul îl gestionează, înţelept. Vizita soţilor Mandelştam în minunatul bloc al scriitorilor din Moscova, acolo unde oamenii de bună credinţă se bucură de binefacerile frigiderului şi ale onorariilor substanţiale, este poarta deschisă ce permite înţelegerea mecanismului de suprimare al libertăţii intelectuale: un dozaj, fin, de teroare şi cooptare materială şi simbolică. Respectabilitatea apartamentului personal poate fi câştigată doar dacă viziunea asupra lumii şi revoluţiei este cea justă.
Traseul dantesc al lui O. M. îl poartă în pântecul unei Rusii provinciale asediate de sărăcie şi contaminate de morbul fricii. Deschiaburirea este denumirea oficială pentru procesul de exterminare al unui întreg segment social redus la pasta informă a foametei şi rătăcirii. Ţăranul sovietic deschiaburit este un animal hăituit, plasat pe un peron de gară şi închis apoi în vagoanele de marfă. Mersul omenirii în Uniunea Sovietică, în timpurile terorii, nu se mai supune decât regulii implacabile a dispariţiei şi morţii. Oricine poate fi arestat, oricine poate fi trimis pe un drum fără de întoarcere.
În acest cosmos ordonat de geniul stalinist, ascensiunea socială înseamnă, în cele mai multe dintre cazuri, ocuparea poziţiei pe care victimele o lasă liberă, o dată cu arestarea / executarea lor. Niciodată discutată deschis, evocată doar esopic, mobilitatea indusă de teroare face să se nască o ordine umană ce încurajează tăcerea şi complicitatea. Ostilitatea din anii destalinizării hruşcioviste este alimentată de acest sentiment difuz al vinovăţiei şi invidiei disperate. Dar unde va fi loc în patria muncitorilor şi ţăranilor pentru armata de umbre pe cale de a se întoarce din lumea de dincolo? Oare nu îi vor confrunta aceste spectre pe cei vii cu simpla lor prezenţă mută?
Singurătatea Nadejdei Mandelştam în deceniile de după asasinarea poetului este reflexul acestei conduite modelate de tiranie. În mijlocul trădărilor, al laşităţilor sau al tăcerii, Nadejda Mandelştam sau Anna Ahmatova rămân fidele unui imperativ al memoriei şi solidarităţii ce tulbură pacea demonică a societăţii sovietice. Vocaţia de martor este, sub Hruşciov şi Brejnev, la fel de subversivă precum cea de victimă. Istoria pe care o scrie Nadejda Mandelştam se împotriveşte nu doar uitării partinice, dar şi complicităţii colective. Strigătul mut al victimelor capătă voce, o dată cu paginile din “ Fără speranţă”. Alternativa la barbarie şi laşitate este însăşi speranţa împotriva oricărei speranţe.
Articol apărut inițial în publicația electronică Lapunkt.ro
